REMEMBER - ADRIAN DINIŞ

REMEMBER

Adrian Diniş

(4 iulie 1986 – 17 iulie 2018)

„Câteodată e mai bine să taci şi să laşi poezia să vorbească pentru tine”

(Adrian Diniş)

Era în octombrie 2009. Pe scena Festivalului-concurs de Literatură „Agatha Grigorecu Bacovia” a urcat tânărul poet Adrian Diniş, premiat la „Secţiunea poezie” a concursului. Poezia lui distona, într-un fel, cu privirea  „în flăcări” a adolescentului, versurile sale având rezonanţa unei viori Stradivarius, la care un viruoz  îşi exersează tristeţea.

A fost, vai!, mult mai mult decât atât: o stranie premoniţie ale cărei ecouri au prins contur în  debutul editorial al poetului, cu volumul „Poezii odioase de dragoste”, apărut în anul următor: „Cameră plină de oameni reali/ cu inimi imaginare/ cameră plină de flori ca un spital,/ ca un cimitir (...)/ cândva cineva va spune cuiva despre mine/ aici n-a locuit nimeni” (Întoarcerea din infern); „aici tot timpul îmi dau ceasul înainte/ sau înapoi cu o lună/ şi nu se întâmplă niciodată nimic/ hai să terminăm totul/ moartea e cel mai puternic afrodiziac/ în loc de taxi luăm un inorog sau un centaur/ şi ne ducem departe, departe/ singuri, singuri.” (Flori de cancer pentru tine); „în metrou am ridicat o fată/ împreună cu mama ei după ce leşinase/ era grea ca mortul din mine/ care se ridica din sicriu/ şi se lovea mereu de moarte/ încercând să-i spună fato eşti ca mine/ şi asta n-o să-ţi fie motiv de bucurie” (Tristeţe în spiritul sărbătorilor de iarnă).

În urmă cu 2 ani eram eram internat la un spital bucureştean. După o operaţie grea, ieşind de la reanimare, am deschis laptopul şi am citit ştirea năucitoare, scrisă de Radu Vancu:

„Ultima oară l-am văzut pe Adrian Diniș acum vreo lună. Am petrecut cu el, Claudiu Komartin, Eugen Ciurtin, Cosmin Ciotloș & Ana Toma o noapte albă în loca-lul Library. Ca de obicei, era luminos & vesel: a vorbit numai despre literatură, mi-a examinat din memorie, dar foarte aplicat, vers cu vers, vechile mele traduceri din Berryman, a rîs cît noi toți la un loc, cu rîsul lui atît de bun, încît îl făcea să pară de-licios de naiv, n-a pomenit nici o secundă de vreo răutate a lumii ăsteia. Pentru el, răutatea zilei pur și simplu nu exista.

Iar azi aflu că a murit azi-noapte, de la un AVC. Avea 32 de ani...”

Era ca o trădare a destinului; cineva îmi amputase, fără să ştiu, o aripă, obli-gându-mă să mă obişnuiesc cu durerea ei fantomă, înfiptă în umărul stâng.

Adrian Diniş s-a născut în Bucureşti. A absolvit Universitatea Româno-Ame-ricană, iar apoi a urmat cursurile Facultății de Literatură Universală și Comparată a Universității din București. A publicat în aproape toate revistele literare importante din România (Convorbiri literare, Luceafărul, Tomis, Tribuna, Dacia literară, Poesi etc.). A debutat editorial cu „Poezii odioase de dragoste” (Vinea, 2010).

MICA PUBLICITATE

Vând suflet. Poate fi recondiționat. Se poate plăti și cu cardul. Primesc și bo-nuri de masă. Preț negociabil. Fără intermediari. Rog seriozitate din partea diavolului. Să nu mai sune cu voce de femeie noaptea târziu, spre dimineață să-mi spună că mă iu-bește. Să nu mai pretindă că e bunica moartă și să-mi spună că i-e dor de mine și mă așteaptă. Să mai merg și eu din când în când la biserică să mă rog pentru ea, ca Dum-nezeu să ne aducă repede împreună, pentru că mi-a făcut vărzare, cum îmi place mie. Și s-o aduc și pe fata aia, care mă tot sună noaptea, s-o cunoască și ea, e sigură că e fa-tă bună dacă mă iubește și o iubesc și eu. Să nu mai sune de la Vodafone c-am vechime şi au un plan tarifar cu o ofertă mai bună pentru mine la abonament, cu minute gratuite în străinătate, pe lumea cealaltă, sau să-mi bage tableta lor pe gât. Să nu mă cheme în multinaţionale la interviuri pentru job. Rog diavolul să se abțină dacă e neserios. Aş-tept şi diavolii din alte religii.

MAMĂ, MAMĂ

Pat de bebeluși din care am încercat și eu
să evadez ca dintr-o închisoare. N-am să mint,
căzăturile n-au fost întotdeauna ușoare.

Eu am investigat uciderea micii sirene.
Răpirea micului prinț. Mi-a ocupat toată copilăria.
Mint! Copilăria mea n-a durat mai mult decât
somnul întrerupt al părinților mei, decât scâncetul meu
liniștit de sânul cald și apoi de biberon.

Încerc să-mi dau seama dacă s-a petrecut ceva
în afara terenului de fotbal al copilăriei mele.

Nu am făcut niciun om de zăpadă,
dar am crezut în Moș Crăciun. Am investigat
și uciderea lui.

Toți mint când vorbesc despre mame.
Eu n-am să. Mama nu mai e frumoasă, dar a fost
frumoasă. Cea mai, mai ales când era însărcinată
cu mine. A fost și mai când m-a sărutat.

Pentru că atunci când m-a sărutat la maternitate
am fost cel mai fericit bărbat și se poate ca până și tata
să fi fost gelos pe mine și să nu-i fi trecut nici până azi.

O, ce mint! Mama a fost doar frumoasă
și acum e doar bună ca pâinea caldă
are glasul obosit și se supără din orice.

Și pe bune că mama se poate să se transforme
între-un aspirator gigantic. Mama încerca
să ne vindece de iubiri ratate cu ceaiuri,
plăcinte cu brânză sau orice alt fel de mâncare.

Cu toții i-am trântit ușa în suflet și am înjurat-o.
Și tot ea a luat cârpa uitată în colțul camerei
ca să spele singură pe jos și uneori o vedeai
când spăla cu rochia de pe ea.

Poate ar fi mai bine să mint
să spun că mama s-a transformat într-o zână
și toate obiectele casnice au prins viață
și au făcut toate treburile în locul ei. Că eu
n-am să mă transform într-o și mai mare dezamăgire.

Cine ar avea inima să șteargă cu mopul lacrimile ei?
Cine altul n-ar avea inimă în afară de mine?
Am crescut. Năzbâtiile mele n-o mai bucură,
iar poeziile mele o fac să plângă.

Mama plânge cu vin și tatei îi plăcea să bea
dar nu-mi explic de ce și eu fac asta.

Cu toții i-am trântit ușa în suflet și am înjurat-o
și ea ne-a ținut pe toți sub masă ca în pântec
deasupra străluceau un cuțit și tinerețea
și lucrurile care rămân mai bine nespuse.

ZAPÂND LA TEMBELIZOR

nu sparg oglinzi sau vaze nu rup postere

de pe tapet nu arunc televizoare pe geam

nu-mi tai venele dar e ca şi cum aş face-o

schimb canalele încontinuu

dau pe desene animate dar acum

empatizez cu suferinţa lui tom

tom băiatule sau pisică am scobitori în ochi

mă deranjează bătăile inimii

care picură de la robinet

zac strivit pe fotoliu

şi nimeni n-o să mă umfle cu o pompă la loc

un nor de ploaie mă urmăreşte

peste tot inclusiv în casă se face

dimineaţă iar şi nu pot să împuşc soarele

cântecul păsărilor mă face

să vreau să tai copacii şi stâlpii de telegraf

ale căror fire mi le conectez la vene

dau pe ştiri am devenit rahitic

mâncarea se strică în frigider

mă chircesc tot mai mult

sufletul mă strânge şi îşi face loc în afară

ca un alien din abdomenul meu

fiecare glonţ trece prin ecran şi zboară

trece prin vesta antiglonţ şi zboară

spre cuibul din mine

cometele au împânzit strada pe care stau

trag jaluzelele printre crăpături minunate

explozii nucleare ca o ploaie de artificii

dau pe fotbal

până şi acasă luăm bătaie

Dumnezeu nici măcar nu e microbist şi dacă e

e pentru că atunci când fotbaliştii dau un gol

îşi ridică tricoul pe maiou scrie ,,I love Jesus”

şi dacă e nu ţine cu noi şi mai ales

nu ţine cu mine şi nu crede în mine

dar Dumnezeu nu e microbist

când dădeam un gol ridicam şi eu tricoul

pe maiou scria ,,pentru Georgiana”

iar ea nu înţelegea nimic despre fotbal

schimb canalele încontinuu

nimeresc numai filme romantice, drame,

telenovele ş.a.m.d. etc. etc.

mă zgribulesc în fotoliu aştept

să întrerupă programul obişnuit pentru ştirea

despre cel mai mare cutremur din lume

şi sper că lumea se va sfârşi

odată cu mine

nu mai rezist

îmi trece prin cap să mă arunc pe geam

sfârşesc prin a arunca doar televizorul

VINDICATIVĂ

Georgiana, cum de m-am îndrăgostit

de o ratată ca tine cum de nu ştii să continui

o discuţie cu mai mult de trei cuvinte.

mănânc cozonac şi aştept

să revină conexiunea la internet

îţi plâng amintirea care-mi colorează sângele

am licurici în palme îi îndes

în cutia de bomboane în formă de inimă

pe care vroiam să ţi-o dau până când

din plexul meu irump implozii de lumină.

mă trântesc în patul surorii îi îmbrăţişez

păpuşile rupte şi privesc resemnat

cum le cresc mâinile în jurul gâtului meu

cum le cresc unghiile tot mai adânc.

alături sufletul meu se zvârcoleşte

prins într-un cearşaf.

mă întreb cum de ai ajuns o păpuşă

cu ochii scoşi pe care o îmbracă

şi o dezbracă fiecare gâde al meu în parte.

ţi-am spus problemele noastre trebuie

să rămână doar între noi n-ai înţeles niciodată

şi acum scriu doar despre tine.

lumea te arată cu degetul pe stradă

toate indicatoarele cu atenţie şi interzis

îţi sunt atârnate pe frunte pe spate pe buze

fiecare metrou duce spre mine.

privesc din metrou tramvaiul 34 cum

se gândeşte la tine din periferie în periferie.

cerşetorii arată la fel

atât înăuntru cât şi la suprafaţă.

piciule te vei face tot mai mic şi îţi vei aminti

că Georgiana vrea să întâlnească bărbaţi

cât mai mulţi şi să-i învârtă pe degete

să le spună s-a terminat rămânem amici.

ea nu pierde timpul mută iubirea

dintr-un buzunar într-altul are nouăsprezece

ani ascultă manele şi înnebuneşte bărbaţii.

îi place să fie mereu în centrul atenţiei.

Georgiana a fost şefa clasei în liceu

merge de sărbători la zilele aniversare unde

cunoaşte bărbaţi cu care flirtează şi atât.

nu pierde timpul are nouăsprezece ani e la ase

şi deja ştie ce vrea de la viaţă

zâmbeşte mereu şi plânge ca să fie consolată.

adrian se teme să cunoască pe cineva

i-ar putea stinge dragostea pentru Georgiana

el e un prost şi un visător incurabil.

adrian se simte tot mai singur

şi îşi plânge de milă în balcon.

el n-a făcut niciodată dragoste

n-a atins niciodată buzele unei femei

nu ştie dacă iubeşte nu ştie să iubească.

adrian e frumos. adrian nu ştie chiar dacă

fetele i-o spun singura în faţa căreia

şi-a deschis sufletul nu i-a dat nicio şansă.

el îşi repetă în fiecare zi

eşti urât orice ţi s-ar spune.

adrian râde fals. el nu ştie ce înseamnă

dragostea dar scrie în fiecare zi despre ea.

ÎNTOARCEREA DIN INFERN

Cameră plină de oameni reali

cu inimi imaginare

cameră plină de flori ca un spital,

ca un cimitir

cu tapet alb peste ziare

cu atentatele din lume şi cu fotbal

cu soneria scoasă şi o uşă metalică

pe care n-o deschid decât dacă merg la

pâine

cândva cineva va spune cuiva despre mine

aici n-a locuit nimeni

FLORI DE CANCER PENTRU TINE.

DEDESPĂRŢIRE

Plouă, nu mai trebuie să spăl maşina.

dede scoate şi ea farfuriile nespălate

afară în ploaie. Vezi, nu e un motiv

de tristeţe ploaia prin care mă plimb

cu mâinile în buzunarele hanoracului

unde te port ca într-un marsupiu.

Şi mă gândesc că, da, aş putea fi

un monstru de tată care să aibă uter

doar pentru tine ca să te nască

pe tine şi copii pe care n-o să-i ai.

Malformaţia mea congenitală

putea să înflorească şi în altceva

decât cancerul.

Pe RMN- Flori de cancer pentru tine.

Nu te uita la mine ca la un monstru.

Loveşte-mă.

Din mine cad bomboane ca dintr-un pińata.

Din mine cade ploaia. Dedică-ţi ploaia.

Am făcut să plouă pentru tine

aşa cum odată o femeie mi-a zâmbit

şi eu am făcut să ningă.

Copacul îţi întinde la fereastră

un buchet de flori de cireşe,

preferatele tale, chiar dacă eşti alergică

la căpşuni - eu tot cred că pierzi ceva

ursoaica mea tristă, înnebunită

de cântecul ăsta

ca de un câine care aleargă-n juru-i

dede e genul care se va urca în copac

fără să-i pese că nu va mai putea

să se dea jos,

fără să-i pese de logica poemului meu

ursoaicele nu se pot urca în copaci

dede, mi-ai adus circul în poezie

şi ursul care merge pe bicicletă

pe un fir de sârmă jonglând cu portocale

Despina, mi-ai spus

că o să mi te arunci în braţe când ai tu chef

te-ai hotărât în care prăpastie?

tu eşti departe, departe

eu sunt singur, singur

singur ca un cuvânt neinventat

aici tot timpul îmi dau ceasul înainte

sau înapoi cu o lună

şi nu se întâmplă niciodată nimic

hai să terminăm totul

moartea e cel mai puternic afrodiziac

în loc de taxi luăm un inorog sau un centaur

şi ne ducem departe, departe

singuri, singuri.

TRISTEŢE ÎN SPIRITUL SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ

mă doare partea stângă a creierului

toţi cred că sufăr

pentru vreo iubire imposibilă

de obicei poate dar e unde am fost operat

şi acum doar mă doare capul

totuşi e bine că nu ochii

în metrou am ridicat o fată

împreună cu mama ei după ce leşinase

era grea ca mortul din mine

care se ridica din sicriu

şi se lovea mereu de moarte

încercând să-i spună fato eşti ca mine

şi asta n-o să-ţi fie motiv de bucurie

am luat puţin din durerea ta

până la următoarea întâlnire cu cei ca noi

fata şi-a mai revenit a coborât ajutată

la următoarea staţie

iar eu nici n-am întrebat-o pe maică-sa

dacă ştie ce are

pentru sufletul meu

ce importanţă au toate astea pentru tine?

şi că ne-am despărţit pentru ultima oară

sună mai trist

şi că am murit pentru ultima oară

şi că dacă după o noapte petrecută prin club

mă duc dimineaţa la biserică neodihnit

şi că dacă aş muri acolo

ar avea vreo importanţă

pentru sufletul meu

e ca atunci nici nu mai contează răspunsul

odată ce-am pus întrebarea

de-atunci ştii pentru totdeauna că te iubesc

ieri am rămas singur acasă

pentru sufletul meu

nici de crăciun nu-mi lustruiesc ghetele

cum nici iarna asta nu vrea să mai ningă

pentru sufletul meu

DRAGĂ MOŞULE,

Georgiana vrea să se înalţe câţiva cm

ca să nu mai râd pentru că e mignonă

fă mai bine brăduţul meu artificial

să crească şi lasă-mi piciul meu aşa.

vreau să-mi aduci un ferrari

un cal alb din poveşti cu feţi-frumoşi

sau o bicicletă pegas cu care să zbor

s-o conduc seara până acasă.

un trenuleţ care să adăpostească

cerşetorii din gări să nu le mai fie frig

celor înghesuiţi în case de carton

să ai grijă de fetiţele care vând chibrituri

şi mai ales de Georgiana mea.

multă pastă de dinţi de pus pe clanţă

multe bomboane de pus în pom

pe care să le mănânc şi un tort

cu o stripteuză de care să nu afle ea.

cu mâinile îngheţate,

adrian

P.S. să nu uiţi să-i duci cadoul meu

câţiva meteoriţi împachetaţi

în celofan împreună cu cerul

şi dac-o prinzi trează aminteşte-i

cât de mult o iubesc.

P.P.S. şi să mă fac bine

şi Georgiana să mă iubească.

ŞI TOŢI CREDEAU CĂ HRABAL A MURIT

ÎN TIMP CE HRĂNEA PORUMBEII

fumez prea mult în poeme

şi mai mult în realitate

poate de asta le şi ofeream cu nonşalanţă

muribunzilor de la spitalul nouă

care puteau renunţa la orice

mai puţin la ţigări

ultima ţigară

şi nu le spuneam

că totul va fi bine

pentru că ştiam că de acum

nimic nu va mai fi bine

mă plimbam pe coridoare

şi mă aşezam pe calorifer

la fereastră

de unde priveam porumbeii

şi doctorul meu mă întreba

dacă mă gândesc la sinucidere

nu mă mai gândesc la nimic

sau cel puţin asta încerc

copiii joacă fotbal eu n-o să mai

şi poate că e mai bine

că nu mă vizitează decât mama

care-mi aduce portocale

ştii, am ştiut dintotdeauna

că tu-mi aduceai şi de crăciun i-aş zice

poate de asta din toţi

porumbeii hămesiţi şi diabetici

care se căţărau pe copacii din vată de zahăr

unul singur a venit la mine

şi în timp ce scrumam tacticos pe jos

şi mă uitam după o femeie frumoasă

care nu mai apărea

a început să ciugule cu poftă

din scrumul de ţigară

i-aş fi zis băiete

am fi putut

ca nils şi gâsca lui

să fim prieteni

şi să nu ne pese

de ţigări

şi femei frumoase

de porumbeii diabetici

care se căţărau pe copacii din vată de zahăr

şi ciuguleau, ciuguleau

JUCĂRIA SĂRACULUI

Din toate pachetele de ţigări

îmi voi construi o armată de roboţi

cum făceam în copilărie

şi voi cuceri lumea

începând de aici

de unde colţul peretului

se întâlneşte cu colţul peretului

aici îmi voi scrie un manifest

împotriva oamenilor mari

a cojilor de nucă pe care

mi-aşez genunchii de bunăvoie

şi mă rog

lăsându-mi deoparte jucăriile preferate

caraghiosul de mucava mişcat cu o singură sfoară

fierararii care bat nicovala

călăreţul şi calul a cărui coadă e un fluier

bucata de oglindă ciobită care reflectă soarele

poezia şi ţigările

aceste sfori cu care încercam

să-mi fiu propria marionetă

şi mă rog

culorii alb

scorojită

şi plină de igrasie

în spital

în stradă

între ciulini şi urzici

copilului

care se joacă cu şobolanul viu

şi-l transformă pe rând

în mort, sfâlează, maşină, ti-ti, tren, ciu-ciu, avion sau pasăre

joacă-te cu mine

transformă-mă

în ceva frumos

ia-mă-n căuşul palmelor tale

cum iei apa limpede în care

soarele construieşte o catedrală

şi o bei

chiar dacă-n apă sunt vipere

şi veninul pe care-l varsă

şi morţi şi sânge pe care şi tu

când va veni îngheţul

te vei da ca pe gheaţă

mai sunt şi roţi de bicicletă

şi o cizmă pe care pescarul o încalţă

şi e mai fericit sărind şchiop

cu o singură cizmă

într-un singur picior

decât dacă ar fi prins

peştele

pe care să-l agaţe mândru

de peretele de acasă

ia-mă cum ia pescarul cizma pescuită

chiar dacă şobolanul e viu

şi mâna ta e fragilă

cum e capul circarului în gura tigrului

şi colţii ascuţiţi

strălucesc ca ochii unui om rău

şi cântecul ăsta atrage

cobrele îmblânzite

care în mâinile tale se transformă şi ele

în şerpi de cauciuc sau în sfori

cu care oamenii nu se spânzură

chiar dacă cizma

e pentru un singur picior

şi tu ai două

CERCUL POEŢILOR ANONIMI

Mă numesc adrian
au trecut ani buni de când nu mai scriu
îmi pare rău chiar dacă e greşeală tot ce fac
şi mă consider degeaba genial ca nu ştiu câte

alte milioane de oameni
din lumea asta şi din cealaltă.

Am reuşit primul pas
spre vindecare chiar dacă nu vreau
încă simt nevoia şi îmi înfig acul
în fiecare deget ca-ntr-unul de paralizat

mici pârâiaşe apoi cascade
dar nu mai simt nimic şi nici cel mai
puternic drog din lume nu mă mai ajută.
Nicio Soma, niciun Yage.

Când văd o femeie dulce ca mierea
pun un roi întreg de viespi în urmărirea ei
să îi ţină trena mai întâi.

Am rămas cu mişcarea teatrală
acrobaţiile de la circ.
Privesc ore în şir porumbeii
de pe liniile de înaltă tensiune.

Când ursul hibernează
bătăile inimii îi sunt încetinite
aşa s-a întâmplat şi cu mine.
Furia s-a domolit apoi a dispărut.

Şi mă simt ca o legumă.
Sunt slab dar numai cât o plantă carnivoră.

Prin ce am trecut
recapitulez repede în minte
viaţa într-o secundă prin faţa ochilor şi
nu regret nimic

în afară de momentele de laşitate
pentru care n-am să mi-o iert
nici la Judecata de Apoi
când mă vor ispiti Câmpiile Elizee
şi cazanul cu smoală.

Vreau să-i ajut pe cei nou-veniţi
să deschidă ochii înainte s-o facă într-un sicriu
îmbălsămaţi şi îmbrăcaţi la costum
când doar tortura de-a fi
îngropaţi de vii mai poate veni.

În copilărie eram un sălbatic
cu timpul m-am domesticit
atunci uram subiectele despre fete
dar când mi s-a arătat

minunea ce se ascunde în specia lor
mult mai târziu decât la ceilalţi
am trecut de la ură la iubire
şi mai ales la o teamă curioasă, plină de respect.

Încă de când am văzut
cum le ies din blugi chiloţii
când au mijlocul neacoperit
cu fluturii de pe ei

primate zburătoare dominante din universuri
multicolore care zburau în toate direcţiile
pe axa planetelor, a stelelor
sau a voinţei mele care era făcut praf.

Dar când se întorceau spre mine
teama ridicată la puteri exponenţiale
creştea şi prindeau viaţă fluturii-cap-de-mort,
despre care mai târziu
am aflat că simbolizau sufletul.

Şi mai prindea viaţă
capul de schelete de pe tricoul ei
când părea că mă holbez cu neruşinare la sânii ei
deşi nu mă puteam gândi la altceva
decât la moarte şi tristeţe

şi la cum o să mă părăsească
mai ales că toate tipele
aveau un zâmbet, pisică de Cheshire,
care îmi făcea paranoia mea perfect justificabilă.

Ştiam că sub rujul ăla
se ascunde sângele
din care îşi trag vrăjitoarele tinereţea

dar cel mai diabolic plan din lume
la care am putut să mă gândesc
eră că toate plănuiesc în secret
cum să se despartă de mine.

Frica de fluturi amestecată cu frica de păianjeni
de aia n-am putut să iubesc
pe nimeni

în afară de cea care
presimţeam c-o să mă facă să sufăr
cum nimeni altcineva toată viaţa
ca după un picior amputat

cea care avea să aprindă lumina
să omoare ţânţarii
şi din când în când
fluturii strânşi în jurul becului.

Până la urmă nu ştiu ce caut eu aici
şi de ce vă spun toate astea
alţii au probleme mult mai grave decât mine.


ÎN MIJLOCUL STRĂZII


Întins în mijlocul străzii
îmbrăţişat ca-ntr-o cămaşă de forţă
hotărât să aştept până se umple luna
şi chiar după

când am să unesc constelaţii
până prind forma chipului tău
şi aşa pistruiat
şi abia apoi plec.

Poate n-ai putut să vii
norii ţi-au ţinut de şase,
dar tot te-a prins ploaia de şapte.
Ploua cu găleata. N-ai avut umbrelă.

Te-ai adăpostit sub un pod,
de unde urmăreai râul cum creşte.
A început să plouă cu pietre. Gheaţă. Foc.
Apocalipsa. Broaşte râioase care au invadat Egiptul.

După a ieşit curcubeul. După a fost eclipsa.

Peste o sută de tiruri încărcate trec zilnic
peste mine. Niciunul nu mă striveşte sub roţi,
ci trece pe deasupra
ca pe lângă o groapă uriaşă.

Când sunt dedesubt
şi asta se întâmplă mai tot timpul
sunt membrul unui trib din Amazon
care nu ştie că există cer din cauza pădurii dese

ca să devii unul din noi
ritualul e să nu vezi soarele cu anii
sau poate oamenii de ştiinţă se înşală
şi pentru noi cerul e verde dar tot n-am şti

că există zi şi că e mereu noapte.
Picăturile de ulei sunt ploile noastre acide,
singurele ploi acceptate aici de zeul suveran.
Când apar bălţi de motorină curcubeul ia foc,

am eu grijă de asta.

PEŞTIŞORII AURII DIN PAHARUL DE WHISKY

Cine mai are nevoie de ea când vă am pe voi
Jack Daniel’s şi Johnnie Walker?
O, Bloody Mary! Sărutul arde ca o sută de whisky,
lacrimile dezinfectează mai bine de o sută de ori.
O, însângerată Maria, câţi bărbaţi au murit pentru tine?

Te-am strigat până,
până mi-a răspuns cineva cu numele tău. Nu erai tu!
Sau poate că erai. Eram prea beat ca să-mi dau seama.
Şi numele n-ar trebui să aibă nicio importanţă.
Cu toate că am denumit tot de la Adam şi Eva încoace

şi poeţii oraşului laolaltă cu beţivii oraşului
tot caută un cuvânt pentru iubirea sau paharul din faţă.
Sunt mândru acum de profeţiile mele- făcute cu câteva ore în urmă.
,,Te-am sunat acum să-ţi spun că te iubesc pentru că
dacă o să te sun mai târziu o să fiu beat şi n-o să mă crezi”

O muscă se îneacă în paharul meu. Dacă aş şti să înot
aş sări să o salvez. Îmi pun din nou întrebarea
dacă aş putea învăţa să înot aşa cum au învăţat alţii de mici
aruncaţi în râu. Ca bieţii pui care mi-au bântuit sufletul dintr-un sac.

Nu mai am chef să beau.
Peştişorii aurii din paharul de whisky
îmi fac cu mâna şi-mi spun că totul o să fie în regulă.

O să fie?