POETUL ZILEI: PETRE STOICA
POETUL ZILEI
PETRE STOICA
Trudind la poezie, a sa şi
a lumii, Petre Stoica nu s-a „bătut” niciodată pentru un loc mai în faţă şi nu
a revendicat premii sau recompense, cu toate că a fost unul dintre cei mai mari
poe’i pe care i/a avut Rom\nia.
BĂTRÂNUL
PODAR
Îl iubesc pestriţele păsări cu gâturi prelungi
trezindu-l înaintea zborului pe cursul apei, în jos
femeile îndreptate spre piaţa oraşului
cu coşuri grele pe cap. Îl iubeşte
drumeţul întârziat, cu faţă de bronz
în lumina felinarului ridicat...
Grăbit desprinde lanţul podului plutitor
arătându-le braţele-i arse de soare
pline cu ancore şi inimi tatuate frumos.
Nu ştie ce-i tihna şi nici nu o caută. Uneori
împingând pălăria de pai către ceafă
trece cu cineva sub sălcii cu mâţişori
vorbindu-i despre mersul stelelor şi recoltele noi
sau vechi bătălii din Galiţia
unde glonţul în atacul de noapte l-a nimerit în picior.
Ziua sa trece ca o ploaie înmiresmată.
Spune glume şi trudeşte pentru trecători,
fericirea drumeţiei le-o urează mereu.
Doar iarna cunoaşte odihna, iarna când toate
stau sub zăpadă, numai vulpea alergând pretutindeni
simfonia albului să nu fie prea monotonă.
Atunci fumează ghemuit lângă sobă
amintindu-şi o iubire frumoasă
sau vechi întâmplări cu hoţii de cai.
Adormind cu fruntea lăsată în linişte
i se pare că aude chemări de pe celălalt mal
dar nu-i decât gheaţa pregătită să plece
în sloiuri, departe...
NOAPTEA
Poemele înseşi poemele scrise de mine
pe undeva la marginea pădurii de şes
luate brusc de vântul primăverii
au pătruns îndărătul unei uşi de la oficiul
pentru înregistrarea noilor cuvinte de dragoste
le-am regăsit târziu erau ofilite erau atinse
de bacilii revărsaţi din plămânii istoriei antice
noaptea pe străzi au apărut stropitoarele oraşului
ce voiau să spele? ce insinusau
şoferii cu cască la ureche?
EVOCARE
Tocilarul intră în sat
însoţit de convoiul frunzelor7
împinge căruciorul de parcă
îşi taie mormântul de piatră.
Vântul îi deschide porţile grele
şi fără să vadă pe cineva
dă sfios bună-ziua
Mâinişe îi întind cuţite
de tăiat în linişte pâine, cuţite lungi
pentru spintecatul porcilor iarna,
îi întind foarfeci pentru vălul cald
al miresei, pentru scutece, pentru giulgiul
de pur pe-o faţă împietrită
Şuier de pasăre sălbatcă
zboară din roata sa...
Milostivele mâini îi aşează pe masă
pâine, o ceapă cu foi de zăpadă;
ochii i se topesc în cana cu lapte,
mestecă încet ca un soldat prizonier
şi gândul îi crelte spre culcuşul de paie
în care i-ar plăcea să stea
peste noapte
E întrebat de unde vine
dar el nu ştie –
nu e moartea cumva?
Tocilearul îşi şterge gura cu mâneca,
mulţumeşte femeilor blânde,
şi iese ăn stradă căutând
indicatorul de drum.
Deasuprasatului, luna
se răsuceşte, răsuceşte într-una
şi stelele capără
asemeni cuţitelor.
TANGO NOTTURNO
Ieri
Albă ca zăpada a fost eroină de basm
azi
Albă ca zăpada studiază psihologia
mâine
Albă ca zăpada mânuieşte pistolul
BANALĂ
Gândacii au cucerit templul
gândacii albi, gândacii mov. gândacii negri
mănâncă pereţii florile din glastră
mănâncă o întreagă civilizaţie
şi intră în pantalonii poetullui care tocmai
scrie poeme închinate progresului.
rugăciunile insecticidelor devin inutile
învârtiţi manivela gramofonului
şi puneţi crocodilii să cânte
ÎMI AMINTESC...
Îmi amintesc lumina aceea de culoarea mentei
îmi amintesc surâsul acela din adolescenţă
îmi amintesc şi gustul primei ţigări
şi-mi amintesc şi rochia ta de pe scaun
şi-mi amintesc şi alte lucruri simple
destule
că să uit atâtea şi atâtea amintiri mai importante desigur
dar mie îmi place aroma portocalei
şi nu carnea ei
NUMAI PENTRU MORŢI
Poeme pentru femeile cu pubisul năpârlit
fericite însă că pot să-şi apese piciorul
gros
pe tâmpla celui gata să-şi dea suflarea?
poeme pentru preotul care scheaună
lângă biserica dărâmată de el însuşi
sau poeme dedicate canibalului păros
care-şi clatină bărbăţia pe cărţile
Universităţii?
Lirism pentru cine? Pentru borfaşul
transformat în filosof? Pentru şeful
călăilor
care îşi primeşte acasă pensia în plic
parfumat?
În nici un caz lirism pentru burţile care
aşteaptă la coadă
cu o hazlie răbdare mioritică
Scriu numai pentru morţi – ei sunt
singurii
care mai desluşesc ceva
PROFESORI DE VACARM
Am avut cu-adevărat bărbaţi iluştri
umbrele lor sunt devorate de spini şi de
capre
înşiruiţi la tribuna anotimpului secetos
profesori de vacarm încinşi cu eşarfă
naţională
între două sughiţuri şi o jerbă de ceaţă
invocă vestigiile iluştrilor crezându-se
ei înşişi emanaţia Olimpului
iar voi ascultaţi
MOMENT DIN COPILĂRIE
Mânjiţi pe obraji cu boabe de bozii
ne căţărăm pe grilajul ruginit
de unde privim
sărbătoarea din curte -
pe masă aşezată printre dalii înalte
pahare şi sticle cu dop de cocean
înconjură gramofonul pictat
cu îngeri zburând peste cai,
şi discul se răsuceşte repede repede
în aerul toamnei plutesc funigei,
porumbeii venind şi plecând
sunt explozii albastre,
din pâlnia de foc a gramofonului
cresc poveşti despre valurile Dunării
şi nouă acum ni se pare
că oamenii din curte sunt veseli
fără să ştim că sumedenie de gânduri
cu pietre ascuţite
le bat într-una în tâmple
cineva se gândeşte la soţia bolnavă în pat
cineva se gândeşte la inundaţia de anul
trecut
cineva se gândeşte la viile distruse de
filoxeră
şi discul se răsuceşte repede repede
aerul e plin cu pleavă, cu viespii ce
coboară şi sug din perele
strivite în prag şi cad apoi în apă
verzuie din jgheab
şi discul se răsuceşte repede repede
iar noi privim fermecaţi ;
când paşi se aud venind spre noi
fugim şi ne ascundem în şanţ,
ne spunem că odată şi noi vom fi mari
şi atunci vom cumpăra gramofoane cu pâlnie
de aur
şi ascultăm cât vrem
poveşti minunate...
DE PE VREMEA FILMULUI MUT
Aşteptăm gâtuiţi de emoţie.
În sală e miros de tutun şi carbid.
Lovim puternic din palme; deodată
lumina se stinge şi uşile se închid.
Pe pânza ca o batistă uriaşă de doliu
apar maimuţe, lei, rinoceri,
admirăm piramidele grave
şi faraonii dezgropaţi din tăceri.
După pauza de zece minute
vasul Titanic se scufundă-n ocean
în timp ce orchestra adunată pe punte
suflă din alămuri cu mare elan.
Ni se arată şi războiul cu burii,
vedem explozii, arme, râuri de sânge.
Cu fitilul aprins trece suspinul prin
sală,
lângă tata cineva plânge.
Ieşim cu felinarele în stradă,
lacrimi ne curg întruna pe faţă.
Nimeni nu vorbeşte pe drum.
Florile salcâmului sunt stele de gheaţă.
MOMENT ROMANTIC
Era o zi senină de vară, când menta
colorează în verde lumina,
iar ei erau cu toţii veseli,
erau puţin înroşiţi de vin şi emoţie
(îmi amintesc : erau cu toţii uşor
ameţiţi),
au ieşit împreună în curte,
pe gard au pus un covor (să nu-i vadă
moartea ascunsă în ochii vecinului!)
şi fotograful i-a aşezat după un fel
consacrat
(bunicul, de-abia sosit din America
desigur, în mijloc, pe scaunul nou!).
Şi-apoi
fotograful a bătut din palme iar ei au
zâmbit,
aparatul Agfa a ţăcănit discret
şi cu toţii au răsuflat uşuraţi
şi au spus:
„O, azi e-o zi minunată, să bem mai departe” ;
şi au ras şi au cântat
(Îţi
mai aduci aminte, doamnă
şi în
fânul de curând cosit),
au cântat si deodată, spre seară,
cerul s-a umplut de nori şi de fulgere
şi a coborât o ploaie torenţială
şi inundaţia i-a înghiţit pe toţi...
DOLIU
A murit tigrul verde mareşalul
îmi spune gărgăriţa diafană
care tigru verde care mareşal
o întreb picotind plictisit
n-are impotranţă îmi spune
gărgăriţa veselă important
e faptul că a murit
diminbeaţă
pe când încăleca bicicleta.
MORŢII NOŞTRI DRAGI
Morţii intră noaptea în casă
morţii noştri dragi
dau la o parte draperiile grele
aprind chibrite unde sunteţi întreabă
unde
nimeni nu-i aude
dormim pe o altă parte a pământului
visăm dragostea fericirea visăm dimineaţă
sunând ca un corn englezesc deasupra clădirilor
în care zi de zi fabricăm nemurirea în serie
nimeni nu-i aude
ei lunecă în bucătărie
îi întâmpină gândacii stacojii
mirosul sosurilor arse
boabele de piper risipite pe jos
rup din pâine înfometaţi
nu au mâncat nimic
de zece de douăzeci de cincizeci de ani
deschid frigiderul beau apă minerală
sunt însetaţi
de zece de douăzeci de cincizeci de ani
morţii noştri dragi privesc la ceas
nu mai ştiu să citească
se călăuzesc după rădăcinile ierbii
după harta cârtiţelor
furtuna
îi împrăştie înainte de revărsatul zorilor
pietrele încep să vorbească
maşinile încep să cânte
păsările încep să urle
ne jupoaie de pe faţă
pielea somnului transparentă
morţii noştri dragi
ei rămân în pulberea de pe haine
în murdăria de sub unghii
în noroiul de pe ghete
în funinginea din dosare
morţii pururea
morţii noştri dragi
MEMORIA
Memoria copacului
memoria focului
memoria granitului
memoria fierului
memoria mlaştinei
memoria baligei
memoria prafului
memoria omului?
EPOCĂ DE AUR (I)
Albă-ca-zăpada face trotuarul
cei șapte pitici joacă handbal în șapte
așezați pe scăunele din plastic made în Europa
filozofii împletesc din sîrmă ghimpată ideologii
o bombă explodează sub patul lui Michelangelo
șuierul gloanțelor devine limbă universală
gramatica ei o învață copiii la grădiniță
corbii duc în cioc ramura de măslin
călăul cultivă trandafiri din soiul gloria dei
crește prețul murdăriei crescută sub unghii
CASA DE DEMULT
Ferestre îngheţate, vântul
cu paie şi pene de vrabie
în dinţi. În odăile goale
fotografii(de nuntă, de moarte)
înrămate
cu păianjeni uscaţi. Gutui
putrezite. În fiecare prag
urmele paşilor: steme
de-amurg. Cine mă cheamă?
Cine geme
şi vrea să desfăşur
ghemul anilor?
La capătul
ghemului, ştiu,
creşte viermele timpului.
E numai foşnetul şoarecilor
care rod şi rod
insula lui Robinson Crusoe
şi ultima pădure
din herbarul copilului.
DIN COPILĂRIE
De
pe crengi curg fire subţiri de staniol
Bunica
răsfoieşte calendarul nou
citeşte
că la anul nu vor fi şoareci pe câmp
şi
ne spune că un frig atât de mare
nu
s-a mai pomenit de cinzeci de ani.
„Doamne,
dă-ne sănătate şi belşug
Doamne,
iartă-i pe păcătoşi”
Vrăbiile
dansează mecanic pe bălegar
din
grajd izbucnesc întruna comete de aburi
şi
caii nechează la fel ca în basm
Roata
fântânii cântă bucuria teama speranţa
Mama
îndeasă paie multe în cuptor
ca
să fie cald pentru seara crăciunului
da,
în cameră e miros de brad luminos
nucile,
aurite sunt nasturi de pe hainele îngerilor
câte
sclipiri duioase o, şi câte lumânări colorate
iar
merele au crescut în grădinile raiului
aşa
ne spunea bunica - ea le ştie pe toate
Roata
fântânii cântă bucuria teama speranţa
Câinii
iadului latră deodată
din
întunecate oglinzi de grădină
ies
irozi cu tiare albastre galbene roşii
vocile
cad peste moarte cu săbii groase de lemn
vocile
care ucid balauri ascunşi
poate
chiar în sufletele noastre
Şi
nouă ni se face milă de ele
de
pruncul din ieslea pe care o poartă prin străzi
prin
frigul cum nu s-a mai pomenit
de
cinzeci de ani
„Doamne,
dă-ne sănătate şi belşug
Doamne,
iartă-i pe păcătoşi”
Roată
fântânii cântă bucuria teama speranţa
Bat
clopote undeva pe pământ
VINE CIRCUL
Vine
circul Vine
pe
roţi albastre şi roşii
pe
roţi de frunze şi fum
Pe
case din scânduri cenuşii pe nave
înaintând
prin valuri de praf
circul
se îndreaptă spre orăşelul nostru tihnit
aduce
o lume de vise încuiate în lăzi
cu
inele cu greutăţi şi cuţite
Vin
pentru serile iluminate cu lămpi de carbit
orchestra
cu alămuri va cânta puţin răguşit
marşuri
bavareze arii de operă
şi
cineva imitându-l pe Chaplin
schimonosit
ca în faţa morţii
va
săruta pe covorul de rumeguş
aripile
artei sale căzute
Vine
circul
din
casele pe roţi prin hublourile cu flori de mătase
iese
fumul bucătăriei
care
murdăreşte aurul toamnei din pădure
printre
poneii obosiţi aleargă câinii flămânzi -
prietenii
artiştilor flămânzi
Iată-i
intră în orăşelul nostru credincios
-
aici unde oamenii spun că artiştii sunt deberdei
aici
unde o fată care s-a dăruit iubitului
a
fost alungată cu pietre -
intră
pe străzile atât de curate
melancolica
maimuţă îi salută pe toţi trecătorii
O
femeie la fel de frumoasă ca Greta Garbo
-
femeia circului -
se
dă cu roşu pe faţă
şi
duce trompeta spartă la buze
vestindu-i
pe oamenii orăşelului nostru
că
mâine seară
îngerii
şi diavolii vor dansa pe pământ
La
marginea orăşelului nostru cinstit
e
coborâtă ancora artei
CÂNDVA, ÎN IULIE
Arşiţa
topeşte piatra, zăvoarele,
plantele
grădinii
se
despletesc în fâşii de pergament.
Chemaţi
de un vaiet prelung
ieşim
din camere ce au în ferestre
crengi
cu frunze de nuc,
tace
şi maşina de cusut.
În
mijlocul diurnului
apare
convoiul funebru:
A
murit un om destul de bătrân;
se
spune că a avut tuberculoză,
patru
bărbaţi îl poartă pe năsălie,
nepoţii
leagănă o cunună cu panglică roz;
şi
el a fost un truditor al pământului,
ploaia
îl găsea întotdeauna pe câmp;
uneori
dansa la botezuri şi nunţi
şi-n
faţa paharului, spunea tuturor
că
a făcut armata la Viena
şi
că în Prater
umblă
ca-n ogradă la el
încă
de copil
a
muncit pentru bănuţul din palmă
să
poată plăti
la
vămile văzduhului
Convoiul
lasă în urmă
miros
de ceară, de busuioc, de tămâie
sub
oţetarii cu frunze groase
femeile
stau cu pumnul la gură,
şi-n
momentul în care
mă
întreb dacă şi eu voi muri
maşina
Singer de cusut
începe
iarăşi să cânte.
ŞOPRON
Copilul
intră speriat,
tărâmul
fantomelor rămâne afară:
în
inimi şi-n iadul fântânii, în alunii întunecoşi
dindărătul
grădinii,
aici
e-o împăcare caldă, un cântec,
cu
glas de rumeguş, o bucurie naivă,
brusc
se face lumina de rai,
rândunica
ţâşneşte frumos de sub grindă
şi
se duce la Dumnezeu ca să-i spună
un
psalm de argint,
aici
sunt inelele şi literele de metal
pentru
hamurile uscate ca şerpii
de
pe drumurile verii,
sunt
clopoţeii - sufletul lunii decembrie, sunt
potcoavele
rupte, care par nişte inimi ciobite,
sunt
o mie de obiecte rămase de la străbunici -
oare
mai pot folosi la ceva?
Aici
e felinarul orbit de treizeci de ani,
e
presa pentru storsul strugurilor -
aşteaptă
să se umple fagurii toamnei,
atunci
din jgheabul ei va curge mustul, ofranda
pentru
sfântul Dionisos
care
hoinăreşte din sat în sat şi discută cu ţăranii
prin
cârciumi,
aici
e coasa şi grebla, sunt toate uneltele
pentru
răstignitul porcilor, iarna
într-un
colţ picoteşte roata de tors a bunicii -
este
o lume care moare într-un anotimp
şi
reînvie în alt anotimp
ca
până la urmă să nu mai reînvie niciodată.
Aici,
ziua veghează rândunica,
noaptea
veghează luna care-şi vârâ craniul palid
pe
ferestuica de sus
Aici,
sub prag
e
îngropată inima mea de copil.
GARA VECHE
Scrisori
şi pachete, coşuri cu păsări,
lădiţa
soldatului pictată cu flori,
lăutarii
întorşi de la nuntă,
umbrela
bătrânului învăţător;
în
sala de aşteptare clasa a III-a
miros
de motorină, înţepător,
sfaturi
în caz de gazare
şi
seminţe de dovleac lângă sobă,
pe
obrajii mamei lacrimi amare,
calul
orb oprit în ploaie, căruţa
cu
fan otăvit, cu geamantanul
fiului
de la gimnaziul industrial,
ultima
respiraţie, primul strigat
învolburat
în şuierul trenului
sosit
din iad.
SOŢIA CĂLĂULUI REACTIVAT CITEŞTE BIOGRAFII NEROMANTICE
Georg Trakl fusese declarat nebun
pe când ținea să-și tragă un glonte în piept
la vederea răniților muribunzi
pe frontul negru din Galiția
pe când ținea să-și tragă un glonte în piept
la vederea răniților muribunzi
pe frontul negru din Galiția
Pe George Bacovia l-au angajat
impiegat
clasa a III-a și i se da de scris la marea clădire
dar mâna lui era făcută
să cânte la vioară în amurg violet
clasa a III-a și i se da de scris la marea clădire
dar mâna lui era făcută
să cânte la vioară în amurg violet
Cesar Vallejo murea de foame
în capitala luminilor
într-o zi de joi
când afară ploua monoton
și versul cădea în proză
în capitala luminilor
într-o zi de joi
când afară ploua monoton
și versul cădea în proză
Robert Desnos a fost transportat
într-un vagon de vite
mai întâi i-au smuls aripile de înger
apoi l-au aruncat în hăul crematoriului
la Terezin
mai întâi i-au smuls aripile de înger
apoi l-au aruncat în hăul crematoriului
la Terezin
Jorge Luis Borges primise titlul
de inspector „al păsărilor
comestibile din Buenos Aires”
însă moartea l-a găsit în labirintul cărților
de inspector „al păsărilor
comestibile din Buenos Aires”
însă moartea l-a găsit în labirintul cărților
Osip Mandelștam a murit într-un gulag
necunoscut
trupul său aruncat pe gheața Siberiei
l-au ciugulit corbi cu stea roșie pe piept
trupul său aruncat pe gheața Siberiei
l-au ciugulit corbi cu stea roșie pe piept
Alungat din templul culturii
Lucian Blaga a trebuit să asiste „mut ca o lebădă”
la hăcuirea sufletului românesc
Lucian Blaga a trebuit să asiste „mut ca o lebădă”
la hăcuirea sufletului românesc
Pe Ezra Pound îl plimbau într-o
colivie
pe străzile nu mai știu cărui oraș turistic
din Italia fotbalistică
pe străzile nu mai știu cărui oraș turistic
din Italia fotbalistică
Sfântului Vasile Voiculescu
mâna politrucului asiatic
i-a rupt cu bâta șira spinării
și bătrânul sfânt a murit făcând greva foamei
mâna politrucului asiatic
i-a rupt cu bâta șira spinării
și bătrânul sfânt a murit făcând greva foamei
Cine or fi acești nătărăi
întreabă soția călăului reactivat
în timp ce lasă cartea din mână
și soarbe cu paiul
din băutura limpede și aromată
ca istoria secolului douăzeci
întreabă soția călăului reactivat
în timp ce lasă cartea din mână
și soarbe cu paiul
din băutura limpede și aromată
ca istoria secolului douăzeci
Comentarii
Trimiteți un comentariu