REMEMBER - GHEORGHE ISTRATE

REMEMBER

80 DE ANI DE LA NAŞTEREA POETULUI GHEORGHE ISTRATE

(11 mai 1940 – 2 septembrie 2017)

Gheorghe Istrate, având încrustată în nume emblema dealului tutelar al istoriei de la Curbură (Istriţa), după absolvirea şcolii generale în satul natal - Limpeziş (Movila Banului) şi a Liceului „B.P. Hasdeu” din Buzău, nu se poate înscrie la facultate din ca-uza acuzaţiei (false) că tatăl său a fost... legionar. Devine bibliotecar comunal, apoi elev la Şcoala postliceală de biblioteconomie şi îndrumători culturali din Bucureşti (de unde este exmatriculat tot pe bază de... dosar), impiegat de mişcare la CFR... În timpul efectuării stagiului militar, soldatul Gheorghe Istrate câştigă locul I pe ţară la un concurs naţional de poezie al revistei „Viaţa militară”. Cu această ocazie îl cunoaşte pe Tudor Arghezi şi i se aprobă, după clarificarea „informaţiei” din dosar, susţinerea unui nou examen de admitere la Facultatea de Limba şi Literatura Română din capitală. Re-uşeşte cu brio...

Debutează editorial în anul 1968, cu volumul Măştile somnului (apărut în co-lecţia „Luceafărul” a Editurii Tineretului, pentru care primeşte mai multe premii.) Mo-dest şi sfielnic trăieşte în turnul său de fildeş, dar pezia sa se impune tot mai mult, prin originalitate, sensibilitate şi profunzime. În anul 2000 a primit Premiului „Mihai Eminescu” al Academiei Române.

Pentru a întregi această succintă prezentare reproducem un scurt fragment din prefaţa volumului Dialog cu invizibilul (apărut în 2010, când Poetul împlinea 70 de ani), semnată de Dumitru Radu Popa (Scriitor şi critic literar român, Directorul Bibli-otecii de Drept la New York University):

„Gheorghe Istrate a ales dintru începutul poeziei sale, primită nu fără puţină mirare şi vâlvă la vremea respectivă - într-un timp în care nu ne lipseau poeţii! –, în-cercarea de a capta printr-un ceremonial al rostirii, arhetipul obsedant al fiinţei sale lirice. Este vorba, cum lesne se poate observa într-o operă ce acoperă astăzi, iată, nu mai puţin de 50 de ani, că poetul din Limpezişul Buzăului, atât de drag şi adesea evo-cat ca un mirabilis locum, se prosternează în faţa copilului primordial, a acelui prunc aruncat în lume, o alegorie a purităţii, a totalităţii, zeu atotputernic şi mărturisind des-pre forţa invincibilă a vieţii în mai toate religiile şi tradiţiile populare, incluzând fol-clorul românesc. Iar copilul primordial al poeziei lui Istrate e un veritabil simbol al totalităţii: minuscul şi uriaş totodată, în stare să umbrescă lumea cu simpla închidere a pleoapelor sale.”

OASE DE FLUTURI

sânt timbre ale morţii mici volante

ei ară timpul zilei şi-l reduc

vărsând în flori - calicii delirante -

suspinul mătăsos de eunuc

ei trec pedepsitor prin rana noastră

îngălbenind în gerul prematur –

şi ninge-adeseori prin ora vastă

cu oasele lor albe de azur...

patrule sânt bătătorind lumină

în depărtarea surdă dintre zei,

mici dezertori prin cerul de rugină

cu lanţurile morţii dupa ei

cruci fragede foşnind în zbor timid

ferestre moi prin amintiri secate -

polenul lor bolborosind în vid

pe-un sâmbure plutind în bunătate

i-am aşteptat, odaia a vuit

de lipsa lor - dar ceasurile sparte

cu faţa s-au întors în infinit

ca nişte soli în ţările cu moarte.

MARELE CÂNTAR

hai să vâslim copile înapoi

să-mpingem calul din cuvânt în sânge

să rupă umbra care ne tot strânge

în hamurile-i aspre pe-amândoi

acolo-n rouă iarba tot mai plânge

ea ne aşteaptă cu cearşafuri moi

să ne desprindă talpa din noroi

să ne ferim de-ngheţul ce ne-ajunge

hai să vâslim spre calul tutelar

prin el destinul nostru luminează

alunecarea-n marele cântar

ce ne măsoară pururea o rază

vai pruncule zăpada n-are rost

noi mirosim a păsări care-au fost

CENUŞA ŞARPELUI

(lui Dumitru Pricop)

La vârsta unui sâmbure chemat

să crape-n noaptea nopţilor o uşă,

lovit de aştri iar m-am întrebat:

de ce miroase clipa a cenuşă?

De ce pe flori cad aripi moi în zori,

de ce un om renunţă şi dispare,

de ce lumina veşnicilor sori

se stinge-n carnea noastră şi ne doare?

Vai, Şarpe, veacul mă provoacă blând,

va trebui să intru în săgeată,

mătasea vremii să o sparg adânc

cu timpul şiroindu-mi lung în pleată.

Copilul cere-o mumă şi un sân

deşi singurătatea-n buză-i curge,

el îndemnat de şarpele străbun

din carne laptele răstit şi-l zmulge.

Mă poartă nebuneşte o quadrigă

de-a valma cu-ntunericul din stea,

prin trupul lumii cineva mă strigă

şi sparge reci lumini în carnea mea.

Astfel rănit de vulturul etern

ce-mi zboară lung prin sângele fierbinte

aud cum site uriaşe cern

prin noi bătrâne trupuri de cuvinte.

Grăbiţi mi-s anii. Veacul încă e.

Lumina ca un şarpe bate-n uşă.

Mă-ntorc în mine şi mă-ntreb: de ce

miroase clipa totuşi a cenuşă?...

RITUAL (DESPĂRŢIREA DE CUVINTE)

nu mai mi-e frică de cuvinte

ele mi-au fost un timp veşminte

de când le-am lepădat şi-s gol

în larma lor nu mă mai scol

că se-ncuibaseră în mine

prea răsfăţate prea feline

sub sărutarea lor de fum

mă despărţeam de gândul bun

în poarta veşnicului rut

ele vorbeau şi eu stam mut

în pânza care-mi creşte anii

ele năşteau şerpoaice stranii

acum stau singur şi ascult

tăcerea mea grăind de mult

RITUAL (CENTRU)

miros a fluturi şi a moarte

lăstunii se ascut în întuneric

noaptea se sparge-n ferestre lipind

timbrul ei şoptitor – emisferic

am prea multe desemne pe umeri

sunt cercetat de o poruncă anume

templul credinţei mi s-a crăpat –

unu plus unu fac infinitul

eu însumi sunt centrul lui erodat

RITUAL (CE SĂ REFUZ)

ce să refuz şi ce să mai accept

toate cuvintele miros a moarte

bat clopotele-amurgului în piept

mirosul lor copile ne desparte

încep o floare şi-o termin în zori

mi-e îngerul bolnav şi mă refuză

dă-mi Doamne plânsul unei mari candori

şi dă-mi ninsoarea pruncilor pe buză

dar nu mai sunt cuvinte ca să spui

o spadă se sfărâmă între oase

mi-e îngerul bolnav şi boala lui

în cerul tot a moartea mea miroase.

RITUAL (PĂRINŢILOR)

acolo-n iarba mirosind a fapte

în cimitirul somnului lor greu

sub crucile de piatră şi de lapte

mormintele-i îmbătrânesc mereu

s-au scurs toţi corbii-n secolii de humă

s-a stins şi steaua-n lămpile de seu

dorm noaptea lor de tată şi de mumă –

mormintele mă-mbătrânesc mereu

m-au destupat din floarea mea nebună

şi-au supt zăpezi din cer din Dumnezeu

de-acum mă-ntorn la tată şi la mumă –

mormintele ne-mbătrânesc mereu.

RITUAL  (AMIROASE)

amiroase Doamne amiroase

timpul vechi îmbătrânind pe oase

anii mari cât marea desfăcută

peste putrefacta noastră plută

amiroase Doamne amiroase

timpul vechi cu-mpletituri de rase

vărsături de neamuri supte-n delte

înroşind nisipurile fierte

voci târzii amurguri dilatate

peste frageda eternitate

amiroase Doamne amiroase

a Iisus a ceruri fără oase

a veşmânt înconjurând în gând

frigul mare-al Domnului cel Blând.

RITUAL (BOCET)

maica mea lumina mea

rana mea de-a pururea

mi-am făcut din dor o stea

să mă-mbrăţişez cu ea

maica mea lumina mea

din ţărâna mea bolnavă

ţi-am pus candelă şi slavă

din pământul meu sfielnic

ţi-am pus smirnă şi jertfelnic

vinovare vinovare

haina mea e în rugare

că se strânge peste mine

precum stupul pe albine

şi-năuntru nu e nime’

când va fi cândva să mor

mă voi face un izvor

ca să umblu sub pământ

cu picioare de argint

să te plâng să te găsesc

în mormântul tău regesc

fiindcă te-am cătat în stea

dar în stea nu se murea

acolo se nemurea

maica mea lumina mea

rana mea de-a pururea

RITUAL (DOAMNE IAR NI SE ÎNTÂMPLĂ)

Doamne iar ni se întâmplă

să stăm tâmplă lângă tâmplă

năduşeala Ta divină

mă-nlumină în lumină

vorba Ta e carnea lumii

lunecă prin ea postumii:

nenăscuţii, visătorii

din bisericile florii...

RITUAL (VILLONESCĂ)

m-am închis într-o beţie mocirloasă

precum albina în ceară

ah memoria subterană -

circulaţia ideii

cumpăna sticloasă a adevărului

am rupt-o cu mica realitate

m-am scufundat într-o bulă de alcool

prin care altfel se văd

seminţele cerului

nu mă dezamăgi fosforescentă beţie!

LIMITĂ

eu port mereu un fel de frică-n voce

rostogoliri desprinse din abis

stau îngropat cu toată viaţa-n vis

ca un copil în slava lui precoce

lumina Doamne n-are început

eu sunt fragmentul ei dinspre tăcere

sunt plumbul ce refuză prins în cnut

să taie-n trup cămaşă de durere

eu Doamne tot mai traversez recrut

războaiele virtuţii ce se cere

cu sufletul captiv într-un sărut

cu-otrava armelor prelinsă-n miere

la adăpostul vieţii mele

se-ntâmpă-n întuneric stele...

12 IULIE 2003

o fabrică de vise s-a stricat

eram oier prin stele şi prin lună

şi turma mea o auzeam cum sună

în fluierul fictiv şi degerat

mi-nghesuisem viaţa într-o prună

în minereul ei împarfumat

distilerii subţiri m-au consumat

în halele alcolului cu brumă

încep încet să-mi fie frig şi ceaţă

îmi intru în instinct pe dedesupt

şi văzul mi-l revăd neîntrerupt

în lacrimile cariind pe faţă

da fabrica de vise s-a stricat

şi intru în istrate întristat

CALUL

va trebui să născocim candori

acestui suflet fără primăvară

neştiutor de zâmbet şi culori

om-jumătate jumătate-fiară.

el vine pur din noaptea lui şi mut

e-o piatră veche veşnic umblătoare

se tulbură călcând pe-atâta lut

de parc-ar vrea smulgându-se să zboare

noi cei ce creştem cearcănul precoci

şi prăbuşim lumina dintre astre

va trebui să-i aşezăm sub roţi

cărnoase drumuri cu nisipuri aspre

va trebui să-l umilim pe rând

să-i ţintuim copitele-n pietroaie

să-i lingă flăcările hăţul blând

să-l hăituiască tropote de ploaie

şi-ajuns în grajdurile lui jilave

în pătura-i de sânge şi noroi

când va privi-n oglinzile bolnave

să-şi vadă chipul semănând cu noi

MĂ SCALD CU MOARTEA ÎN ACEEAŞI GÂRLĂ

şi-ntoarce proza faţa-n poezie

cuvintele se retranscriu punctate

e-atâta secetă-n eternitate

şi-atâta mâl în ritm şi-n simetrie

mai sunt multiple semne nevisate

şi-n spaţiu plânge-atâta veşnicie

că însuşi Dumnezeu în ceruri scrie

cu verbe de sinceritate

e-o transparenţă suplă visătoare

bibliotecile foşnesc în somn

cu fiecare literă mă-ntomn

în sucul-spasm al fructelor amare

mi-e timpul scurt cât pleoapa de şopârlă

mă scald cu moartea în aceeaşi gârlă…

COPILUL ETERN

îmbătrâneşte-n iarbă un copil

de veacuri îşi priveşte-n palmă mărul

deasupra lui de-atâtea ori decorul

şi-a preschimbat frunzişul volatil

eu îl implor şi-l chem să mă asculte:

„ copile-bun hai să vâslim din nou

prin umbra noastră-ngemănată-n ou

sub talpa altei zeităţi adulte...”

dar el prin veac îmbătrânindu-şi mărul

e surd şi mut şi orb – ca adevărul

SONET

în oaza mea de umbră şi cuvânt

mă ruşinez mereu de-atâta viaţă

când prieteni buni prelinşi de mult în ceaţă

îmi tot fac semne să m-aşez la rând

din lumea Ta eternă şi de gheaţă

trimite-mi Doamne-anume un veşmânt

să-mbrac lumina morţii-n care sânt

şi pune-n el putere şi povaţă

ieri s-au surpat ferestre-n univers

în fumul lor Te-ai desfăcut fantomă

lărgimea nopţii leapădă aromă

şi numele din faptă mi-a fost şters

desprins de pulbere şi de păcate

sunt un heruv născut pe jumătate