REMEMBER - OCTAVIAN PATER

REMEMBER

OCTAVIAN PALER

(2 iulie 1926 – 7 mai 2007)

VENUS DIN MILO

Undeva în urma noastră trebuie să fie o insulă

unde păsările ţipă ca la începutul lumii şi

oamenii învaţă primele cuvinte, unde o femeie

descoperă arta desenând cu degetul pe nisip

conturul umbrei iubitului ei. Undeva în urma noastră

trebuie să existe, înaintea cuvintelor şi înaintea tuturor

rănilor, trebuie să existe un cuvânt cu care am putea

mărturisi totul, sau trebuie să existe o tăcere egală

cu toate cuvintele. Trebuie să existe o apă limpede

care nu se umple de sânge când ţipă o pasăre sau

ne aducem aminte, trebuie să existe o apă limpede

de care să nu mă mai tem să mă spăl cu ea pe mâini

şi pe faţă şi pe urmă să mă privesc liniştit,

fără tristeţe şi fără să fiu nevoit să surâd,

uitând ceea ce ne-a făcut vinovaţi faţă de noi înşine

şi faţă de alţii. Dar unde este această insulă,

domnule Gauguin, dacă dumneavoastră în Tahiti

n-aţi aflat decât că „a spera înseamnă aproape a trăi”?

Unde este această insulă dacă nu în noi înşine?

„Le péché c'est le Grec”,  ziceaţi dumneavoastră

Scrisori imaginare

CĂTRE HÖLDERLIN

Aţi scris undeva într-un vers: „La ce bun poetul,

în vreme de secetă?“. Şi tocmai asta îmi dă îndrăzneala

să mă adresez unui mare poet şi să spun că adevăratul curaj,

adevăratul curaj al poeziei nu este probabil să cânte ploile

când toată lumea le vede, adevăratul ei curaj e să vadă

cerul pârjolit şi să spere. Şi înainte de a fi ploaie adevărată

care udă câmpiile, ploaia să fie astfel speranţă şi cântec. Poetul

anunţă cetăţii, pământului că ploaia există,

anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet

în faţa unui cer ars, în faţa unui câmp pârjolit

şi care nu e în stare să cânte şi să creadă în ploi,

să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav,

aşadar un poet care nu e un profet al speranţei,

un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii

n-a înţeles că poezia e în primul rând o formă a speranţei.

La ce bun poetul în vreme de secetă?

Să cânte ploile tocmai atunci,

când avem cea mai mare nevoie de ele, când ne lipsesc şi ne dor,

când soarele arde şi mâinile miros a îndoială,

când arborii de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,

când amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvânt dificil

şi cel care cântă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit

chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni

pentru nebunia şi curajul său de a cânta

ploile, care cântă torentele când oamenii ridicând braţele

rămân răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe ploile

dacă nu poezia? Cine să aibă curajul de a vedea pe cerul gol nori de ploaie

cine să-şi ia riscul de a profeţii ploile dacă nu poezia,

cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei

şi cea care a coborât cu Dante în Infern?

AVEM TIMP

Avem timp pentru toate. Să dormim,

să alergăm în dreapta şi în stânga,

să regretăm ce-am greşit şi să greşim din nou,

să-i judecăm pe alţii şi să ne absolvim pe noi înşine,

avem timp să citim şi să scriem,

să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris,

avem timp să facem proiecte şi să nu le respectăm,

avem timp să ne facem iluzii

şi să răscolim prin cenuşa lor mai târziu.

Avem timp pentru ambiţii şi boli,

să învinovăţim destinul şi amănuntele,

avem timp să privim norii, reclamele sau un accident oarecare,

avem timp să ne-alungăm întrebările,

să amânăm răspunsurile,

avem timp să sfărâmăm un vis şi să-l reinventăm,

avem timp să ne facem prieteni, să-i pierdem,

avem timp să primim lecţii şi să le uităm după-aceea,

avem timp să primim daruri şi să nu le-nţelegem.

Avem timp pentru toate.

Nu e timp pentru puţină tandreţe.

Când să facem şi asta murim.

PERPLEXITATE

Tu spui, liniştit, „adevăr”

Ei se uită la tine şi tac,

fără să priceapă ce vrei,

dar pentru că sunt oameni educaţi

întreabă: „Cât costă?”

Tu le arăţi mâinile goale,

dar ei nu mai pricep gestul demult

şi, nedumeriţi, dau să plece.

Tu alergi şi le spui: „speranţă”.

Politicoşi, ei se opresc şi te întreabă

încă o dată: „Cât costă?”

Iar tu nu ştii ce valoare are aperanţa. Şi taci.

DECALOG

Prima poruncă: Să aştepţi oricât.

A doua poruncă: Să aştepţi orice.

A treia poruncă: Să nu-ţi aminteşti, în schimb, orice. Nu sunt bune decât amintirile care te ajută să trăieşti în prezent.

A patra poruncă: Să nu numeri zilele.

A cincea poruncă: Să nu uiţi că orice aşteptare e provizorie, chiar dacă durează toată viaţa.

A şasea poruncă: Repetă că nu există pustiu. Există doar incapacitatea noastră de a umple golul în care trăim.

A şaptea poruncă: Nu pune în aceeaşi oală şi rugăciunea şi pe Dumnezeu. Rugăciunea este uneori o formă de a spera a celui ce nu îndrăzneşte să spere singur.

A opta poruncă: Dacă gândul ăsta te ajută, nu evita să recunoşti că speri neavând altceva mai bun de făcut sau chiar pentru a te feri de urmările faptului că nu faci nimic.

A noua poruncă: Binecuvântează ocazia de a-ţi aparţine în întregime. Singurătatea e o târfă care nu te învinuieşte că eşti egoist.

A zecea poruncă: Aminteşte-ţi că paradisul a fost, aproape sigur, într-o grotă.

ACEEAŞI VÂRSTĂ

Am exact vârsta la care Don Quijote şi-a început aventurile,

am aceeaşi vârstă şi iubesc lumea la fel,

nu-mi mai lipseşte nimic.

Poate, un scutier îmi lipseşte, dar nu-i nimic,

voi porni singur la drum.

Am aceeaşi vârstă şi aceeaşi nevoie să cred,

nu-mi mai lipseşte nimic.

Poate-mi va lipsi Rosinanta,

dar nu-i nimic, voi merge pe jos.

Şi poate morile sale de vânt,

dar nu-i nimic, le voi inventa şi pe ele.

Am aceeaşi vârstă ca Don Quijote şi drumul m-aşteaptă

şi în afară de un scutier, de Rosinanta şi de morile sale de vânt

nu-mi mai lipseşte nimic.

Ba da, eu m-am născut după Descartes.

MOARTEA CUVINTELOR

Un chip de nisip

şi mîini de nisipi

şi limba în gură mi-e tot de nisip

nu mai pot să spun nimic în apărarea mea

în acest tribunal de nisip

cu lumini de nisip

grefieri de nisip

şi cineva care întoarce clepsidra.

To ce-am iubit s-a transformat în nisip

tot ce-am greşit s-a transformat în nisip

şi judecători de nisip

mă judecă

şi mă condamnă la moarte

pe un eşafod de nisip.

MOARTEA LUI SOCRATE

Sunt singur,

De ce tremuraţi?

Şi sentinţa e dată.

de ce tremuraţi?

Din vorbele pe care n-am apucat să le spun

se scutură tăcerea

îmbătrînindu-mă.

Nu-mi cereţi să mint cu aceste cuvinte

cu care mi-am descoperit moartea.

Şi nu înţeleg de ce tremuraţi.

Otrava e doar pregătită.

Şi sunteţi prea palizi

pentru nişte ucigaşi cumsecade.

AM ÎNVĂŢAT

Am învățat unele lucruri în viață pe care vi le împărtășesc și vouă!

Am învățat că nu poți face pe cineva să te iubească.

Tot ce poți face este să fii o persoană iubită.

Restul… depinde de ceilalți.

Am învățat că oricât mi-ar păsa mie,

Altora s-ar putea să nu le pese.

Am învățat că durează ani să câștigi încredere

Și că doar în câteva secunde poți să o pierzi.

Am învățat că nu contează CE ai în viață,

ci PE CINE ai.

Am învățat că te descurci și ți-e de folos farmecul circa 15 minute.

Dupa aceea, însă, ar fi bine să știi ceva.

Am învățat că nu trebuie să te compari cu ceea ce pot alții mai bine să facă,

Ci cu ceea ce poți tu să faci.

Am învățat că nu contează ce li se întâmplă oamenilor,

Ci contează ceea ce pot eu să fac pentru a rezolva.

Am învățat că oricum ai tăia,

Orice lucru are două fețe.

Am învățat că trebuie să te desparți de cei dragi cu cuvinte calde;

S-ar putea să fie ultima oară când îi vezi.

Am învățat că poți continua încă mult timp

După ce ai spus că nu mai poți.

Am învățat că eroi sunt cei care fac ce trebuie, când trebuie,

Indiferent de consecințe.

Am învățat că sunt oameni care te iubesc,

Dar nu știu s-o arate.

Am învățat că atunci când sunt supărat am DREPTUL să fiu supărat,

Dar nu am dreptul să fiu și rău.

Am învățat că prietenia adevărată continuă să existe chiar și la distanță,

Iar asta este valabil și pentru iubirea adevărată.

Am învățat că, dacă cineva nu te iubește cum ai vrea tu,

Nu înseamnă că nu te iubește din tot sufletul.

Am învățat că indiferent cât de bun îți este un prieten,

Oricum te va răni din când în când,

Iar tu trebuie să-l ierți pentru asta.

Am învățat că nu este întotdeauna de ajuns să fii iertat de alții,

Câteodată trebuie să înveți să te ierți pe tine însuți.

Am învățat că indiferent cât de mult suferi,

Lumea nu se va opri în loc pentru durerea ta.

Am învățat că trecutul și circumstanțele ți-ar putea influența

personalitatea,

Dar că TU ești responsabil pentru ceea ce devii.

Am învățat că, dacă doi oameni se ceartă, nu înseamnă că nu se iubesc

Și nici faptul că nu se ceartă nu dovedește că se iubesc.

Am învățat că uneori trebuie să pui persoana pe primul loc

Și nu faptele sale.

Am învățat că doi oameni pot privi același lucru

Și pot vedea ceva total diferit.

Am învățat că, indiferent de consecințe,

Cei care sunt cinstiți cu ei înșiși ajung mai departe în viață.

Am învățat că viața îți poate fi schimbată în câteva ore

De către oameni care nici nu te cunosc.

Am învățat că și atunci când crezi că nu mai ai nimic de dat,

Când te strigă un prieten vei găsi puterea de a-l ajuta.

Am învățat că scrisul,

Ca și vorbitul,

Poate liniști durerile sufletești.

Am învățat că oamenii la care ții cel mai mult

Îți sunt luați prea repede…

Am învățat că este prea greu să-ți dai seama

Unde să tragi linie între a fi amabil, a nu răni oamenii și a-ți susține părerile.

Am învățat să iubesc

Ca să pot să fiu iubit.