Poetul zilei - NICHITA STĂNESCU

POETUL ZILEI

Nichita Stănescu

Din cuvântul rostit de Nichita Sănescu la Struga

(August, 1982)

 

ORFEUL DE AUR

Astăzi, aici în catedrala Sfânta Sofia, unde suntem fericiţi până la nefericire de faptul că putem să spunem, în mod adevărat şi nebâlbâit credo-ul nostru poetic, ne întoarcem şi zicem: de această dată spre faima „Coroanei de aur“ care se va vesti a fi fiind cel mai mare premiu nu decernat unui om ci unui purtător al sentimentelor lumii, ne înclinăm şi spunem: e fără precedent în istorie când o coroană laurează tâmplele unui iubitor de poezie iar nu ale unui poet.

Ca şi maestrul nostru, marele desenator Hokusai cel care semna desenele: Hokusai cel nebun după desen, aidoma lui, celui care are urechi să vadă şi ochi să audă, şi noi înşine semnăm poemele: Nichita Stănescu cel nebun după poezie.

AUTOPORTRET

Eu nu sunt altceva decât
o pată de sânge
care vorbește.

TRISTA VEDERE A GIRAFEI

Trist este acel care se poate îndrăgosti de altcineva;
care-și face oglindă dintr-o aripă de pasăre;
care speră mâine că va ploua peste mare;
care se roagă la dumnezeul muzicii cântate;
care nu-și poate închipui altceva
decât că este.

Ah, dac-ai putea să alungi
amintirea ta ca și cum ar fi a altora.
Ah, dac-ai putea să chemi numai pentru tine
venirea de suflet!

CÂNTEC

Amintiri nu are decât clipa de-acum.

Ce-a fost într-adevăr nu se știe.

Morții își schimbă tot timpul între ei

numele, numerele, unu, doi, trei...

Există numai ceea ce va fi,

numai întâmplările neîntâmplate,

atârnând de ramura unui copac

nenăscut, stafie pe jumătate...

Există numai trupul meu înlemnit,

ultimul, de bătrân, de piatră.

Tristețea mea aude nenăscuții câini

pe nenăscuții oameni cum îi latră.

O, numai ei vor fi într-adevăr!

Noi, locuitorii acestei secunde

suntem un vis de noapte, zvelt,

cu-o mie de picioare alergând oriunde.

POEM 

Spune-mi, dacă te-aş prinde-ntr-o zi
şi ţi-aş săruta talpa piciorului,
nu-i aşa că ai şchiopăta puţin, după aceea,
de teamă să nu-mi striveşti sărutul?...

CE BINE CĂ EŞTI

E o întâmplare a fiinţei mele

şi atunci fericirea dinlăuntrul meu

e mai puternică decât mine, decât oasele mele,

pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare

mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart

fluviul rece în delta fierbinte,

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi

tâmpla de stele, până când

lumea mea prelungă şi în nesfârşire

se face coloană sau altceva

mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!

Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,

două culori ce nu s-au văzut niciodată,

una foarte de jos, întoarsă spre pământ,

una foarte de sus, aproape ruptă

în înfrigurata, neasemuită luptă

a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

LUNA ÎN CÂMP 

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea, 
văzduhul serii mi-ar părea căprui. 

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile l-au aprins, 
suind sub luna-n seve caii repezi 
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins. 

Eu te privesc în ochi şi-n jur se şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

O CĂLĂRIRE ÎN ZORI

Lui Eminescu tânăr 

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucişe,
se face depărtare, se face nisip. 
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe. 
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând. 
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave! 
Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte. 
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului. 

Soarele rupe orizontul în două. 
Tăria îşi năruie sfârşitele-i carcere. 
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave. 
Calul meu saltă pe două potcoave. 
Ave, maree-a luminilor, ave! 

Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave. 
Sufletul meu îl întâmpină, ave! 
Calul meu saltă pe două potcoave. 
Coama mea blondă arde în vânt. 

NECUVINTELE 

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

MÂNCĂTORUL DE LIBELULE

Mănânc libelule pentru că sunt verzi
și au ochii negri,
pentru că au două rânduri de aripi
transparente
pentru că zboară fără să facă zgomot
pentru că nu știu cine le-a făcut și de ce
le-a făcut
pentru că sunt frumoase și suave,
pentru că nu știu de ce sunt frumoase și suave;
pentru că nu vorbesc și pentru că
nu sunt convins că nu vorbesc.
Mănânc libelulele pentru că nu-mi place gustul lor,
pentru că sunt otrăvitoare și
pentru că nu-mi fac bine.

Mănânc libelulele pentru că nu le înțeleg,
le mănânc pentru că sunt contemporan cu ele
le mănânc pentru că am încercat să-mi mănânc
mai întâi chiar propriile-mi mâini
și erau infinit mai grețoase,
le mănânc pentru că am încercat
să-mi mănânc limba,
propria limbă de carne
și înspăimântat am văzut
că ea-și lepădase cuvintele
verzui, cu ochi negri,
departe de mine, în foame.

LECŢIA DE ANATOMIE

Nu numai că m-am spălat

dar m-am şi parfumat

când mă vor desface

să nu le fie silă de mirosul meu.

Mi-am pus cămaşa cea mai curată

şi haina cea mai călcată

când mă vor desface

să nu trebuiască

să împrumute cârpe murdare

şi nici de mâncat n-am mâncat

cum o să mănânc

ar fi o ruşine, nu-i aşa

cînd mă vor desface

să-mi găsească mâncare în burtă.

Eu aş fi plecat mai demult

dar ei ar fi putut să-mi desfacă în lipsă

cuvintele

de aceea stau şi mă spăl

şi mă parfumez

şi mă îmbrac curat

şi nu mănânc, şi nu plec.

Din ultimul volum antum al lui Nichita Stănescu „Oase plângând”, tipărit în 1982 în Colecţia revistei LUMINA din Panciova (R.S.F. Iugoslavia)

ACASĂ

Acasa mea e într-un cuvânt

gândit de altul.

Acasa mea e într-un sărut

pe care l-am gândit

în alţi doi adolescenţi.

Acasa mea este înlăuntrul

săgeţii trase înspre zeu de geţi.

Acasa mea e gândul ce-l gândeşti

spre mine.

Acasa mea e numele ce-l am

şi mi-l rosteşti.

Acasa mea e un cuvânt

un prieten şi o curvă.

Fugind de timpul care trece,

ah, timp, bordel al vieţii mele!

UITĂ-TE ŞI UITĂ-MĂ

Uită-te cum trec secundele

ca o armată!

Şi piatra creşte în contiunuare

din amintirile noastre!

Uită-te cum creşte piatra

şi ce dâră de praf în urma ei

secundele noastre...

„Aş plânge”, mi-a spus Homer,

„Aş plânge de voi.

Aş plânge dar nu mai am ochi!”

Uită-te şi tu

şi uită-mă, Adame!

BELGRADUL DE PIATRĂ

Neîntrebat

de-odată m-am născut.

Ne-întrebat,

de-odată voi muri.

Eu sunt

ce ţin minte despre mine

că sunt.

La Belgrad

„pe aiastă piatră

şezum şi plânsem”

cum zice cronicarul

Tot neîntrebat

la început

Tot neîntrebat la sfârşit.

.........................................

III

Ieri gura mea sângera.

Azi, sângerează cuvintele mele!

..............................................

VI

Mă leagăn ca un

elefant

spre cimitirul elefanţilor!

Nu gând, ci fildeş!

ULTIMA

lui Nichita Stănescu şi lui Bogdan Bogdanovic

Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva

dintr-o pricină rotitoare?

Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva

dintr-o pricină stătătoare?

Din ce cauză, a şobolanilor, şobolanii

vor să se nască şobolani?

De ce libelulele se înmulţesc în libelule?

Şi porcul, cu ignatul lui cu tot,

numai în porc?

Numai eu şi cu tine,

proştii, idioţii, lipsiţii de ideal,

unul se-nmulţeşte prin cuvinte

şi altul prin semne.

Şi, totuşi, te întreb: de ce

şoarecele de câmp

vrea să nască şi naşte şoareci de câmp?

A dracului şi putoarea asta de viaţă!