LA ANIVERSARE - LIDIA VIANU

LA ANIVERSARE

PROFESOR UNIVERSITAR DOCTOR  Lidia Vianu

Doamna profesor universitar doctor Lidia Vianu este una dintre cele mai pro-eminente personalităţi ale culturii române, printre altele domnia sa publicând studii cri-tice dedicate mai ales literaturii britanice moderne şi contemporane (T. S. Eliot: An Author for All Seasons - Editura Paideia, 1997, Literatura contemporană brita-nică. Literatura Desperado - Institutul European 2011, Iași etc), la care se adaugă traducerea unor poeţi importanţi ai literaturii noastre în limba engleză (Marin Sorescu, Mircea Ivănescu, Ioan Es. Pop, Ion Mureşan etc) şi a transpunerii poeziei britanice în româneşte.

Pornind de la aceste deziderate, doamna Lidia Vianu a înfiinţat Editura online a Universităţii din Bucureşti „Contemporary Literature Press” (2009),  unde au fost publicate, până în prezent, aproximativ 400 de volume, ce pot fi accesate, gratuit, pe internet, precum şi Masteratul pentru Traducerea Textului Literar Contemporan (MTTLC), al cărui director este (2006).

În febuarie 2015 am avut privilegiul de a realiza un interviu cu Doamna Pro-fesor, care spunea, printre altele: 

„Profesia este o mare bucurie. Dacă-mi doresc ceva, este să nu separ niciodată viaţa pe care o duc de profesie, care este toată lumea mea. Dar nu e nicio virtute în asta. Uitându-mă înapoi, I did my job.  Nici mai mult, nici mai puţin. Şi mi-a fost bine aşa. (...)

„Am «debutat»  cu o traducere din Joyce Carol Oates. Andrei Brezianu m-a su-nat şi mi-a spus, «Trebuie să începi de undeva». Ne ştiam din facultate. Aşa se explică debutul meu. Mărunt, în fond. După el au venit anii în care publicarea  însemna ori «pile» (nu mai moare cuvântul ăsta, care a marcat crunt generaţia mea...), ori compro-mis. M-am zbătut: am lucrat pentru sertar, în ideea că se va găsi cândva, cineva... Ex-clus. Ca să traduci o carte, trebuia un întreg balet ocult, pe care, mărturisesc, nu m-am priceput să-l fac.” (...)

„Ca să închei, în ce mă priveşte, nu am un destin literar. Mă uit înapoi cu de-zamăgire şi la destinul meu critic. Cui îi pasă că un român scrie o carte despre un scri-itor englez în limba engleză? Altui român. Altui student la engleză din altă ţară unde nu se vorbeşte engleza. N-am nici cea mai vagă idee dacă studenţii aceştia chiar s-au putut ajuta cu volumele mele. O singură carte din tot ce am scris este cu adevărat bună, merge pe un drum nebătut, argumetează pe text, şi «face pârtie» în critica de speci-alitate: cartea mea despre T.S. Eliot.” (...)

„Traducerea este un fel de poezie, într-adevăr. Chiar şi traducerea prozei. Re-creezi sufletul omului care a scris-o. Ori, sufletul e poezie. Nu sunt sigură că poezia mea proprie mi-a ieşit. Multă vreme n-am fost capabilă să scriu nici măcar un singur poem. A venit apoi un moment când am păţit ca scoica: m-a lovit rău un fir de nisip.  L-am învelit, ca să pot convieţui cu el. Cam asta ar fi poezia mea. Nu vreau să zic o perlă, ci un fir de nisip acceptat.” (...)

„Viitorul nu e uşor de gestionat. Am făcut din MTTLC o avanpremieră a lui, un loc pe care mi-aş fi dorit şi eu să-l am la vârsta lor. În scris, pe de altă parte, nu am văzut nicio uşă. Nu sunt un mare talent. Dacă va rămâne după mine un singur text care să merite să fie citit, se cheamă că cineva a deschis uşa aceea pentru mine. Mi-am făcut profesia cu pasiune, dar am scris la noroc. Şi am plătit pentru - lenea? lipsa mea de per-severenţă? neîncrederea, dezarmarea mea” (...)

„Toată viaţa am înaintat printr-un labirint, alegându-mi drumul cu mai multă sau mai puţină inspiraţie. În aceste moment al vieţii, m-am eliberat de povara viito-rului. La vârsta mea, nu ai nevoie să te uiţi neapărat înainte. Sau înapoi. Trebuie doar să ştii să cobori în profunzimea clipei. Doar atât”.

POEZII DE LIDIA VIANU

METAFIZIC

Mă cercetam într-o oglindă

nici tu nu mai eşti

tânără mi-ai spus

îmi număram ridurile semnele

firele

de păr alb şi

dintrodată

abur a devenit oglinda toată

iar tu zăboveai

de partea vie a ei

orb

fără să vrei

POATE

Statorniceşti nemărginirea

între noi

nu mai are hotare

iubirea

creşte

cu cât o împingem

mai departe amândoi

aş vrea să te rog să nu laşi

să crească prea tare

apropie-te

mai pune-i

o zare

GÂNDACI

Nu sunt doar eu în tine

aşa cum am crezut

de vieţi de împrumut

ţi-s cămările pline

ca gândacii foşnesc

le otrăveşti pe rând

ori le ucizi călcând

dar supravieţuiesc

TRADUCERI DIN POEZIA BRITANICĂ

de Lidia Vianu

ANNE STEWART

A crescut în Scoţia, iar acum locuieşte în Kent. Lucrează cu poeţi şi organizaţii de poe-zie, şi este fondatoarea platformei poeţilor www.poetrypf.co.uk.

MARINAR

Am cinci ani. Stau lipită de radio.

Trebuie să învăţ un cântec... Nu contează nimic altceva -

nici acum, nici mai încolo - nu am nimic mai important de făcut

- nici mâncare, nici şcoală, nici să mă fac mare,

să mă mărit şi să fac copii înainte să mor -

ce fac eu acum este esenţial. E crucial.

E anul 1961- irepetabil, de nereluat, nu putem da banda înapoi,

imposibil de ştiut când

va mai pune DJ-ul melodia din nou.

Nu am încă noţiunea de hârtie şi creion, de scris,

şi, oricum, ştiu că - pentru ce fac eu acum, adică -

cele mai potrivite unelte sunt urechea şi vocea.

Nu îmi dau încă seama - corul cântă

mereu mai tare, muzicuţa atinge corzi nevăzute,

Pet Clark îşi pregăteşte respiraţia ca să cânte acel dramatic

început de refren, „Caaa tiiine” - eu nu ştiu că întreg cântecul are

doar douăsprezece versuri... Dau fuga la radio de câte ori începe,

şi le murmur şi eu, ca să le ţin minte pe rând.

Am cinci ani. Nu ştiu ce-i aia marinar.

Am auzit de Honolulu, dar nu de Capri,

ori de Amsterdam, ori de Siam.

Ce singur o fi, şi în primejdie, atât de departe

încât trebuie ea să-i trimită dragostea drept călăuză.

După şase ascultări, îl ştiu deja.

„Întoarce-te de pe mare,” îl implor şi eu în fiecare odaie, şi îl asigur,

enervându-mi părinţii săptămână după săptămână,

că are toată dragostea mea drept călăuză. Acum, că aud cântecul

din nou, după jumătate de secol, am din nou cinci ani

şi e de la sine înţeles că sunt încă îngrijorată ca el să nu se piardă;

tot ca atunci, cu lacrimi în ochi îl implor, „Întoarce-te la mine teafăr.”

ORAŞUL

„Isus potoleşte furtuna,” scrie.

Ulei pe carton, 20 inchi pe 30.

A fost cândva în acest oraş rece şi cu temple -

o tânără la ananghie; un bărbat, un bărbat oarecare,

se apropie de ea, spune ce trebuie spus

ca s-o păzească de rău, apoi se retrage.

E fundamental. Povestea se ştie:

îngerul se retrage, după ce a făcut ce trebuia.

Cu toate acestea, chiar dacă vine îngerul, furia vântului

tot îndepărtează nenumăratele frunze uscate,

pentru tânăra care a fost pictată cu forţa penelului de altă dată, Isus

nu salvează Oraşul, nu potoleşte Furtuna.

ŞI DUMNEZEU I-A SPUS MICII PLANETE ALBASTRE ŞI VERZI

„Eu n-am nevoie de tine. Tu

ai fost doar un recipient; tot

proiectul ăsta cu omul a fost doar un experiment.

S-a încheiat. L-am închis eu.

Sper că înţelegi?”

Iar mica planetă albastră şi verde

s-a înfuriat şi a oprit vântul şi ploaia.

„Şi eu unde mă duc?” Iar Dumnezeu a zis,

„E o chestiune teoretică. Nu e vina ta.

Oamenii au fost problema, întotdeauna.”

Planeta s-a gândit la omuleţi.

Îi plăcea că alergau peste ea;

i se părea caraghios că se temeau

pentru viitorul ei. Cât să fi durat, oare?

Milenii, pare-se. Şi acum?

Sigur că da. Promisiuni. Micile lor femele

numai despre asta vorbeau - „O să te fac

să ameţeşti din dragoste, îţi dau lumina stelelor,

îţi dăruiesc statornicia lunii de pe cer” –

ce nechibzuit din partea lor, gândea planeta,

că nu s-au îndoit de El niciodată.

CAROLINE CARVER

Caroline Carver a câştigat multe premii, printre care prestigiosul UK National Poetry Prize şi Italian Silver Wyvern. A publicat şase volume de poezie.

MAMA URAGAN

Saba o să mă azvârlu în geam cu ochii larg deschişi

o să vorbesc cu gura plină de foc apă funingine

o să mânjesc cu noroi din cocină pereţii pe care tocmai i-ai spoit

o să dau jos hainele astea vechi şi ponosite

ca să mă tăvălesc în noroi să aduc ploaia

o să vorbesc neruşinat ca spiritele rele ce posedă trupuri

cu vorbe jamaicane stâlcite şi murdare

cotcodăcite ca la tăierea capului

Saba şi dacă-mi taie capul eu tot o să alerg

de ce tot vrei să mă linişteşti?

de ce vorbeşti blând când eu urlu ca Hurricane Mama?

de ce nu urli şi tu?

mă dau cu capul de podea tu-mi spui vorbe

îmi crestez braţul tu-mi spui vorbe

sfâşii faţa de masă perdeaua cuvertura

tu-mi spui vorbe

nu se poate umple gaura din capul meu

nu se mai vindecă mâinile crăpate de soare

pe tata nimeni nu-l mai aduce înapoi la noi

zici că tot mai am amintirile

şi o să le tot am

atunci când mă arunca în sus

aia e o amintire

când fuma pipă seara

altă amintire

când umbla pe plajă şi-mi zicea

blestemă fata mea blestemă

altă amintire

când râdea în hohote de-i zburau păsări afară pe gură

altă amintire

eu n-am să mai plâng

am să tac mâlc ca luna lucind pe apă

luna care face pe apă drum lung dorit şi aşteptat

o să- zic minţii mele du-te pe apă după lună

adu-mi apă Saba

după ce o iau pe drumul lunii am să dorm

KAVITA A. JINDAL

Kavita A. Jindal a scris Raincheck Renewed, publicat la Chameleon Press şi foarte apreciat de critici. A scris până acum nuvele, poeme şi eseuri, publicate în antologii şi reviste din UK şi din lume.

MARTIE - POEM AMĂRÂT

Ţanţoşi în iarbă - porumbei

Oare unde sunt astăzi cei care aveau cândva grija ta

Ciocănitoarea zdrenţuieşte

Adierea bucuriei nu te mai mângâie

Sfâşie veveriţa bulbii iviţi în primăvară

Motorul norocului - motor să fie? - uită să tresară.

PETER PHILLIPS

Peter Phillips locuieşte la Londra. A publicat două plachete şi patru volume, la Hearing Eye şi Ward Wood Publishing.

APROPIERE

Uneori fiul şi fiica mea se strâng

foarte tare în braţe. Poate pentru că mama lor

nu-i mai poate îmbrăţişa ca altă dată, cu chipul ei

catifelat. Amândoi s-au desfăcut de Dumnezeu,

aşa cum te desparţi de iubit ori iubită,

ştiind că nu va fi uşor - ca şi mine.

Când îi văd atât de apropiaţi între ei, simt în jurul meu

braţele ei atunci când am dansat prima oară,

încordarea mea în drum spre casa ei, şi odaia aceea îngheţată

ca un iglu, apoi sărutul fierbinte,

şi vocea Nanei Mouskouri. Şi acum mă întreb

cum de m-a lăsat s-o sărut, neîndemânatic cum eram,

în sandale, şi la prima întâlnire, pe deasupra.