Jurnal de Curbură

ANIVERSĂRI (30 iunie) Dorin Tudoran ELEGIE mărie vara ce-a trecut m-a tot rănit m-a tot vîndut şi toamna toamna care trece spre akheron mă va petrece nu ştiu pămîntul de sub pleoape cît m-o aşterne de aproape nici steaua-njunghiată-n prund de m-o răni tot mai rotund el ochiul alb de var pătrunde sub iarba împletită-n funde m-acoperă pe piept o apă sub ea aud cum steaua crapă mărie lanţul de pămînt a înflorit pe fruntea-mi toată şi trupul jefuit în şoaptă se tot răreşte dus de vînt PASĂREA EMANUELLE în fiecare din nopţile solstiţiului de iarnă, alunecă peste mine cîntecul Păsării Emanuelle. Şi, dimineaţa, braţele mele albe strălucesc orbitor, ca două pîrtii de schi.  Dar niciodată n-am putut afla, după dantela urmelor, direcţia spre care se îndreaptă, de fiecare dată, invizibila Pasăre Emanuelle. Şi în fiecare din nopţile solstiţiului de vară, peste mine urcă ţipetele Păsării Emanuelle; dimineaţa, pielea braţelor

POZĂ SCURTĂ Cristina Bîndiu Îngerul cu o singură aripă Prima dată i se păru că are vedenii. Îşi ridică ochelarii şi îşi frecă ochii îndelung… Era obosit! Prea obosit. De vreo şapte zile lucra încordat, fără să-şi permită mai mult de trei-patru ore de odihnă pe noapte, fără să facă pauză de-o ţigară, fără să se oprească pentru a mânca… Dada Ioana nu-i spunea niciodată nimic. Strângea de pe masă mâncarea rece şi clătina uşor din cap. Îi simţea privirea caldă, mustrătoare, plină de milă rătăcindu-i pe ceafă, pe şira spinării în jos şi din nou pe ceafă. Compătimirea ei îl îndârjea parcă şi rămânea mai departe în faţa biroului. Ura acel sentiment de compasiune pe care-l citea în ochii şi în atitudinea oamenilor. Îl ura pentru că-l făcea să se simtă mai singur, mai trist, mai… străin de toţi şi de toate. Îl ura pentru că ştia că ei, ceilalţi, nu au cum să înţeleagă, nu au cum să simtă durerea lui… Ura e un sentiment distructiv, dragul meu! Omul în a cărui viaţă şi-a fă

La mulţi ani! Laurenţiu Belizan (28 iunie1963)                                                                                          Fotografii: Lucian Mănăilescu METAPOEZIE există două feluri de poezii: prima e cea care se devoră pe ea însăşi până devine o stare o îndoială un suspin o iluminare iar a doua născătoare eternă de stihuri care vor umple acest  uni-vers până la implozie iscând a neştiuta oară primul gând aşadar lumea este numai poezie şi mizeria în care tu trăieşti acum este o iluzie SĂ NU NE UCIDEM FRUMOS PREA DEVREME toamna îmi strângea trupul ca un teasc prelingându-mi tristeţea din oase când plecasem de la tine abia răsărea soarele galbenul se insinua cobră printre copaci pândind verdele oamenii păreau străini de lupta tăcută numai eu vedeam moartea cum intră în ei era atât de blândă! le punea o eşarfă la ochi înainte de a-i exila în rădăcini pomii se decolorau ciudat şi