POETUL ZILEI - LEONARD ANCUŢA

POETUL ZILEI

LEONARD  ANCUŢA

***

trebuie să existe cumva și o filosofie a rateului.
pentru că rateul este nobil.
rateul vine că ți-ai dorit/propus ceva și n-ai reușit.
ai dat greș. scopul nobil rămîne.
nu ne putim închipui rateul ca un succes nereușit.
rateul este un succes al insuccesului. rateul nu este un dat
de greș. este greșeala perfectă.

este evident că reușita este de dorit. dar și o ratare frumoasă
remarcabilă, rămîne pentru totdeauna. are frumusețe
o ratare. și nu poți rata de două ori în același fel.
poți avea succes de nenumărate ori cu o metodă
dar nu poți face de două ori aceeași greșeală.
avem orgoliu, suntem inventivi.

personalitate înseamnă să înveți să construiești
pe propriile greșeli. succesul nu e profesor.
e doar norocosul drum pînă începi să greșești.
nu poți să nu ratezi. e împotriva statisticii.
așadar, pregătește-te
să fii poet.

***

oh, nu-mi spuneți mie cum e dragostea
e cum îți tragi mîna afară din cătușă
și n-ai din ce să muști și îți muști limba

ea are cheile raiului și iadului
te poate zdrobi între două bătăi de inimă
ea s-a culcat cu frica ei și a stat deasupra

dragostea seamănă cu spînzurătoarea
îți pui funia de gît și te iubești cu ea
pînă la moarte

MARAUDER

se spune că lumea e mare şi universul

nu are margini. dar eu nu cred

că există galaxii mai mari decît toamna

în care inventez infinite şi contruiesc

biserici înlăuntru

ca se le pun foc aşa

cum fac blackerii în norvegia.

avem o ţară pisi.

la noi în ţară sunt atît de puţini oameni

care împiedică pămîntul

să se lipească de cer.

stau cu barda udă între picioare beau bere roşie

mulţumit că am dat foc satelor

din ochii minţii.

în capul meu se întinde acum un cîmp ars

nu mai există deltă

maramureş mînăstirile moldovei

nu mai există.

în bisericile din capul meu adun toate femeile

din ţara mea pisi

care se vînd străinilor.

bătrînii din ţara mea îmi oferă

o perspectivă completă despre

viaţă. sărutul femeilor din ţara mea pisi

goleşte portofele străine

şi bătrînii din ţara mea

cumpără o jumătate de pîine.

aici e veşnic toamnă. un anotimp

în care inventez

o infinitate de scene de coşmar

în care mamele îşi vînd copiii

pentru băutură.

aici e veşnic durere şi în ţara mea mi-e frică

să sărut o femeie.

toamna din ţara mea strînge în pîntec

toate toamnele

ca o mamă cu o infinitate de gemeni.

în ţara mea oamenii

se sărută cu şişul între buze.

e toamnă şi visele au capătul aici.

în ţara mea pisi toamna e mai înaltă decît

prin alte părţi.

pe stradă întîlneşti oameni cu frunze

îngălbenite în buzunare.

de la universitate pînă în militari

las în urmă un cîmp ars

de parcă aş lua ziduri clădiri oameni străzi

oraşul pe botul bocancilor.

toamna mea e mai mare decît lumina

care acoperă

politehnica. pe facultatea de energetică

îmi aprind trupul

din capătul unui marlboro.

bucureştiul arată mai trist decît un pitic

făcut cu briceagul de făcut

fluiere mute.

desenez o uşă cu degetul în aer.

e atîta toamnă dincolo de ea

şi sună aglomerat

vecinii poliţia salvarea; eu

arunc apă pe tavan şi le spun

că vine de sus.

dacă dumnezeu are un plan eu nu fac parte

din el.

merg pe linia care separă apa de foc,

ţara de oameni

pînă voi avea umeri la fel de albi

ca ai tatălui meu

şi voi putrezi uitat într-o închisoare comunistă

sau într-o babă romantică.

oare cine se mai pozează toamna

cu bombe în buzunare?

PINK CIGARETTE

nu ştiu dacă o sa mai dansăm vreodată. nici tu nu ştii.
ştiu doar că viaţa mea de acum se desfăşoară ca-n pink cigarette
şi dansul meu cu tine e asemenea celui din clip. e soare, mult soare afară
şi minus zece grade. aşa şi eu, lumină pe dinafară, frig pe dinăuntru.

mi-ai spus ultima oară cînd am vorbit la telefon să-mi găsesc altă femeie,
să mă însor şi să fiu fericit. am găsit femeia, problemă cu fericirea.
fericirea mea e ca oglinzile retrovizoare personalizate ca să nu fie furate.
și în care obiectele din urmă sunt mult mai aproape
decît în realitate. şi nici o urmă de viitor. apoi mai e dragostea,
o scrisoare simplă ca aceasta pe care n-o poţi trimite
la doi destinatari.

trebuie să renunţ la dragostea mea pentru tine. cum naiba să fac asta
să-mi scot inima din piept să urinez pe ea pînă se spală de dragoste
apoi s-o ard în iad pînă nu mai simte nimic şi numai după asta
să aştept ca prin minune să apară cineva s-o resusciteze? sau chiar
să plec undeva atît de departe, ca în bărbierul din siberia, să pot uita
să pot uita, uitarea, ce cuvînt imposibil, chiar crezi că-i posibil aşa ceva?

cînd ai plecat la ulma, cu trenul de 23³⁰, am simţit un vortex în piept,
o gaură de vierme între noi. m-am uitat la ceas exact cînd roţile trenului
au făcut prima rotaţie completă şi în mîneca jachetei am găsit un fir de păr
de-al tău. mi-a ars mîna ca o rezistenţă înroşită. atît mi-a mai rămas din tine,
un fir de păr de culoarea obrajilor tăi în frigul prietenos de acasă –
aşa cum lui mr. bungle i-a rămas doar puţin ruj roz de pe buzele ei
pe un muc de ţigară.

nu, eu nu sunt în stare să omor dragostea mea pentru tine. trebuie s-o faci tu,
trebuie să mă eliberezi din aceste delirium dolorosa. trebuie să fii tu căţeaua
care-şi muşcă puiul de gît pentru că nu-l mai poate creşte.
în rest sunt bine, am văzut că au pus afişe cu tine prin tot oraşul, nici nu ştiu
dacă e real sau iluzie, am văzut că femeile se tund ca tine şi se îmbracă la fel
şi asta mă face să fiu şi mai pierdut, şi mai departe.

şi ori de cîte ori văd pe jos, în staţii de autobuz, în baruri, în scrumiere,
ruj roz pe un muc de ţigară, imediat văd cuţitul cel mare de bucătărie,
pe care mi l-ai pus odată în piept, de mi-a făcut gaură în cămaşa verde,
cu lama înroșită, de parcă-i învelită cu firul de păr rămas de la tine și o simt
înfiptă în piept ca vremea de afară, mult soare şi minus zece grade,
atît de frig fără tine.

}mpreun[ cu Adrian Suciu *st\nga(

 · 

CHARLES BRONSON

am auzit că ai purtat rochia surorii tale la școală
pentru că erai sărac și că ai lucrat în mină
te plăteau cu un dolar tona de cărbune
și apoi ai avut 15 copii.

te-am văzut prima oară în dirty dozen și după aia
a urmat marea evadare dar atunci nu știam că erai
expert în călcatul hainelor
și de origine tătară pe atunci uram tătarii

strîngeam pumnul la fel ca tine și simțeam în el
forța a o mie de pumni
voiam să fiu și eu un dur
în fiecare dimineață mă trezeam alergam grăbit la oglindă
crezînd că peste noapte m-am mărit dintr-o dată
și mi-a crescut mustață
exact ca a ta.

tu n-ai jucat în omul fără nume pentru că aveai deja unul
luat după o poartă la intrarea în univers
atunci am înțeles că oricîte nume am avea
suntem doar niște porți
prin care universul iese
din noi.

de la tine am învățat cît rău poate face un om
și tot atunci am înțeles ce înseamnă dorința de a ucide
cînd într-o noapte tata a auzit o voce din cer și
s-a luat după ea.

de atunci multe seri la rînd am vorbit cu mine însumi
despre început și sfîrșit
dar n-am început niciodată
și nici n-am sfîrșit
pentru că n-a fost niciodată un început mai puternic
decît faptul că sunt aici acum și mă uit spre cer
cu forța a o mie de ceruri
și noaptea asta nu mai moare nimeni

SDRC

Adrian Suciu, Leonard Ancu'a ;i Aida Hancer

e durerea intensă provocată de infarctul miocardic

uite cum aflu că tot ce simt acum nu e dragoste
e infarct e fractură e algia vasculară a feței și SDRC

uite cum aflu că nu iubesc și că iubirea nu e lumină
sau transparență ci o formă dură de opacitate și minciună
pentru că nu mai vezi cînd te minte celălalt nu mai vezi
nici cînd singur te minți

cînd soarele zgîrie ca o pisică perdeaua dimineața
ea stă undeva în minciuna ei tu într-a ta
așezați confortabil în căldura micilor senzații trecătoare
doar că în tine durerea roade asemenea șobolanului
din tortura cu găleata pe abdomen

ai vrea să te topești împreună cu toată zăpada
ai vrea să simți cum vîntul te ia după umăr și te ridică puțin
însă apăsarea nepăsării te înfundă ca pe-o cîrpă în eșapament
tu ești iubirea tu ești durerea și nimic din afara ta
nu poate face față exploziei

durerea vine mai degrabă ca o alinare
un cîine care te mușcă îți spune că nu ești singur
iar dragostea a fost o mare mare minciună
dacă soarele care se joacă în perdea dimineața
nu-ți zgîrie inima

VINE MOMENTUL CÎND DUREREA NU-ŢI MAI POATE FACE NIMIC

n-are ce să mai doară.
te-ai dat cu capul de toți pereții în căutarea intrării
te-ai dat cu capul să faci o intrare și nimic.
ce să mai doară inima ta tîrîș ca un soldat cu picioarele amputate
de obuz. ce să mai doară.

pentru unii dragostea e un bibelou indiferent
că e bețivul pe bancă peștele de televizor băieții care se ceartă.
dacă se sparge iau altul.
doar cîțiva adună cu grijă cioburile și le lipesc răbdători pînă la capăt.
poate de aceea am fața trupul mîinile bandajate cusute arse.
poate de aceea inima mea aleargă pe picioarele din față ca un cîine
lovit de mașină.

nu mai doare nimic.
o casă goală din care au dispărut mobile bibelouri amintiri.
o casă goală care așteaptă să fie dărîmată. ce să mai doară
cînd nimic nu mai încape în ea. încăperile goale sunt atît
de mici că în goliciunea asta nu intră nici măcar privirea.
ce să mai doară. nici măcar trupul sub greutatea apei la duș.
nici măcar gîndul meu ca o cursă regulată de microbuz
ieșită din grilă de ani. uitată.

ERA ATÂT DE FRUMOASĂ

era atît de frumoasă

că apa o lăsa să respire în adîncuri.

și luna o urma pe cer
în timpul zilei.
atît era de frumoasă
că dacă dragostea ei ar fi fost o corabie
ți-ar fi albit părul
dintr-un capăt în altul al ei.

ea putea întoarce vîntul din drum
cînd îți vorbea.
și fructele se înroșeau
în prezența sa.
atît de frumoasă era.
încît în nopțile întunecate punea stelele la loc pe cer
cu mîna ei.

eu n-am putut iubi o asemenea femeie. atît de frumoasă era
că inima mea tremura ca un glonte
în pistolul lipit de tîmplă.

PE MAMA O CHEMA JOHNNY

avea mîini din pîine albă și buze a la Eva Angelina
și mai tot timpul cînta prin casă
treceau batalioane române carpații.
copiii rîdeau de mine la școală,
dar mama mea a fost cea mai bună din lume
picta dimineața în fereastră
răsăritul soarelui, doar pentru mine.
îmi dăduse o lumină pe care o duceam peste tot;
lumea se uita ciudat la mine, făcea mișto că
pe mama o chema Johnny
pînă-ntr-o zi cînd niște tipi s-au luat de ea și-au bătut-o
și tata era să împuște tot cartierul.
mama avea buze roșii parcă mușcase inima unui diavol
și cînd a murit lumina mea a plîns pînă s-a făcut întuneric

DRAGĂ ROBINSON

oare ce ai face dacă ai rămîne singur
singur pe lume singur pe o planetă pustie
oare ai mai scrie poezie ai sculpta ai picta
ai compune muzică ți-ai face filmul propriei salvări sau
al propriei morți spune-mi
ce-ai face rămas doar cu tine
ai scrie

și dacă ai scrie dragă robinson
despre ce ai scrie cu sfîrșitul lumii la tîmplă
ai scrie oare ceva care să înceapă cu
dragă sfîrșitule

dragă neantule
află și tu că înainte de tine au fost multe lucruri mari
și multe lucruri mici
i-ai spune despre ce mai întîi
despre fîntîna din mijlocul satului din care bea toată lumea apă
iar după ce au aruncat o pisică moartă în ea
n-a mai băut nimeni sau i-ai scrie
despre părinți

sau despre foametea de după război
cînd părinții își închideau copiii în casă de teamă
să nu fie ademeniți și mîncați
de alți părinți

sau pur și simplu ai ignora toate lucrurile
și cele mari și cele mici și mărunte și i-ai scrie despre
singurul lucru adevărat din viață
că ai iubit o dată
mult mult de tot dar fără să-i spui numele
de teamă că în muntele de nimic ce urmează să vină
numele ei să nu pară stingher

sau ai scrie doar poeme fără sens ca mai toate poemele
poeme ca niște aruncări de zaruri cînd miza
sunt pietricele

dragă sfîrșitule
ție despre ce ți-ar plăcea să-ți scrie
ultimul om de pe lume
singurul om care nu ar mai avea pentru ce
să mai trăiască
dar el scrie scrie scrie ca și cum tu
sfîrșitul tuturor lucrurilor
ai fi doar un copil
care strică jucăriile

POEM DE DRAGOSTE CU TATA

am venit la tine ca un fluture negru tractat
de lumină. am venit și
l-am cărat cu mine pe tata,
beat și îndrăgostit mort.

am venit să mă dau
în grupa ta sanguină.
aici e napalm
aici e nebunie.
ne vom prăbuși cu avionul direct
în iad.

noi suntem fluturii albi
ademeniți de întuneric. locuim în castele
sub apă.
noi suntem firul de plancton care cîntărește
cît universul.

tata n-a venit acasă azi noapte.
el duhnește a dragoste. duhnește a mama
ta și a mea.
duhnește a stele, a mări pe care luna se clatină
beată.

tata
a murit acum 14 ani. tata tînjește
după dragostea ta. eu îmi doresc o supă de piper
și două pahare de vin roșu.

din tata au rămas cîteva fotografii. noi
ne cumpărăm trupuri noi
să le umplem de praf

vin la tine ca un mort
ducînd în spate unul viu.
tata duhnește a mine a tine și a vin roșu.
din fotografiile tatei se aude briza aceea stranie
cînd oamenii mor și ne dau în cor
ultima suflare.

e atîta dragoste în univers și tata
scoate din pieptul lui
o margaretă albă.

eu și tu suntem la cîțiva pași
în epicentrul unui sărut de proporții cosmice,
ca materia cu antimateria

SUNT LIBER

sunt liber ca un om atîrnat într-o funie. funia iubirea mea
pentru tine. în camera asta întunecoasă singur & liber
săritorul de pe stînci în razele lunii.
undeva în cutia pieptului am un șarpe cu clopoței
rîsul tău vesel.

undeva înapoia minții am un film într-un aparat foto
din care un alt bărbat a decupat
chipul tău din toate pozele. sunt liber
liber cum cîntecul rămas în aer
al păsării moarte.

am fost în atelierul unui sculptor unde am văzut păzitorii
păzitorii speriați & inutili îmbibați în frică
eu în propria-mi libertate.
atît sunt de liber că sfoara asta mă face să nu mai simt
greutatea. doar luna

& lumina ei rece îmi mîngîie labele picioarelor
ca obrazul unei iubiri pierdute. iata-mă liber & firav
o frunză uscată jucată de vânt
la o ruletă unde se pariază pe zero.

SUNT UN BĂRBAT ALB DIN ROMÂNIA

mă trezesc fără nimic de avortat, sunt o lampă fără duh

sunt alb fără să fiu rasist, sunt vînăt pe dinăuntru de la atîtea speranţe

îmi spăl faţa cu apă și săpun la fel ca toţi bărbaţii curaţi

din state sau alte ţări considerate civilizate

port haine îngrijite şi arăt bine, un poet american spunea

că m-aș putea angaja oriunde în NY, am calităţi suficiente

pentru a-mi cîştiga singur pîinea, dar aici nu pot

și nu pentru că nu vreau ci pentru că nu mă vor

am 40 ei au nevoie de tineri fără experienţă, docili

pe care-i plătesc prost, nu riscă să angajeze unul ca mine

care oricînd le poate spune adevărul în faţă

ei cred că poveștile lor sunt despre inocenţă

dar ce rămîne în urma aşteptărilor

sunt supradoze de chinuri şi anotimpuri

cu mare greutate reuşesc să strîng banii

de chirie abia dacă reuşesc să cumpăr mîncare & pastă de dinţi

serile ascult muzică, urmăresc filme controversate

zilele şi nopţile sîngerează în voie, zebre după atac

sunt din categoria celor consideraţi jumătate oameni jumătate vise

vorbesc pe internet cu o grămadă de străini, ei se miră

că mi-e atît de greu, nici nu le vine să creadă

că nu-i vina mea pentru cît de greu merg lucrurile cu mine

sunt convinşi că dacă alţii trăiesc în ţara asta, aş putea şi eu

cumva au dreptate, prietenii meu au slujbe bine plătite eu n-am

& nu pentru că am vicii, dintr-astea au toţi oamenii

fie că-s la vedere, fie bine ascunse

eu n-am pentru că oamenilor nu le mai pasă de oameni

măștile zîmbetelor lor vorbesc despre sufocare

ei mă înălţă într-un leagăn mult peste limite

apoi mă coboară direct între torţe stinse

nu te pot ajuta frate, spun cei care mă ştiu şi ştiu

că de cele mai multe ori nu e adevărat, pentru că nu le pasă

sau le e frică să-şi asume răspunderea

nu vor să dea greş sau pur şi simplu e mai bine

să nu se implice, ce, ar avea ei ceva

de cîştigat dintr-asta bineînţeles că nu

sunt un bărbat alb de 40 din românia

şi mi-e ruşine că de mult prea mult timp

nu cîştig suficient să-mi trăiesc viaţa

iar viaţa nu mai are răbdare să mă aştepte

noaptea după ce adorm, viaţa mea

se trăieşte dintr-o dată & dimineaţa

mă trezesc fără nimic nou sub soare –

o pisică disperată mănîncîndu-şi puii,

că nu poate să-i crească.