LA MULŢI ANI, DAN VERONA !

LA MULŢI ANI !

 POETUL DAN VERONA

A  ÎMPLINIT 73 DE ANI

PIETA

Cum vine toamna, mamă, mi-e sufletul ciudat

Precum un roi de fluturi atins de destrămare

Și mă gândesc la tine sub ceru-ntunecat

Ca la o soră dusă într-un oraș prea mare.

Și-aștept venind din ceață un înnoptat poștaș

Cu-o veste de la tine (doar două-trei cuvinte),

Dar el poate demult e mort în vreun oraș

Pe care nici o hartă nu pare-a-l ține minte.

M-ai învelit cu carne și carnea mult mă doare,

Fuior aprins de raze eram în mâna ta

Și nimeni nu mai știe ca tine alina

Sperând să vii, auzu-i crucificat pe zare.

Și mă cuprinde noaptea și nu mai pot să scriu,

Aud cum dezertează toți sâmburii din mere,

Poate veghezi asupră-mi, deși e prea târziu,

Poate aștepți cuminte o nouă înviere.

Spre-a fi mai norocoși aș vrea-ntr-un fel

Să dai ființei mele de la-nceput lumină

Și eu să vând de-a valma tramvaiele pe-un miel

Născut în zori de zi pe o colină.

Cum vine toamna, mamă, mi-e sufletul ciudat,

Dau vulpile năvală-n biserica pustie

Și uit că nu se poate-ntr-un veac prea vinovat

Din moarte să te scot prin poezie.

Eram cândva fuiorul de raze-mpărătesc,

Acum tu-mi ești copilul pierdut în ceață, mamă,

Și ochii tăi deasupra pe ceruri înfloresc

Înlăcrimați în două brândușe mari de toamnă.

OCHII TĂI

De la tine pân’ la mine

Numai cer cu ape line

Ochii tăi...

Ochii tăi, iubito, ce noroc

La un miez de noapte să-i invoc

Mi se pare-adesea ca-ntr-un vechi oraş ciudat

Care nici n-a existat

Într-o noapte i-am visat,

i-am visat...

Ochii tăi, iubito, cum mă dor

Când departe sunt de cerul lor

La fereastră ninge floare de cireş amar

Şi în nopţi fără hotar

Amintiri de felinar,

felinar...

Ochii tăi iubiţi, ce nenoroc

Dacă nu i-aş fi văzut deloc

S-ar fi dus şi vara risipind privighetori

Şi s-ar fi făcut din sori

Roua ochilor de flori,

ochi de flori...

Şi de vânt mi-i teamă uneori

Să nu sufle în lumina lor

Ochii tăi ca două mari şi limpezi păpădii

Să nu-i ducă într-o zi

Unde nimeni nu-i va şti,

nu-i va şti...

Ochii tăi, iubito, mi-au lăsat

Cerul peste suflet descuiat

Dar sărut zăpada maicii tale ce ţi-a dat

Ochi aşa cum n-am visat

Că pot fi cu-adevărat,

cu-adevărat...

VARĂ ÎN PARANTEZĂ

Eram frumoşi. Eram nepăsători şi cruzi,

Asemeni zeilor. Iertaţi-ne acum

Dacă puteţi: nepăsarea, cruzimea aparţineau

Inocenţei. Unii dintre noi credeau că vor cuceri lumea

Cu strălucirea chitarelor. Alţii

Puneau în ţeava puştii boabe de mei

Şi hrăneau porumbeii. Iertaţi-ne

Dacă puteţi. Problema morţii nu exista

Pentru noi, a muri era totuna cu a iubi.

Surâdeam acceptând ideea că totuşi femeile şi moartea

Ne puteau îmblânzi. Iertaţi-ne

Dacă puteţi: am devenit vulnerabili

Dar ceea ce ne-nspăimântă nu-i moartea.

Ne-am trezit şi ne-am privit chipurile uluiţi:

Semănau cu nişte hărţi boţite de prea multe războaie.

Şi zeii din noi s-au văzut detronaţi

Şi pălmuiţi apoi în faţa trupei.

A FOST O VARĂ SCURTĂ

A fost o vară scurtă: un popas.

Scheletul ei aprins încă ne miră –

Parcă-aturnat benzină cineva

Pe când dormeam în sunete de liră.

Şi smulşi am fost de-un vânt neruşinat

Ce ne-a crezut un stârv de gropi comune

Şi de sub varul frunţii s-a ivit

Vechi manuscris cu sângerate rune.

Cenuşa sufletelor n-are leac

În vânt nedomolit pe vânt călare

Şi-n carnea smeurei noi ne rugăm

Ca într-un templu spân spre alinare.

A fost o vară scurtă: un măcel.

Căzută-i smeura-n leprozerie,

Laun banchet de frunze moarte strânşi

Stiletul toamnei carnea ne sfâşie.

Cum s-ar urni mormintele-auzim

În carnea noastră păsări mari de pradă

Şi nu ştia pentru ce s-a cheltuit

Pe noi din cer atât de grea zăpadă.

Suntem asemeni îngerilor ce-au fugit

De pe umbrosul zid în lumea mare

Fără să ştim că sufletu-a ţipat

Spre turla unei mări imaginare.

NINGE, IAR, IUBITO

Ninge iar, iubito, în absenţa ta

Ca o despletire de cireşi în mai

Din copilărie n-a mai nins aşa

Dacă-ai fi cu mine, am fugi pe cai.

Parcă tot pământul e-nvelit de cer

Prins de Odiseea fulgilor de nea

Azi mi-e dor de tine ca un mesager

Urmărit de viscol şi absenţa ta.

Ninge cu argintul coamelor de cai

Ninge ca o nuntă veche la fereastră

Dacă-ai fi cu mine astăzi în alai

Am porni, iubito, către nunta noastră.

Ca şi cum ar curge vremea înapoi

Să împartă iarăşi două veşnici

Ninge cu duminici, ninge între noi

Cei pierduţi în lume, singuri şi copii.

Dacă-aş şti pe unde este umbra ta

Azi, pe sub zăpadă, ţi-aş săpa tunel

Şi-am reface lumea cum a fost cândva

Într-un vis de sănii şi de clopoţel.

DRAGOSTEA, DESTIN STRAVECHI

Dragostea-i destin străvechi cu cireşe la urechi.

Ne iubeşte dulce-amar, n-are vreme de cântar.

Iubita mea, din toate câte-au fost
Şi câte vor mai fi de-acum sub soare,
Te-am învăţat amarnic pe de rost
Tu, cea dintâi şi ultima-ntâmplare.
Eu nu ştiu dacă am avut noroc,

Iubirea noastră-i fără de regie,
Dar zilnic noi avem acelasi loc
În trenul ce-a pornit spre veşnicie.

Eu nu ştiu dacă-i bine sau e rău,

Dar, de-am trăi în veacuri separate,
Aş cere să mă nasc în veacul tău,
Căci fără tine, viaţa nu se poate!

Şi când visez în noapte, uneori,

Că te răpeşte o străină zare,
Îţi jur pe toate sfintele ninsori,
Pedeapsă ca aceasta nu-i mai mare!

Iubita mea, cândva, într-adevăr

Într-un târziu neliniştit de vară
Vom fi ca două jumătăţi de măr,
Uitate pe o bancă, într-o gară.
Şi chiar de-ar fi să vină cineva

Să le lipească simplu înc-o dată,
Întregul măr din nou va lumina,
Căci n-am trişat iubirea niciodată!

CÂNTECUL ÎNGERILOR CHILUGI

Noi suntem îngerii chilugi

Rotund este capul nostru  - o ghiulea
Pentru o popicărie divină
Noi n-am cunoscut îmbrăţişarea maternă
Sfânta familie pentru noi e o reclamă de lux
Nu ştim cum arată o casă o candelă în peretele nopţii nu ştim
Noi nu avem decât o stea de ocazie
Noi suntem aruncaţi la uşa bisericii
Pentru a forţa mila divină
Fratele nostru este câinele fără stăpân
Noi nu ştim decât rugăciunea pâinii cu marmeladă
Sfânta noastră veşnica marmeladă eroică
Noi nu suntem decât un număr matricol
N-avem bunici generali şi nici corăbieri
Amintirile noastre sunt nule ca praful nealterat de provincie
Destinul nostru  -  deplorabilă compilaţie

Noi suntem îngerii chilugi -
Din mâhnirea noastră fariseii vor scoate o frumoasă parabolă

PATER NOSTER

A plecat Pater Noster ne-a părăsit

I-am găsit pălăria pe lada cu vechituri

Dinaintea diluviului i-am găsit ochelarii

Şi tabachera de-argint şi o mândră uniformă

De general de pe vremea războiului dintre îngeri

I-am găsit

Călimara cu cerneală extrasă din trupul meduzelor

Şi pana de gâscă şi scrisorile

Către şamani şi cenuşa de uscat hieroglifele

I-am găsit până şi ferăstrăul până şi

Studiul asupra pomiculturii până şi butonii de aur şi

Acul de la cravată

Numai el nicăieri

Am ieşit în grădina cu meri, l-am strigat:

„Întoarce-te Pater Noster, vino acasă”

Ne-am luat pe urmele lui din oraş în oraş

Am întrebat l-am descris „da, un bătrân,

Păr alb, ochi căprui sau verzi sau albaştri…”

„Dar ăsta-i amurgul” ni s-a răspuns.

„Ochii, da, iertaţi-ne, nu mai ştim, le-am uitat

Sau poate nu le-am ştiut niciodată culoarea”

„Oricum

Un bătrân, păr alb…” „Da, da, poartă blue-jeans… nu,

Nu e tocmai un hippie…”

Am umblat pretutindeni

Dar cine să ştie ceva când înseşi sumarele noastre

Descrieri se băteau cap în cap.

Mulţi ne-au pus pe urme greşite îl confundau

Cu vecinii mai taciturni cu muzicanţii preclasici sau

Cu acei bătrânei, cam zurlii, cu vedenii,

Care strigau „Noi suntem Pater Noster”

Şi se grăbeau în audienţă la Cezar.

L-am căutat prin spitale pretutindeni prin ceainării

Berării am consultat catalogul cizmarilor tâmplarilor ceasornicarilor

Dar n-am dat de el nicăieri.

Şi ne-am trezit că nu avem nici o poză pentru ziare

Una măcar, făcută la pensie, sau din carnetul de sindicat.

Am trăit atâta vreme cu el am visat

Şi ne-am mâhnit împreună ne-a învăţat

Cum se iubeşte o stea cum se face o aureolă

Şi iată ne-am trezit că nu l-am cunoscut îndeajuns

Că pentru fiecare dintre noi are alt chip

Alt sunet al gândului altă lumină.

Şi iarăşi ne-am întors în grădina cu meri

Şi iarăşi l-am strigat: „Pater Noster, vino acasă.

Ne-am deprins cu tine atât de mult

Încât absenţa ta ne apasă.” Şi nu a venit

Pater Noster. Aproape c-am îmbătrânit

Căutându-l.

Totuşi într-un târziu l-am găsit

Dar în zadar îl rugăm: „Pater Noster, întoarce-te,

Vino acasă.”

Iată, rătăceşte prin gări

Cu încălţările sparte cu haina ruptă în coate

Vânzătorul de mere îl prinde furând

Fără un ban călătoreşte deasupra vagoanelor hingherii

Îi caută lacrima umblă Pater Noster rătăceşte

Cu o mierlă în sân – cu un zâmbet care sperie femeile

Zilnic îl calcă maşinile este dus la spital

Fără acte este dus la poliţie apoi la azil

Şi în zadar strigăm: „E Pater Noster, lăsaţi-l.”

Nimeni nu crede – cum să fie Pater Noster un bătrânel

Care nu ştie să facă nimic util care nu

Vorbeşte decât cu umbrele plopilor şi plânge

În coamele cailor.

Întoarce-te Pater Noster.

Vino acasă.

Ocupă-ţi locul în şezlongul tău aurit

Meditează la toate câte se-ntâmplă fă-ţi

Adunările şi scăderile tale cântă la flaut

De vrei – nu ne lua în seamă pe noi. Umblăm uneori

În diagonală – ca somnambulii pe turla

Bisericii – dar încrede-te în fiii tăi.

Ne-am deprins să te ştim lângă noi

Cultivându-ţi grădina, fumând, ori la masa de scris

Proiectând un nou echipament pentru îngeri

În lungi epistole către şamani.

Vino acasă

Nu vrem nimic altceva decât

Să exişti

Şi noi vom fi fericiţi

VARA PROMISĂ

Te-aș fi iubit cum n-ai mai fost,

Ca un soldat în plin război,

Dar uite, plouă fără rost

Iar între noi.

Ca într-o gară, nu știu cum,

Când unul vine și-altu-i dus,

Și rătăcim pe același drum

În sens opus.

Ne răsfoiește timpul, femeie,

Pe un peron vechi de gară,

Tu Iliada, eu Odisee,

Scrise demult, într-o vară.

Te-aș fi iubit ca un pândar

Ieșit la drum în calea ta,

Dar zilnic trece și-n zadar

Altcineva.

Suntem și noi ca două punți

Pe apa unui singur dor,

Dar despărțiți de niște munți

Întâmplător.

Ca un copil te-aș fi iubit,

Ce fură mere din vecini,

Uitând că totul e păzit

De-un gard cu spini.

Dar vara ce ne-a logodit

Cu brâu de flori împurpurat,

Ori a plecat, ori n-a venit

Cu-adevărat.

CU OCHII ÎNCHIŞI

Cine-l poate descrie (şi să rămână întreg)

pe urmaşul marelui trib dispărut

ultimul vorbitor al limbii tribului său

de nimeni înţeles

murmurându-şi spovedaniile într-o singurătate

absolută

implorând protecţie zeului său lacustru

excomunicat din principiu de toate limbile moderne

fără putinţă de comunicare

intraductibil.

Singur, prăbuşit în tăcerile tribului său

demontând piesă cu piesă

maşinăria unei suferinţi fără duminici

apoi montând-o mereu, la nesfârşit

cu ochii închişi – ca un bătrân infanterist

îndrăgostit de vechea lui puşcă de vânătoare –

cu ochii închişi, fără să greşească vreodată…

Mereu în aşteptarea ploilor

căutînd ceva nedesluşit în prezenţa lor rătăcitoare

sufletul său lacustru taie bezna

şi asemenea fulgerului

brusc se consumă, fără cenuşă,

ispăşind o pedeapsă lacustră

un adevăr de nici o gură rostit,

fără somn, gata oricând s-o ia din loc

ca şi cum propriul arhanghel

l-ar înjunghia pe la spate.

Poate fi zărit uneori pe malul râului

împletind o cunună din crenguţe de salcie.

Ne-apropiem să-i ţinem tovărăşie

şi el în semn de recunoaştere

ne desenează chipul într-un fulger globular

plutind peste ape.

Înfricoşaţi ne retragem

urmăriţi de amurgul ce creşte deasupra

ca o pânză de corabie

muiată în sânge.

FOTOGRAFII: Lucian Mănăilescu