POETUL ZILEI - ARMINA FLAVIA ADAM

POETUL ZILEI

ARMINA FLAVIA ADAM

SOARELE DIN PIEPT

în zilele de vară,

tata aduna soarele în coşul pieptului,

îl ţinea strâns lângă atrii,

până aproape de sărbători,

la prima ninsoare slăbea lanţul,

îl lăsa să zburde o vreme între patru pereţi,

să privească pe geam la trecătorii grăbiţi,

să se pitească printre jucăriile noastre,

de Crăciun ne chema să împodobim bradul,

eu aşezam globurile după rang, după neam,

tata se urca pe scaun,

scotea din piept soarele, îl aşeza tocmai în vârf.

se înserează, pe dinainte îmi aleargă o moarte,

îmi lasă în păr semne albe –

îl aştept pe tata să îmi aşeze lumina

pe frunte.

VATĂ DE ZAHĂR

Cu toții suntem obosiți.

Tuturor ne e grea ridicarea.

Din prisma unui curent descendent,

plămânii noștri sunt instalații defecte.

E doar o minciună

agenda în care notez

cum pe stradă se scurge încet

rochia femeii în verde.

Mă gândesc că, la urmă,

mințile noastre vor fi

niște cabluri mișcate.

Că unii vor fi fericiți,

că noi ne vom bucura pentru ei

ca de o vată de zahăr învârtită pe băț,

în albul căreia ne vârâm simultan

degetele.

PLEDEZ VINOVATĂ

Am ucis un poem.
Și-n alte zile s-a întâmplat
și nimeni nu a luat vreo măsură.
Sunteți la fel de vinovați ca și mine:
un strigăt cald ar fi
oprit sângerarea.
Dar ați ales să stați deoparte,
ați ales să nu mă îmbrățișați.
Acum mă puteți lega
cu blestemele voastre,
mă puteți arunca peste bord.
Promit că nu mă voi zbate.
Promit că nu voi pluti.
Numai soarele plutește pe apă

GHILOTINA

Calea spre soare
e întotdeauna drumul spre tine
îndoiala mea și a ta
sunt membrele aceluiași corp

dacă vocea ta strălucește
noaptea
e doar un termen livid
abandonul e când
frica ta o părăsește pe-a mea

în acest octombrie
te hașurez sub un cer repetabil
de-acum
întunericul tău e și-al meu

dar tu ești departe
și cel mai probabil deja m-ai uitat
și n-ai cum să vezi
gutuia tot mai coaptă
mai coaptă

viața trecând prin mine
precum un stol de păsări prin frig
precum o ghilotină prin gâtul frumos
al condamnatului.

***

E ceva în aerul moale de august
un cântec
o mâhnire mai presus de voință

cade o frunză
cade un om
toamna trebuie să fie aproape

îmi place ploaia
ce poate fi mai util
o cantitate suficientă
spală și ultima urmă de singurătate

evident
adevărul e ceea ce pot distila
războiul cu alții e doar o luptă cu mine
senzația că orașul mă doare prea mult

e ceva în apa pe care o beau
un întuneric ce-mi rămâne în gât

peste toate
semnele unui început de cutremur
o înserare rău prevestitoare și caldă
un zgomot ca-n interiorul unui uter defect
condamnat să legene zi și noapte
o bătaie de inimă.

STRATURI

Mi-e teamă de puținul ce sunt,

de preaplinul ce m-ar putea locui:

o mână roșie sub o mână albastră,

un dumnezeu învelit în alt dumnezeu.

Lumea ca o matrioșcă de sticlă,

corpul ei înghițind alte corpuri.

Și eu, undeva în adânc,

fără inimă,

fără zel,

fără aer, fără să pot absorbi

lumina aceea lichidă

din diminețile de vară în care

în jurul nostru cresc grămăjoare de lut,

atât de multe grămăjoare încât

ne astupă amândurora

gurile.

PRIMA LECŢIE DE ZBOR

azi puii de vrăbii învață să cadă din cuiburi,

peste câteva zile

pământu-și va face culcuș

în penele lor,

asta-i o lecție bună, îmi zic,

prind curaj,

m-arunc pe fereastră,

la ora când toți se întorc la casele lor,

un câine galben de spaimă

latră în mine.

POEM DIN TURLA BISERICII

Nici nu mai știu de ce mi-ai spus
„m-ai uitat”,
dacă era o dimineață ca toate
sau, pur și simplu,
soarele înflorise la mine în pat,

dacă tu străluceai în lumina aceea
amară, curbată,
cu brațele desfăcute, cu pielea
de sfiala pielii mele
înfiorată,

nici nu mai știu de ce mi-ai zis
„m-ai uitat” –
se făcea că murisem,
că-n pieptul tău cineva m-a-ngropat,
că tu-mi culegeai flori de câmp,
brațe-ntregi,
așa cum doar slujitorii culeg
pentru regi,

se făcea că eram departe
și tu îmi șopteai „te iubesc!”
și-n tot acest timp ascultam
milioane de îngeri
cum cresc,
cum umblă desculți
prin cerul proaspăt cosit…

Primește, iubite, acest poem miruit,
sfâșiat –
în rana lui, crucea mea de pelin
precum turla bisericii
s-a-nălțat.

TREIZECI

la treizeci de ani dau semne de bătrâneţe,

nu mai ştiu cum se face un castel de nisip,

cum se trece o iarnă în doi,

ninge, mă lepăd de trup,

sunt

o urmă-n zăpadă

adăpostind un iepure orb.

VERDE

lumina e un adevăr aproape verde.

am mușcat din ea

cum aș fi mușcat

dintr-un stârv.

de când m-am aruncat în gol,

mama îmi aprinde

la căpătâi

noapte de noapte

aceeași lumânare de piatră.

EFEMERIDE

și ce e până la urmă iubirea

buzele tale-atingându-mă-n zori

corpul meu tresărind

ca o pasăre

ca o frunză

doi nori înveliți

într-o mare de pânză

poemul în care

mă mângâi și mori

cafeaua

urma de ruj de pe guler

o înserare pe dealuri

un cântec

de harpă

de fluier

o căprioară ucisă

oglindită-n izvor

limba ei moale

încă mușcând

rădăcini

din răzor

ochii lacomi ai vânătorului

rămas să admire

pârâul de sânge

fierbinte

subțire

dimineața

în care te zgârii pe spate

cu unghia roșie

lucitoare

tandrețea și plânsul

fericirea

în rate

siluetele noastre zvâcnind

în pereți

pe covoare

apa căzând peste mine

din aer

din cer

din brațele tale

tu alergând prin ninsoare

cu creștetul dezvelit

cu picioarele goale

distanțele astea

cu totul și cu totul lichide

noi

două flăcări

efemeride

POVESTE DESPRE TRUPUL IUBITEI

iubito,

trupul tău

e-o grădină cu mure,

trupul tău

e-o poiană

cu maci,

se opresc cerbii și ciutele

în pădure,

când ca pe o haină

lumina

o-mbraci

se oprește

râul din drum

și se varsă în munte

când palmele tale-mi ating

tâmplele calde,

cărunte

și soarele curge

prin ochiul ferestrei

mirat,

cât mâna mea dreaptă

ridică o cruce

în aerul

alb,

dantelat

UNITĂŢI DE MĂSURAT TRISTEŢEA

Poate tristeţea se măsoară

în ţipătul puilor

căzuţi primăvara din cuiburi,

în plânsul mieilor înaintea tăierii,

în mâna întinsă după moneda infimă,

în mucul de ţigară

pe care omul din cutia de carton

îl aşteaptă tremurător,

poate tristeţea e rotundă

ca sufletul unui copil din care picură sânge,

ca dragostea mamei ce-i pune plasturi

de fericire,

mie câţi plasturi îmi vei pune,

Doamne,

să-mi acoperi toate rănile

din cuvinte?

MARŞ

El șoptea, palma lui contura

un soare lichid.

Ce bine ar fi

să putem sfărâma între dinți

această sigurătate, spunea – vorbele lui

îmi păreau aproape de adevăr.

Aș fi vrut să-i ating

măcar o secundă cuvintele,

să le sorb, să le-observ

izbindu-se de aerul gros,

sclipind în auriul amiezii

precum niște avioane de luptă,

pline-ochi cu soldați de oțel.

POEM DE SEARĂ

Singurătatea e întunericul

ce mă umple

de fiecare dată când pleci

și corpul meu obosește să fie

perfect.

Numai tu poți convinge

o pasăre de hârtie să zboare.

Numai tu poți cruța

un fluture de la moarte.

Numai tu levitezi deasupra orașului,

deasupra tuturor mărilor –

o lumină rarefiată, tardivă,

dincolo de care văd luna căzând

printr-un horn de argint.

Ce vrei de la mine, dragostea mea?

De dorul cui tot înalți

dumnezei de zăpadă?

Nu e nimeni aici să numească

râul acesta ce crește

între cerul tău și al meu,

nimeni să creadă-n povești,

în obrajii noștri lipiți,

în albiile invadate de brusturi,

în malul ce-ascultă mirat

cum eu îți bat ca un clopot în piept.