REMEMBER - ANATOL BACONSKY

REMEMBER

95 DE ANI DE LA NAŞTEREA MARELUI POET, ESEIST, TEORETICIAN LITERAR ŞI SCRIITOR  ANATOL E. BACONSKI

(16 iunie 1925 -  4 martie 1977)

Detractorii de două parale, mulţi dintre ei pionieri ai saluturilor voioase de pe vremuri, îl arată cu degetul pe A. E. Baconsky, nu atât pentru poezia începuturilor sale patriotarde, cât mai ales pentru poezia lui de mai târziu, curmată, vai!, de cutremurul din 1977, atunci când ea căpătase consistenţă. Dacă alăturăm volumelor sale lirice  re-marcabile („Cadavre în vid” – 1969, „Corabia lui Sebastian” – apărut postum, în 1978, romanul „Biserica Neagră”, monumentala „Panoramă a poeziei universale contempo-rane”, în care au fost traduşi şi prezentaţi poeţii din elita mapamondului liric) vom în-ţelege că, de fapt, poetul era ca un ghimpe în scrâşnetele conştiinţelor multilateral mu-tilate ale kulturnicilor de serviciu, de atunci şi de acum, şi că AE Baconsky a avut o contribuţie majoră la reînnoirea literaturii române

Iată ce scria, la moartea poetului AL. Raicu: „Vor mai trece mulţi ani, poate,  până când se va ivi o minte asemănătoare cu a lui Baconsky, un alt poet şi prozator cu darul «formelor definitorii lapidare, al relevării esenţialului în cuvinte puţine», cum scria, undeva, Nicolae Balotă, un exponent al eleganţei formei, un scormonitor pasi-onat al frumuseţilor literare, un talent care să poată tălmăci atât de autentic poeţi ce-lebri de pe toate meridianele, cu un firesc uimitor...”

Dincolu de profunzime, lirica lui A. E. Baconsky intuieşte un spaţiu tragic şi, adeseori, premonitoriu. Şi nu e vorba doar de ultimul său manuscris, găsit pe pat după cutremur, care se încheie cu fatdicul cuvânt „moarte” („vezi în urma ta abisul durerii şi-n faţă un alt infinit, adu-ţi aminte de cei ce-i îngropară pe atîţia alţii sfîrşind şi ei prin a fi îngropaţi şi învaţă să dispreţuieşti moartea.”.

Iată un alt citat tulburător: „Orbiră/ cernitul candelabru şi fereastra,/ iar bustul lui de bronz îl plânge noaptea/ un greier ochi. Unde să mai caut/ urma fiinţei? Cadrele de-argint/ de mult băură lacrima oglinzii./ Amprentele-au pierit şi fiecare/ surâs e al morţii. Picură calcarul/ silabisind în gol.”

CÂNTECUL DE MOARTE AL DESCENDENTULUI

Nu-ţi fie teamă de-amurg, nu-ţi fie teamă

de-un sfârşit ruşinos, de o stingere tristă -

ploi nevăzute nu te vor sugruma niciodată -

dormi şi visează un paloş de gheaţă.

Capetele negre îţi vor pava ultimul drum,

dormi şi visează siluete lungi de asceţi, dormi şi visează

necunoscutul ritual după care ţărâna

te va investi cu armele cavalerilor ei

Dormi şi visează străvechile mituri, aura lor,

nu-ţi fie teamă – una din umbrele tale

de pe acum trece Styxul, ceaţa coboară -

dormi şi visează un paloş de gheaţă

CADAVRE ÎN VID

Vid, vid, vid -

prea mult vid în istorie

și toate nu vor decât să te-nvețe

supunerea oarbă și spaima.

Nici alcoolul, nici stelele

nu mai înșeală.

Produși ai hazardului, împăraților

fără coroană, vai, vouă!

Robii sunt morți

și cadavrele lor

putrezesc în galere.

ERA DE PIATRĂ

Piatră, piatră…
Grămezi de piatră, zid de piatră, arbori de piatră -
mulţimile văd noaptea tribuni pietrificaţi
şi decapitaţii congenitali sunt fericiţi
când simt pe umeri crescându-le capul de piatră -
şi fericiţi sunt cei ce zidesc, fericiţi vizionarii-gândaci
fericit avangardistul onanist ce se visează noaptea
purtând un falnic phalus de piatră…
fericiţi în piatră, nefericiţi în piatră
neconsolaţi în piatră…

Piatră, piatră…

Cu o sută de tineri pitecantropi
am umblat căutând era de piatră
dar piatra nu mai are eră.

ÎN GOLUL DINTRE FĂPTURI

Fără-a fi fost, ziua s-a dus în golul dintre făpturi,

s-a dus în marea verde a stelelor- şi-un anotimp mai palid coboară peste noi.

Lăsaţi nebunii să umble singuri căutând o lume mai albă pentru moartea lor.

Lăsaţi-i nepedepsiţi şi liberi.

Fiecare cu masca lui întâmpinând la ţărmuri Apusul Magic,

fiecare-n iarnă strigandu-şi falsul nume

în timp ce rugineşte pe vechi blazoane, cel adevarat.

AUTOPORTRET ÎN TIMP

Am semănat cu pădurea, cu moara de vânt, cu tăcutele,
negrele, necunoscutele cruci de la margini de drumuri,
cu umbrele cailor noaptea pe-nalte coline moldave
am semănat - și cu chipul ciudaților zei
îngropați în nisip lângă mare. Cât e de-atunci?
Trebuie sa fi trecut multe ploi, multe viscole, trebuie
sa fi pierit multe ziduri și oști, să fi căzut multe lanțuri,
să fi ars, să se fi risipit, să se fi dus dracului multe imperii
ca să-ncep a semăna în sfârșit cu mine.

ETERNITATE AMARĂ

Noi n-am murit niciodată și nu vom muri,

în complicitate cu viermii pământului zodia noastră

surâzătoare se-arată: un dans

ne salvează mereu, un dans mlădios,

o eschivă de membre, o eschivă de inimi,

o eschivă de capete, o eschivă de umbre de capete - o,

capetele tăiate, cele ce nu s-au plecat,

cele ce n-au purtat niciodată o mască,

încet în larmă apun - și nu le mai deosebim

din piramida de cranii ce crește mereu

printre volutele dansului nostru.

CÂNTECUL CAVALERULUI

Am tăiat cu spada noaptea-ntreagă

până când în locul zorilor au venit corbii,

corbii erau heralzii absurdelor mele victorii

risipindu-mi numele urbi et orbi.

Spada mi s-a întors înapoi în trecut,

a chemat-o arhanghelul Menumorut,

braţul îmi cade, capul mi-e greu,

dar numărul morţilor creşte mereu.

Creşte şi luna cu cele trei vipere galbene,

ochii se tulbură încet şi apun -

creşte numărul morţilor, creşte întruna -

voi muri printre hoituri bătrân şi nebun.

LOVE HOBBY

…să iubeşti o femeie cu pantaloni galbeni o maşină desăvîrşită

de făcut dragoste fără dragoste fără identitate fără vise… să iubeşti

fără… să iubeşti cu… să iubeşti după ultimul număr din VW Liebe

la Wannsee noaptea înnebunit de păduri şi de amintirile unei pierdute

aureole barbare încercând să fii altul să fii dintre cei coborîţi

sub armele lui Erik cel Roşu cînd femeia sgîria copacii cu ghiarele…

să stingi farurile şi să iubeşti o superbă dansatoare de plastic

Pygmalion & Co. să iubeşti Pop sfîşiind salopeta de piele neagră noaptea

cînd vine roua şi luna ajunge la ultimul Sexy-Show în apele lacului

şi pletele tale se tîrăsc pe nisip ca franjurii Yves Saint-Laurent…

franjurii stelele o femeie cu franjuri galbeni şi cu cinci stele

o femeie cu faruri galbee şi cu cinci stele… o femeie o singurătate

o dragoste o maşină cu gînduri galbene

şi cu cinci stele.

COR DE TINERI

Când va veni oare multașteptatul hotar

și-acele lucruri pe care de-atâta timp le râvnim?

vara cântau broaștele sus undeva pe Neue Kantstrasse

noaptea târziu și noi adormeam pe bănci de piatră

palizi ca luna și porneam înapoi spre bănuite

și melancolice jungle sau goi ne scăldam la Havel

aprinzând focuri pe plajă în cinstea unor zei necunoscuți

căci zeii pe care-i cunoșteam muriră cu toții (noi înșine

am ucis câțiva dintre ei) iar cei ce se nasc

au de pe-acum miros de cadavru. Veni și toamna

iat-o pe nesimțite așezându-se printre noi și răpindu-ne

orice iluzie. Fum de putregai întuneric și ceață

prin care farurile mașinilor ne caută mereu -

urlet de fiare reci, de fiare trucate, zgomot negru

de parcă toate lucrurile s-ar învârti-n jurul lor

sau în jurul nostru sau răsucindu-se singure

și-ar tripla capul. La ce bun această mișcare

această nebunie în cerc această încleștare? Preoții noștri

spun că suntem fericiți, alții ne plâng deși privesc lacom

spre bogățiile noastre - dar toate acestea nu sunt

decât gunoi verbal de imprimat pe epiderma

de hârtie a veacului. Noi așteptăm cu toate că singuri

nu mai știm ce. Pe poduri suspendate stăm

scuipând în apă propria noastră imagine.

MIRAJ DE IARNĂ

Aicea totul seamănă cu tine

Sau poate eu asemănări îți caut;

Flori de ninsoare mari, diamantine,

Suavi mesteceni- melodii de flaut.

Brazii înalți și copleșiți de nea

Par crinii enormi acoperiți de floare-

Cu dorul meu de pretutindenea

Te caut ca o plantă suitoare.

În șarpele de fum ce suie lin

Făptura ta subțire se mlădie,

Vîntul din nord în fulgii care vin

Te spulberă, te-adoarme și te-nvie.

Cețuri tîrzii- flori de ninsoare, flori

Tresar și se-nfioară omenește,

Și parcă însăși noaptea uneori

Cu ochii tăi de-aproape mă privește.

O, ceas de taină- clipele dispar,

E numai gîndul meu umblînd aiurea.

Și neaua cu sclipiri de nenufar

Trecînd prin mine, bîntuie pădurea.

Sînt numai eu care-mi aduc aminte...

Din toate-ai dispărut, nu te mai vezi,

Doar inima cu dorul ei fierbinte

Trezește-n jur imensele zăpezi.

BĂTRÎN ŞI SINGUR

Bătrîn si singur toamna umblînd prin oraş

bătrîn şi singur femeia copilul cînele

femeia a îmbătrînit cu altcineva, cîinele

îmbătrînind a murit, copilul singur

nu s-a născut niciodată pe străzi vîntul şi soarele

batrîni şi singuri flaşnetarul bătrîn cu un singur

picior prostituata bătrînă şi singură

cineva într-un cimitir cînta o melodie

bătrînă şi singură capul se clătina gol

cu o singură amintire bătrînă, copacul

se clatină, idiotul din reclamă se clatină,

oraşul plin de lume se clatină mulţi, mulţi

singuri tineri bătrîni toţi toate

bătrîni bătrîni şi singuri

RUGĂCIUNEA UNUI DAC

Doamne, dă-mi iarăşi

dorul de moarte al strămoşilor mei,

nu mă lăsa să accept

lâncezeala, rugina şi lanţul –

deschide-mi porţi mari de stejar,

şi aşterne-mi douăsprezece
poduri, şi dă cailor să-mi poarte coama.
Ochilor mei dă-le iar

cristalinul de ghiaţă pe care demult

l-au pierdut, otrăveşte-mi săgeţile

şi adu-mi aminte ca ultima
s-o păstrez pentru mine.

BAHNHOF ZOO

Adăugat de: Gerra Orivera

Fum de țigară, gunoaie, măști sumbre - lumina

cade pieziș trăgând după ca patru bețivi adormiți

și hârtiile ambalajelor ieftine umblă ca frunzele

foșnind pe mozaicul murdar. Sus un păianjen imens...

și femei cu ochi roșii de iepure își plâng țările lor

adormite în Asia, în timp ce trenul tună deasupra tavanului

strivind cuvintele unor graiuri pestrițe. Afară e noapte

și cineva adulmecă stelele. Altul e singur. Altul ar vrea

să-și aducă iubita căci e mai bine aici. Dar toți știu că nu sunt

decât larvele bogăției streine și că odată fiecare-și va da duhul

departe, pe limba lui.

.ÎN VACARMUL PERCUŢIEI

Ritmul acesta caută-l, ritmul -

gonește, gonește, lasă-te tot mai adînc devastat

de vacarmul percuției, nu ezita: porți stigmatul,

e zadarnic să uiți că și tu te-ai născut cu aceeași

predestinată alură - toate oglinzile nu fac

decît să ți-o strige mereu. Cuvintele tale

iau tot mai mult forma prelungă a sunetelor

pe care un zeu le absoarbe, cuvintele tale

se despoaie într-un streep-tease nocturn

cu dizolvante lumini - odată

nu vei mai ști nici tu sensul lor, descompunerea

va sigila tezaurul, și mașini aberante

îți vor reproduce destinul. Unde, unde ?

într-o țară încrucișată, într-o oblică țară,

într-o țară în care urmași sterili

nu vor mai naște predecesori.

PLAYBOY

Păduri pretutindeni, orașul are un trup păros și puternic - bine e

să ai o colibă în Dahlem și să te visezi în Neanderthal, bine e

să ai patru picioare și-un blazon cumpărat de la cerșetorul bătrân

și-o iubită în formă de S - bine e să-ți scrii numele

pe-acest splendid ambalaj și coborând în taverne să fraternizezi

cu apașii căci orașul e plin de păduri și nimenea nu te vede...

dar uneori aluneci și cazi de pe banda rulantă și devii

inutil și pătrunzi într-o altă pădure pe care n-o cunoșteai -

acolo câinii au capete în loc de picioare și frunzele mușcă -

ploi carnivore umblă asemeni călăului orb căutându-și prada -

timpul se-ntoarce-napoi, cinci, patru, trei, doi, unu...

până când îți pierzi toate-nsușirile și-ncepi să dispari

și într-o dimineață personaje necunoscute mai descoperă

încă o epidermă uzată...

TU CARE-AI FOST…

Tu, care-ai fost odată, tu, care eşti tu, care

Vei fi – adesea iarna, plecând în taină ochii,

Duioasă-ntrăzeri-vei, căzută la picioare,

Umbra-mi licăritoare ca solzii unei rochii.

Va fi tăcere-n preajmă – şi dincolo de geam

Ninsoarea de departe venind ca o pădure

Dusă de vânt – şi-al serii hotar ce-l atingem

De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin şure

Închipuiri, în albul pierit şi întinat…

Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece

Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat

Uitării. Şi-n oglinda netulburată, rece,

Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin

Ce şi-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată –

Îţi vei desface părul şi vei privi cum vin,

Din negrul lui, răsfrângeri de noapte-ndepărtată

Şi cum se-ntorc din ceaţă cărările-napoi,

Înfăşurând mumia unei iubiri ucise,

Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalţi şi goi,

Deşteaptă sensul unor imagini, unor vise…

Şi-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest

În gândul tău – sau poate în suflet, o durere

Trecută-n timp. Din toate va rămânea acest

Destin al unor veşnic pierdute giuvaere,

De nu-ţi aduci aminte nici tu când le-ai purtat.

Un ochi imens te-absoarbe încet sub pleoapa-i neagră –

De-abia te vezi tu însăţi, pe-un orizont uitat,

Plecând diminuată în timp ca o tanagră.

Cine-ţi atinge pieptul la care-am stat să-ascult

Vântul şi luna? Cine din nou îşi poartă sumbra

Lui salcie? O, poate voi fi plecat de mult…

Sărută-mă-n absenţă şi-n somn. Sărută-mi umbra.