LA MULŢI ANI SCRIITORULUI ALEXANDRU JURCAN !

ANIVERSARE

ALEXANDRU JURCAN

Membru al Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, Alexandru Jurcan este îndrăgostit de ceea ce s-ar putea numi „Spaţiul cultural cu «N» dimensiuni”.

Profesor de limba franceză, până la pensionare, cu un doctorat în filologie ob-ţinut în 2009, (Lucrarea de doctorat are titlul: „Paroles et images”), distinsul om de cultură este, în egală măsură, poet, prozator, regizor de teatru sau, cum îl numea doamna Irina Petraş „Un visător incurabil, sperănd să descopere leacuri pentru alune-cările din umanitate” 

Azi, la împlinirea vărstei de 72 de ani, aăugăm şi noi, la urările cititorilor dom-niei sale, un sincer şi călduros

„La mulţi ani!”

MINI PROZĂ ŞI POEZII

***

Am pregătit spectacolul ani de zile

Mi-am izgonit prietenii, mi-am ucis iubirile

Mi-am pus cătușe pe toate dorințele

Mi-am închis în cufăr viața mea particulară

și gong! Seara premierei.

Sala era goală

CÂND PLÂNGE NOAPTEA PE UMĂRUL LUNII

O cheamă Raluca şi are 50 de ani. A fost căsătorită, însă bărbatul a lăsat-o pen-tru una mai arătoasă. Raluca nu s-a străduit să se impună. Ştia că nu sare în ochi printr-un fizic atrăgător. Acum nu vrea să rămână nemângâiată. Secolul oferă delicii sexuale: bani să fie!

Da... e adevărat... - gândeşte ea - o oră de dragoste cumpărată nu e acelaşi lucru cu... Să fim serioşi! - surâde Raluca. De parcă ai ştii ce e în mintea bărbaţilor, când ră-văşesc trupurile femeilor! Plătit sau neplătit... contează ce se întâmplă în capul ei. Mai bine zis, cum îşi îmblânzeşte fantasmele. O prietenă i-a dat adresa unui gigolo tânăr. pe care nici în visele cele mai turbate ea, Raluca, nu şi-ar fi putut imagina că îl va atinge.

A vorbit cu el la telefon. Vocea ei era spartă, speriată. A luat un taxi pentru stra-da Palmierului numărul 42. Era un capăt de cartier. În dreapta, un imobil cu şase etaje. Raluca a coborât nişte scări invadate de verdeaţă de mai, luna ei preferată. Învăţase pe dinafară adresa: scară, etaj, apartament.

Băiatul i-a deschis cu un zâmbet viril, spontan, prietenesc. Raluca a prins curaj. Stătea în picioare pe hol... El şi-a dat jos cămaşa. Un piept bronzat, puternic, tulburător. S-a aşezat lângă el pe canapea.

– Cum vrei s-o facem? a întrebat el.

– Păi... adică...

– Ştii cât costă o oră, nu? Acum depinde de cerinţe. Eu fac aproape orice.

– Aş vrea să stau lângă tine, să-mi imaginez că eşti iubitul meu...

– Măi, dar eşti dusă rău cu pluta! Mă rog, pentru bani stau şi în patru labe!

           Raluca a scos banii şi i-a aşezat pe scaun. A mulţumit cu capul plecat, înecată în

gânduri. Ajunsă acasă, a ieşit pe balcon. S-a cuibărit acolo pe fotoliul cel vechi şi a aşteptat luna. Greierii au început un concert molatic, profund, răscolitor. Noaptea plân-gea pe umărul lunii.

AŞCHIE DE CRUCE

Obosită

flămândă de noapte

moartea s-a aşezat în faţa casei

cu mâini palide pe şorţ pătat de vaiete

– Pleacă! mi-a şoptit:

nu-i bine să vezi

să ştii

că am şi eu suflet

ciopârţit în ruine

deodată a trecut pasărea

lăsând pe sticlă

o aşchie din cruce de lemn

AŞTEPTARE GALBENĂ

Totul a dispărut

în afara acestei după-amieze

tivită cu aşteptare galbenă –

foamea de tine urcă precum căldura

corabia ta stă în acelaşi golf

încărcat de corali –

tu încercuită de un trup arămiu

înoţi în direcţie opusă… totul a dispărut –

foamea de tine

devine prăpastie

GRATII FĂRĂ ÎNTOARCERE

Ştiam că într-o zi omul acela o să apară şi nu-mi va adresa nici un cuvânt. Eram sigur că va veni exact atunci când nu mă voi gândi la el, când lucrurile din jurul meu îşi vor primeni dimensiunile.

Urma să intru pe poarta instituţiei, unde lucram de o viaţă. Atunci l-am zărit şi l-am recunoscut, deoarece îmi bântuia visele de câteva decenii. Stătea imobil la volan. Ochelari fumurii. N-a trebuit să facă vreun semn. Am urcat îndată, aruncând o ultimă privire spre clădirea care-mi pecetluise viaţa. Ştiam că niciodată nimic nu va mai fi ca înainte.

Omul conducea calm. M-am aşezat pe bancheta din spate, unde era aşezată o biblie învelită în scoarţă negricioasă. Aveam la mine o sticlă cu cafea amară. L-am servit. N-a schiţat vreun gest, doar a zâmbit cu o vagă tristeţe.

Treceam prin localităţi inundate de un soare generos, blând. Mai apoi am urcat o culme stearpă şi primii stropi de ploaie au atacat parbrizul. Imediat după aceea s-a is-cat o vijelie sumbră şi zăpada a apărut învingătoare. Maşina gâfâia pe o serpentină pe-riculoasă, înaintând pe buza hăului, în care zăceau trupuri putrede de brazi. Urcuşul părea interminabil. Undeva, sus de tot, pe o culme viorie, am oprit pe un mic platou, cât o scenă îngustă. Omul mi-a strâns mâna, apoi m-a îmbrăţişat fără o vorbă. A urcat în maşină şi a dispărut. În faţa mea rânjea un desiş umed, din care răzbăteau ochii flămânzi ai lupilor. M-am întors speriat spre drumul ce cobora, dar am rămas uluit: gratii metalice, solide, fără întoarcere, se rezemau vitrege de straja brazilor foşnind a verde livid.

CORTINA NEGRĂITĂ

Numai la sfârşitul reprezentaţiei

vor muri fluturii negrăiţi –

până atunci mai poţi aduna culori

de pe mantiile lor livide

miroase a dragoste făcută în grabă…

copilul nenăscut ne alungă

vremea noastră a obosit

ca un fluture înspumat

peste viaţa noastră aplaudată

cade o cortină cât un mormânt

CA O LUMÂNARE IZGONITĂ

Mi-am pierdut calul cel alb

pe lângă zidul unei cetăţi tulburi –

urcam gâfâind lutul cel galben

mă privea calul

mă aştepta…

până când şi-a zărit perechea

coborând din lună

în giulgiu de iubire

– Alerg - mi-a spus - e vremea mea fără tine

undeva cândva te voi revedea

unul altuia ne vom linge rănile

pe frunze ostoite cu grele nervuri

… pe lutul umed pâlpâirea genunchilor mei

ca o lumânare izgonită din biserică

LUMINA VIŞINIE

Nu mai apare lumina

din dosul zăpezilor –

râul îngheţat

şi-a pierdut măduva copilăriei –

prezentul stă la pândă

ca un câine credincios

să nu apară

să nu mai apară

lumina vişinie a războiului

MÂNGÂIERE ALBASTRĂ

Am tot ce-mi trebuie –

(şopti câinele)

un lighean plin cu oase

o găleată cu apă

o cuşcă bine ancorată

un lanţ solid şi lung

am ploi nesfârşite

zăpezi jucăuşe

singurătate cu muşte putrede

numai că numai că

îmi lipseşte o mângâiere albastră!

CĂLĂTORIE PE MARGINEA ZĂPEZII

A priceput că n-avea sens să mai meargă prin mijlocul zăpezii şi a găsit o cale îngustă pe margine, printre smocuri de ierburi îngheţate. Câinele îl urma cu mişcări vi-oaie, amuşinând uneori plantele zidite în gheaţă.

– Vino, Gruişor, hai că ajungem!- îl îndemna Aurel pe bietul câine plin de ume-zeală. A început coborâtul dealului exact când înserarea a cedat nopţii. Casa mamei se zărea în vale, ca o poticnire întunecată în albul omătului.

– Tu eşti, Relule? se miră mama Anuţa, apărută deodată în prag.

– Eu…Hai în casă… Dă o coajă de pâine câinelui!

– Mai întâi să mănânci tu, că ai făcut drum, nu glumă.

Femeia locuia singură de câţiva ani, de când îi murise soţul. Aurel venea rar pe acasă, din cauza slujbei. Autobuzul nu ajungea până aici. Coborai cu patru kilometri înainte şi o luai pe scurtătură. Anuţa şi-a dorit un câine, iar Aurel a făcut rost de Gru-işor.

– Nu ţi-am adus altceva nimic, să ştii, mamă. Cornelia e pusă pe economii… Zice să cumpărăm o maşină.

– Da…copii nu îţi face?

– Nu cred, e greu în ziua de azi, mamă!

– D-apoi mie nu mi-o fost greu?

– Alte vremuri...

Câinele tace lângă soba în care geme straniu o bucată de lemn umed. Femeia aşează cu grija farfuria fumegândă pe un ştergar alb, după care îndrăzneşte:

– Iartă-mă că te întreb… de ce nu mai vine Cornelia să mă vadă?

– Apoi… musai să-ţi zic adevărul.

– E un adevăr pe care nu-l ştiu?

– Da… Cornelia mi-a spus că tu îi transmiţi energie negativă.

– Îi ceva… ca o boală?

– Lasă, mamă, că… adică nu te suportă. O deochi, probabil.

– No, la asta nu m-am aşteptat…

– Aşa sunteţi voi femeile, mamă…

– Da tu…o să mai vii, nu?

– Apoi şi acum am tras o minciună, nu i-am spus, nu vreau s-o supăr, înţelege şi dumneata…

– Oi înţelege pe lumea ailaltă.\

– Şi…m-a rugat Cornelia să vindem terenul şi casa de aici. Sper că faci asta pentru noi.

– Şi unde sfântu să stau, dacă io transmit… aia?

– Sunt acum aziluri moderne şi dotate. Nu e o ruşine.

Aurel a terminat de mâncat. Aprinde o ţigară. Anuţa merge afară să aducă nişte lemne. Trec greu clipele, ca şi cum s-ar târî sub dărâmături de gânduri sparte.

După o vreme Aurel iese . Intră în şopronul de lemne. De grinda rece şi înaltă atârna trupul mamei, ca o adiere neprihănită.

PALMĂ VIŞINIE

Prietenii cei mai buni

mi-au murit

mâine e din nou duminică

aceeaşi întrebare bântuie

în măruntaiele mele

paharul e plin –

refuz să-l beau

ultima rază de soare

îmi trage o palmă vişinie

în cimitir lumânările aprinse

Stau de vorbă despre

moartea îndrăgostită de viaţă

POEZIE DE PORŢELAN

Aud o respiraţie neclară

în alte şi alte colţuri

în pliuri de singurătate

dincolo de oglinda din baie

picamerul roade

ca în jungla urletelor

cineva vrea să ajungă la mine

cu orice preţ

o evidenţă se ţese cu forţa

am scăpat poezia de porţelan

peste gresia carnivoră

ţăndări şi zgomote

cineva îmi zideşte uşa

pe dinafară

VINOVĂŢIE CU RAMURI

Roxy conducea cu atenţie, numai că domnul Codrin visa cu ochii deschişi, pro-babil, şi a traversat aiurea. Transportat la spital, el a murit, după care Roxy, deşi nevi-novată, a ajuns în tenebrele culpelor, în nopţi fără somn, ca o smoală gelatinoasă întin-să pe spinarea orelor.

Se temea de reacţia văduvei. Doamna Monica, însă, nu i-a adresat vreun reproş. Poate din multă durere, ori orgoliu. Aşa se frământa Roxy fără încetare, până când a obţinut numărul dorit de telefon. A început să trimită mesaje exaltate doamnei Monica, fără a primi vreun răspuns. Mai apoi a rugat-o pur şi simplu să accepte o cafea.

Era o duminică nesigură de început de primăvară timidă, cu multe ramuri de-gerate, umede. Barul de la intersecţie era pustiu. Doar ele două. Au cerut cafea. Monica purta pantaloni mulaţi, albaştri şi o bluză argintie. Roxy avea puloverul negru şi fusta roşie. Amestecau zahărul în cafea şi tăceau.

– Mi-ar plăcea să fim prietene – rupse Monica tăcerea.

– Credeţi asta posibil, când eu.... Dumnezeule!!

– Tocmai de asta, draga mea.

– Adică? întrebă uimită Roxy.

– M-ai scăpat definitiv de boul acela. Tu ai fost unealta divină, ca să revin la viaţă. Nu ştie nimeni ce javră era Codrin, ce libidinos, insuportabil ! Hai la un res-taurant, trebuie să bem, să serbăm ca lumea evenimentul!

CÂINELE ROZ

M-a primit în peşteră

clovnul cel galben

atârnat mai apoi de-o flacără de rubin

mi-a întins lumânarea de aur

o picătură fierbinte

mi-a coborât în suflet

afară mă aştepta Câinele Roz

luptând cu stelele

ce voiau să intre în peşteră