LA MULŢI ANI POETULUI NICOLAE G|LMEANU
LA MULŢI ANI POETULUI NICOLAE
GÂLMEANU !
Poetul şi prozatorul Nicolae
Gâlmeanu, membru USR (Filiala Braşov), s-a născut în comuna Cislău
(Scărişoara). A absolvit Facultatea de
Limba şi Literatura Română.
Debutează cu poezie în ziarul Viața
Buzăului în 1969. Publică în revistele Viața românească, Albina, Contemporanul,
Luceafărul. etc. Este prezent în culegerile „Caietul debutanţilor” (cu
un ciclu de poeme „Cum trec prin lume” – 1975), cât şi în alte plachetele
apărute la Buzău. Debutează editorial cu volumul de versuri „Complotul
vămilor”, Editura Vauclusse Provence, 1996.
Din volumele sale mai amintim: Dumnezeu din gerunziu (2001); Cezură
și canon (2003); Cămașa lui Lot (2007); Plângea Iisus (2009);
Golgota Akasha (2011); Zodia fluturilor, roman (2002); Egreta
de pe malul celălalt, roman (2005); Sfeştanie la o casă de intoleranţă
(2014) etc
EPITAF
Mă desfigurez,
Doamne, astfel
sunt cel mai
frumos, cel mai bogat
de pământ,
mormântule,
ce cimitir de o
cosmetică vitrină
suntem noi,
travestiţi
adânciţii, bolnavi
de aceeaşi surpabilă
bubă…
N-am cui să strig,
n-am doctori,
n-am farisei şi
biserici-ndeajuns
pentru rugă,
oasele mele sunt
prea sărace pentru
acest cimitir
mirositor.
IEŞIREA I
Din mâinile mele
văd că iese ceva,
văd degetul mare
opozant şi flegmatic,
ca o bubă lasă o
parte de lume a
mâinii cum iese,
iese inelarul subţiat
ca dintr-o coroană
a libertăţii
concentrice,
iese arătătorul şi nu
mai are cine
să arate nimic, mi
se smulge
unghia coaptă
de căutările
tactile ale cunoaşterii,
până când,
celelalte degete, singure,
şi văd că îmi
rămâne mâna fără de
mână,
aud cum o suflă
sufletul răsufletului,
cum o scoate din
mine ca pe o
naştere zgârcită,
îmi văd paşii
cum ies din
picioare, cum trupul
adoarme fără să mai
aibă trup,
aud văzul cum nu
mai aude
freamătul naturii
mele umane,
văd auzul că nu mai
vede nimic,
iar mama rămâne din
nou
pe ceruri borţoasă.
MĂ UIT ÎN JUR
Nu mai aud muzica,
firele de păr,
păstrând raze de
grâu
mă picură fără
nicio clopotniţă,
uscându-mi ultima
prescură,
aşa îţi scriu, ca
un derviş cămilei care
mă clatină şi-mi dă
să beau apă
fierbinte, chiar dacă
nu mi-e sete,
aşadar
printre atâtea
fenomene naturale
şi clinice, eu nu
voi mai auzi
niciodată parabola
că atunci când
am fost moşit mi
s-a
schimbat
identitatea, de aceea vin
să reclam că mi-au
fost
tulburi valurile în
christelniţă, să fiu
copilul de dinainte
de identitate, la
starea civilă se fac
cercetări de
malpraxis
pentru ocluzie
spirituală, deci nu
despre maţe e
vorba,
ci că surzenia mea
nu mai aude
surzenia
simfoniilor
din maternităţi,
aud numai streşinile
mamei cum plouă
şi nu mă mai
interesează acutele,
să-mi sară
timpanul,
decât cum ţipă
copiii când se nasc,
hai să ţipăm
împreună
de ce a murit
metafora, mă uit
în jurul steril.
PE SEMNE
După frumuseţea
greierilor
se aude cum vine
toamna,
lumina bate în piuă
ultimul grâu
şi începem să nu ne
mai găsim,
corole de corole
văd cum se clatină
fără arome, ce
ţipăt încarcă imensul năvod,
credinţa şi
demonizarea unei lumi în
derivă, s-au năucit
singurătăţile,
din vecinătatea mea
nu se mai vede
casa vecinului
„hârşt”, taie coasa
lunii ultimele
stele de pe cer,
parcă ieri, macul
alb se înroşise de
patimi,
cine scrisese: „la
noi, nopţile
sunt aşa de frumos
de oarbe”, iar
nourii negri,
greierii negri
nechează venind în
galop pe un horn,
zburător,
crapă de fată mare
o ţiglă la sobă,
perdeaua care-o
acoperă atârnă
ca o pânză
virginală şi albă
am o noapte în
faţă, târzie,
cu capul pe o pernă
murdară de riduri,
„tu ce faci,
suflete, te-ai pregătit
pentru chinuri?”
FĂRĂ RAŢIUNE
Nu, Doamne, eu nu
te invoc,
te glăsuiesc
din atâta inflaţie
pământească
de rugăciune, când
cade cerul peste
noi, eu vreau să spun
că nu mai am decât
o singură şansă
de vindecare,
pe care orice
raţiune mi-o ascunde
de raţiune, să fiu
operat pe suflet,
„râzi, de ce râzi,
Părinte?”
ULTIMILE SONETE
(Lui V. V.)
Sunt bolnav,
doamne,
sunt bolnav de o
boală nelumească
netămăduită de
nimeni;
nu s-au născut
până-acum magii
pe lume
şi descântătoarele
prin sate
să mă vindece de
această pietate.
Sunt bolnav, doamne
de poezii necoapte,
de o cosmică
putinţă de moarte,
şi mi-e teamă că
n-am vreme
să o gust din plin.
Luat cu viaţa, îmi cresc
fără de ştire
Mormintele în
ţinţirim.
Sunt bolnav,
doamne,
prin spitalele
dumitale,
şi mi-e teamă că
n-am vreme
să mă mai bucur de
nefiinţă,
cum sunt sortit cu
viaţa mea
ultimelor cuvinte
ale dumitale
În traducere
imaginară de ...
CAPUL DE MORT
Pe stâlpii de înaltă tensiune
râd capete la capetele
altfel de capete decât cele
de pe stâlp, mă
curentează fiecare cap
de pe stâlp pe unde trec şi
se miră de ce capul meu
nu poate fi electrocutat,
iau la picior toată
ţara asta de stâlpi
electrocutaţi şi privesc
fotografiile capetelor,
ca un turist străin mănăstirile
canonizate care se ivesc în cale.
lampa cu gaz din copilărie
se uită la mine oarbă
ca la un stâlp de înaltă tensiune
şi nu îmi mai
recunoaşte chipul de atâta viaţă,
un arc voltaic
sâsâie între cele două chipuri,
iar Dumnezeu
prinde buricul în mâini
şi îi rupe ştreangul
AUTOPORTRET
Am
ochi bătuţi de ploaie de privighetori,
De
veşnicie nu pot să fac risipă,
Învăţ
să-nalţ din pământ aripă,
Din
negru, să plăsmuiesc culori;
Mi-e
teamă c-am să mor în zori,
Atins
de rază, ca o ciupercă hribă,
Vai,
cu Dumnezeu mereu pe limbă
Am
mângâiat nebunele viori;
De
îmi a fost ţărâna costelivă,
Am
ars în smoala de greieri cântători,
Am
dat întruna şi am rămas dator,
Şi
nu mi-am tras cenuşă pe colivă;
Am
ochi striviţi de ploaie de prigori,
Când
lumea, Doamne, este în derivă,
Eu
am iubit pământul ca pe-o divă
Şi
doar vânat am fost, Părinte vânător.
ARĂTAREA
Arăta ca o ţară, ca un bibelou încreştinat de popor
arăta, ori ca un rai straniu de ochi din fiecare ochi
al tabloului,
cercuri concentrice, aure şi diademe solare, raze
carteziene
date în spic şi îngeri păzitori de corpuri lepădaţi
se-arătau,
se vălurea lumina înrouând în botezuri suflete noi, şi
în acest imens tablou se-ngemănau alte şi alte
tablouri
şi se auzeau pasteluri de ode şi de tropare, dulci
simfonii,
neatinse de nici o mălură, în şipote şi în zefiruri
mătăsoase de borangic pletoric, de curgea transpiraţia
pe vizitatorii de la acel vernisaj, şi nu avea nimeni
frisoane, decât că treceau ca prin faţa unui catafalc,
văzând că tabloul era împrejmuit cu sârmă ghimpată.
NERVI
Atunci, m-am temut de animalul din mine
şi animalul din mine s-a temut
de animalul de la grădina zoologică,
şi animalul din grădina zoologică
s-a temut de animalul universal şi s-a murit.
Luaţi şi mâncaţi din această halcă de pământ.
PASTEL 2
Ca sigiliul unei cascade urlătoare,
lângă lemne cutremurătoare.
Lemnele n-au vise, lemnele sunt somn,
toacă putred.
Acoperă-mă cu acea vâlvătaie înainte
ca macul să fie narcotic,
râd în faţa fiecărei prescuri de ham păcătos,
numai dialize în jur, stau între toiege medicale
pline cu seminţe mătăsoase
cu freamăt de pace, prin parcuri
s-au devalizat randez-vous-urile
cade câte un plod încrememit în seringă,
ce frumoasă eşti,
parcă nu te-am văzut niciodată,
viaţa mea, boală letală.
VOI
Voi
nu vedeţi că viaţa mea e o cumplită fugă
De
om ce nu mai are parte pentru rugă,
Răzvrătit
de-a pururi şi ne-nţeles în toate,
Pus
pe butuci şi tras pe roate.
Voi
n-auziţi că partea mea cea stângă
Dă
în dangăt să se frângă,
De
se aude-n urma mea pământu-n scâncet,
Sătul
de candele cu untdelemn rânced.
Voi
n-auziţi cum susur când mă clatin, ca să
Cad
apoi ca o pădure de paltini viermănoasă
Şi
nu simţiţi ducând sub unghii
Pământul
meu curat legat în frânghii,
Că
am ajuns să-mi vindec lacrima cu ochii
Şi
nu-mi mai sunt de leacuri des-de-ochii,
Voi,
Doamne,-mi puneţi peste lumină pravili
De
născătoare noi, de ursitori şi stavili,
Şi
nu iubiţi ce-a mai rămas din plâns şi ură
Cutremurându-mă
de ultima mea picătură,
Voi
pentru ce trăiţi, metabolisme de eresuri,
Când
eu voi fi mâncat, în loc de viermi, de versuri.
SPOVEDANIE
Te
mângâi, te răsfăţ şi te contemplu,
Sunt
şubredul şi tragicul tău templu,
Poţi
să-l scufunzi în ochi, de-ţi cade pleoapa,
Poţi
să-l înalţi, îndepărtându-i groapa.
Se
va-nchina la el şi robul şi bogatul,
Şi-atunci
de tine cum am să mă satur
Când
poţi deopotrivă ca să frângi în două
Palatu-mi
de ţărână şi de rouă.
Umblând
desculţă-n mine cu tălpile tocite,
Te-am
dezgolit, iubito, în raiuri alungate.
Mi-s
mâinile de trupul tău bătătorite.
Suntem
uitaţi de Dumnezeu printre păcate,
Prizonieri
ai liberei nesoarte.
PRINTRE DUMNEZEI
Aici,
şi copiii râd ma frumos şi muribundul pe patul de moarte,
Şi
mânjii pasc altfel de iarbă şi nechează alt uger,
Iar
fecioarele îşi păstrează fecioria într-o filifică slovă de carte,
Aici,
sângerul din pirostriile sfinte nu se mai numeşte sânger,
Coasa
se găteşte pe nicovale de cremeni după altă mirare de coasă,
Se
aud teii cum intră în mir şi prunii se pregătesc de poverni,
Numai
har în chihlimbare de case, numai duh în fiecare mireasă,
Iar
mirii se-nchină la trupul răstignirii, eterni,
Aici,
nicio piatră nu păstrează semnele pietrei izgonite din gnoze,
Tălăngi
bat mătănii, strivind sub genunchii de lapte talanţi,
Iar
noaptea, când scriu, îl văd pe Dumnezeu cum coboară din poze,
Pierzându-se,
fericit, printre dumnezeii ceilalţi.
Comentarii
Trimiteți un comentariu