Cele mai frumoase poezii
CELE MAI FRUMOASE POEZII
Tudor
Arghezi
Între două nopţi
Mi-am
împlântat lopata tăioasă în odaie
Afară
bătea vântul. Afară era ploaie.
Şi
mi-am săpat odaia departe sub pământ.
Afară
bătea ploaia. Afară era vânt.
Am
aruncat pământul din groapă, pe fereastră.
Pământul
era negru: perdeaua lui, albastră.
S-a
ridicat la geamuri, pământul până sus.
Cât
lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.
Săpând
s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu
moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.
Şi
m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,
Şi
în odaia goală din nou mi-a fost urât.
Şi
am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O
stea era pe ceruri. În cer era târziu
A.E.
Baconsky
Era de piatrăPiatră, piatră…
Grămezi de piatră, zid de piatră, arbori de piatră -
mulţimile văd noaptea tribuni pietrificaţi
şi decapitaţii congenitali sunt fericiţi
când simt pe umeri crescându-le capul de piatră -
şi fericiţi sunt cei ce zidesc, fericiţi vizionarii-gândaci
fericit avangardistul onanist ce se visează noaptea
purtând un falnic phalus de piatră…
fericiţi în piatră, nefericiţi în piatră
neconsolaţi în piatră…
Piatră, piatră…
Cu o sută de tineri pitecantropi
am umblat căutând era de piatră
dar piatra nu mai are eră
Cu o sută de tineri pitecantropi
am umblat căutând era de piatră
dar piatra nu mai are eră
Spiridon
Popescu
Doamne dacă-mi eşti
prieten
Doamne,
dacă-mi eşti prieten,
Cum
te lauzi la toţi sfinţii,
Dă-i
în scris poruncă morţii
Să-mi
ia calul, nu părinţii.
Doamne,
dacă-mi eşti prieten,
N-asculta
de toţi zurliii,
Dă-i
în scris poruncă morţii
Să-mi
ia calul, nu copiii.
Doamne,
dacă-mi eşti prieten,
Nu-mi
mai otrăvi ursita,
Dă-i
în scris poruncă morţii
Să-mi
ia calul, nu iubita.
Doamne,
dacă-mi eşti prieten,
Cum
susţii în gura mare,
Moaie-ţi
tocul în cerneală
Şi-nainte
de culcare
Dă-i
în scris poruncă morţii,
Când
şi-o ascuţi pumnalul,
Să-l
înfigă-n mine, Doamne,
Şi
să lase-n viaţă calul.
Fernando
Pessoa
(Traducere
Petre Stoica)
Ziua de naşterte
Pe vremea când îmi sărbătoream ziua de
naştere
eram fericit şi nu murise încă nimeni.
În casa veche şi pentru mine aniversarea devenea o străveche tradiţie
şi bucuria tuturor, şi a mea, era asemeni unei religii.
Pe vremea când îmi sărbătoream ziua de naştere
eram de-o sănătate robustă care mă făcea insensibil la viaţa lucrurilor
şi inteligent printre cei din familie care îşi puneau speranţa în mine.
Când am început să sper, nu ştiam ce înseamnă speranţa.
Când am început să păşesc în viaţă, pentru mine viaţa
nu mai avea nici un sens.
Şi ceea ce mă consideram eu însumi,
ceea ce rudele vedeau în mine, pline de dragoste,
ceea ce eram în serile de petrecere în ambianţa pe jumătate provincială,
pe când eram copil şi ei mă iubeau,
o, Doamne, de-abia azi ştiu ce eram, cât timp a trecut la ce depărtare!
(Nici nu-mi dau seama...)
O, vremea când îmi sărbătoream ziua de naştere!
Ceea ce sunt azi se asemuie umezelii din spatele casei
din care izvodeşte igrasia pereţilor...
Ce sunt eu azi? (Casă în care fusesem iubit
tremură prin lacrimile mele.)
eram fericit şi nu murise încă nimeni.
În casa veche şi pentru mine aniversarea devenea o străveche tradiţie
şi bucuria tuturor, şi a mea, era asemeni unei religii.
Pe vremea când îmi sărbătoream ziua de naştere
eram de-o sănătate robustă care mă făcea insensibil la viaţa lucrurilor
şi inteligent printre cei din familie care îşi puneau speranţa în mine.
Când am început să sper, nu ştiam ce înseamnă speranţa.
Când am început să păşesc în viaţă, pentru mine viaţa
nu mai avea nici un sens.
Şi ceea ce mă consideram eu însumi,
ceea ce rudele vedeau în mine, pline de dragoste,
ceea ce eram în serile de petrecere în ambianţa pe jumătate provincială,
pe când eram copil şi ei mă iubeau,
o, Doamne, de-abia azi ştiu ce eram, cât timp a trecut la ce depărtare!
(Nici nu-mi dau seama...)
O, vremea când îmi sărbătoream ziua de naştere!
Ceea ce sunt azi se asemuie umezelii din spatele casei
din care izvodeşte igrasia pereţilor...
Ce sunt eu azi? (Casă în care fusesem iubit
tremură prin lacrimile mele.)
Ce sunt eu azi? Casa-i vândută,
cu toţii sunt morţi,
ca un chibrit ars mi-am supravieţuit mie însumi...
Pe vremea când îmi sărbătoreau ziua de naştere...
Ca o fiinţă care închide iubirea e timpul acesta,
fizica dorinţa a sufletului să se regăsească iarăşi acolo
printr-o călătorie metafizică şi carnală,
ca o dedublare între eu şi mine...
Să mănânci trecutul ca pe-o pâine a foamei, fără timpul cu unt între dinţi!
Cu o limpezime care mă orbeşte văd încă o dată tot ce-i aici...
Masa acoperită pentru oaspeţii mei,
cu toţii sunt morţi,
ca un chibrit ars mi-am supravieţuit mie însumi...
Pe vremea când îmi sărbătoreau ziua de naştere...
Ca o fiinţă care închide iubirea e timpul acesta,
fizica dorinţa a sufletului să se regăsească iarăşi acolo
printr-o călătorie metafizică şi carnală,
ca o dedublare între eu şi mine...
Să mănânci trecutul ca pe-o pâine a foamei, fără timpul cu unt între dinţi!
Cu o limpezime care mă orbeşte văd încă o dată tot ce-i aici...
Masa acoperită pentru oaspeţii mei,
cu frumoase modele pe vase, şi cu mai multe pahare,
servanta cu mâncăruri alese- prăjituri şi fructe,
resturi de umbre sub pomieră-
bătrânele mătuşi, feluriţi veri, şi totul era aici de dragul meu,
pe vremea când ei sărbătoreau ziua mea de naştere!
Opreşte-te inimă!
Nu te mai gândi! Lasă gândurile pe seama capului!
O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne!
Azi nu mai am zi de naştere!
Câtă tristeţe!
Mi se înşiruie toate zilele.
Nimic mai mult.
Mă înfurii gândindu-mă că nu am luat cu mine
trecutul risipit în scurgerea zilelor!
servanta cu mâncăruri alese- prăjituri şi fructe,
resturi de umbre sub pomieră-
bătrânele mătuşi, feluriţi veri, şi totul era aici de dragul meu,
pe vremea când ei sărbătoreau ziua mea de naştere!
Opreşte-te inimă!
Nu te mai gândi! Lasă gândurile pe seama capului!
O, Doamne! O, Doamne! O, Doamne!
Azi nu mai am zi de naştere!
Câtă tristeţe!
Mi se înşiruie toate zilele.
Nimic mai mult.
Mă înfurii gândindu-mă că nu am luat cu mine
trecutul risipit în scurgerea zilelor!
O, vremea când îmi sărbătoreau ziua de
naştere
Constanţa Buzea
Acolo unde cred că eşti
Acolo
unde cred că eşti
Nici
trenurile nu străbat
Acolo
ca de sticlă par
Pădurile
de brad brumat.
Tot
mai departe simţi şi taci
Adăugat
la rest mereu
Şi
nu mai pot înainta
Decât
pierzându-mă şi eu.
Cum
ninge, alb e orice drum
Şi
alb respiră-ntregul timp
Nici
nu te-aş recunoaşte-acum
Desperecheat
şi fără nimb.
Mi-e
milă şi să-mi amintesc
Dar
nici să uit nu mă îndur
Câtă
părere-i în destin
Câtă
greşeală-i împrejur.
Cu
degete de frig adun
Ca
sub un şal înzăpezit
Sufletul
nostru încă bun
Mişcarea
lui către argint.
Cum
ninge, nu s-ar mai opri
Şi
fi-vor brazii îngrădiţi
Acolo
unde cred că eşti
Printre
barbari meteoriţi.
În
fiecare an aştept
Să
ningă, să te pot vedea
Dacă
priveşti, dacă asculţi
Dacă
mai înţelegi ceva.
Baladă Irlandeză
(traduce, din engleză: Cristian Bădiliţă)
Cântecul lui Donal OG
„Aseară,
târziu, câinele vorbea despre tine
Lişiţa vorbea
despre tine în balta ei adâncă:
Tu eşti
pasărea singuratică din păduri, spuneau,
Şi pereche nu
vei avea până când pe mine mă vei găsi.
Mi-ai
făgăduit (dar n-a fost decât minciună)
Că-mi vei
ieşi în cale când turmele s-or strânge,
Am fluierat
şi te-am strigat de trei sute de ori:
De găsit n-am
găsit decât un mieluşel behăind.
Mi-ai
făgăduit lucruri peste puterile tale:
O corabie de
aur cu catarg de argint
Douăsprezece
oraşe cu câte o piaţă în fiecare
Şi un mândru
palat, alb, pe ţărmul mării.
Mi-ai
făgăduit lucruri cu neputinţă de avut:
Că-mi vei
dărui mănuşi din pielea unui peşte,
Că-mi vei
dărui pantofi din pielea unei păsări
Şi un veşmânt
din cea mai scumpă mătase irlandeză.
Când merg la Puţul cel Singuratic
Mă aşez şi mă
cufund în sufletu-mi zbuciumat.
Văd lumea
întreagă, dar pe iubitul meu nu-l văd,
Pe iubitul
meu cu păr de chihlimbar.
Ţi-am dăruit
iubirea într-o duminică,
Ultima
duminică dinaintea duminicii Paştelui.
În genunchi
ascultam citindu-se Pătimirile,
Dar ochii
mei, amândoi, îţi dăruiau ţie iubirea pe veci.
Mama mi-a zis
să nu vorbesc cu tine
Nici azi,
nici mâine, nici duminică.
Degeaba,
prost şi-a ales clipa să-mi spună asta:
Ca şi cum ai
zăvorî uşa
după ce casa a fost prădată.
Sufletul mi-e
negru ca negreala prunii,
Ca şi
cărbunii din cuptorul fierarului,
Ca talpa
încălţărilor dintr-o verandă albă.
Tu ai adus
întunericul acesta peste viaţa mea.
Mi-ai luat
răsăritul, mi-ai luat apusul,
Mi-ai luat ce
este dinaintea mea şi ce-a fost în urma mea,
Mi-ai luat
luna, mi-ai luat soarele
Şi tare mi-e
teamă că mi l-ai luat pe însuşi Dumnezeu.
Florenţa Albu
Zâna Moarte
În
fiecare primăvară,
prin
câmpia însămânţată,
răsărită,
înverzită
vine
femeia bătrână,
Zâna
Moarte, cu legăturica
puţină,
cu oboseala.
Foarte
mult soare şi iar
secetă
în câmp,
şi
iar setea, popasul
în
preajma fântânilor.
Şi
toată suflarea,
pasărea
gângania puii
cresc
timpurii,
mişună
pe labele firave
cu
drumul subţire,
fără
umbră şi zare.
Pe-acolo
vine femeia bătrână
moartea
de la noi, din câmpie,
învăţată
cu setea, cu pulberea,
cu
drumul lung şi cu mila.
Se
apropie de satul nostru
de
casa noastră, de poarta noastră
şi
mama zice: „deschide-i
şi
las-o să se aşeze
e
şi ea o biată bătrână ca mine”
Cezar Baltag
Oleandru
Tare-s
supărat pe lume,
că
eu trec şi ea rămâne :
călător
lunecător,
azi
fecior, mâine ulcior.
Tot
mergând şi înnoptând
mi-a
crescut părul prea lung.
Într-o
noapte la Sumedru,
a
venit un fulger negru
şi
când m-am trezit în ploaie,
cu
pletele vâlvătaie,
de
văpaie şi dogoare
îmi
călcam păru-n picioare.
Ţine-mă,
pământ cu iarbă,
că
vrea umbra să mă soarbă,
călător
lunecător,
azi
fecior, mâine ulcior.
Oh,
Margine,
Margine,
cu buzele agere.
Silvia Goteanschi
Bărbaţii plâng
Bărbaţii
plâng ca pietrele în valuri
ce
unduiesc o lacrimă la maluri
şi
trec lăsând durerea-n mii de spaţii.
Cine
a spus că nu mai plâng bărbaţii?
Bărbatul
primul a văzut pământul,
a
plâns amar o patimă bălaie.
bărbaţii
plâng cu pumnul, plând cu gândul,
bărbaţii
plâng ca fulgerul în ploaie.
Cine
a spus că nu mai plâng bărbaţii?
Înnebuniţi
de cele şapte graţii
bărbaţii
plâng o mare primăvară,
bărbaţii
plâng nejinduind ovaţii,
bărbaţii
plâng, şi iartă, şi omoară...
Romulus Vulpescu
În fiecare zi
În
fiecare zi, ne batem joc
De
păsări, de iubire şi de mare,
Şi
nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne
un deşert de disperare.
Ne
amăgeşte lenea unui vis
Pe
care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne
reculegem într-un cerc închis
Ce
nu permite ochilor s-admire;
Ne
răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi
în doi, din laşitate,
Minţindu-ne
cu guri care prefac
În
zgură sărutările uzate;
Ne
pomenim prea goi într-un tîrziu,
Pe-o
nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea
sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca
să mai ştim că dragostea există.
În
fiecare zi, ne batem joc
De
păsări, de iubire şi de mare,
Şi
nu băgăm de seamă că, în loc,
Rămîne
un deşert de disperare.
Robert Şerban
Costache
Ioanid
Am căutat
iubirea
Am
căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca
pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am
dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am
întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.
Am
căutat iubirea ca patrie voioasă
ca
pe-un pamânt edenic de pace troienit,
să
spun odată clipei: „Rămâi, eşti prea frumoasă!”
Şi-am
străbătut pământul, dar pace n-am găsit.
Am
căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am
vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să
sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am
spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.
Am
căutat zadarnic. Dar într-o primavară,
am
întâlnit în cale deodata un drumeţ.
Pe
umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o
sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.
Trecea
pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând
să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca
pe colţi de stânca. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai
pe piatra rece sclipiri de sînge cald.
Şi
totuşi în privire avea un cer de taină
cum
n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am
vrut să-i smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci
grea ca veşnicia era povara Lui.
M-am
ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să
aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar
am simţit că viaţa ca de-un prăpăd se curmă,
cînd
am privit prin zdrenţe cutremurat de plîns.
Căci
se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un
clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot
ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia
strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.
–
Dar unde duci străine povara Ta ciudată,
povara
de osândă sub care-atât Te-apleci?
am
întrebat, drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
–
Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci…
–
Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar
tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
–
Eu… am şoptit în silă, eu… căutam
iubirea…
–
Iubirea?… fu răspunsul străinului. Eu sunt…
Robert Şerban
Să fac acelaşi
lucru
să
fi avut vreo trei ani
când
am văzut pe stradă o femeie
cum
se opreşte
îşi
duce mâna la frunte la coşul pieptului
la
umărul drept şi la umărul stâng
am
crezut atunci
că
a cules ceva cu degetele
am
alergat acasă
m-am
oprit în faţa oglinzii
n-aveam
nimic de luat
nici
de pe frunte
nici
de pe tricoul cu care eram îmbrăcat
aşa
m-a găsit tata
încercând
să prind ceva cu mâna dreaptă
orice
m-a
mângâiat pe cap dar nu mi-a spus nimic
am
aflat mai târziu
că
femeia înfipsese în ea patru cuie
şi
că venise vremea
să
fac şi eu acelaşi lucru
Virgil Carianopol
Puritate
Hermina-i
doar un pic de viaţă,
Giuvaer ce dă scântei,
Trăieşte-n nordul cel de gheaţă
Şi-i prinsă pentru-argintul ei.
Giuvaer ce dă scântei,
Trăieşte-n nordul cel de gheaţă
Şi-i prinsă pentru-argintul ei.
Ca s-o
vâneze, vânătorii
Găsesc un golf de gheaţă-n jur
Şi-i dau cu chinoroz pereţii,
Ştiind cât ţine ea la pur.
Găsesc un golf de gheaţă-n jur
Şi-i dau cu chinoroz pereţii,
Ştiind cât ţine ea la pur.
Hăitaşi cu
glasul ca de fiară,
În aerul vibrând sonor,
O-mping apoi, strălucitoare,
Până ce intră-n golful lor.
În aerul vibrând sonor,
O-mping apoi, strălucitoare,
Până ce intră-n golful lor.
Cu muşchi
puternici, temerară,
Cu gheare tari, în teci adânci,
Hermina ar putea să sară,
Să fugă dincolo de stânci.
Cu gheare tari, în teci adânci,
Hermina ar putea să sară,
Să fugă dincolo de stânci.
Decât să-şi
murdărească însă,
Cu negru, albul ei de har,
S-aşează pe zăpadă strânsă
Şi-aşteaptă moartea ca pe-un dar.
Cu negru, albul ei de har,
S-aşează pe zăpadă strânsă
Şi-aşteaptă moartea ca pe-un dar.
E datul ei,
îi scrie-n soartă,
Să dea cuvânt la veşnicii:
Mai bine să lucească moartă
Decât murdară printre vii.
Să dea cuvânt la veşnicii:
Mai bine să lucească moartă
Decât murdară printre vii.
Ioanid
Romanescu
A doua zi
M-am
născut în octombrie patru
dar
figurez în acte născut a doua zi
am
aşteptat scrisoare de la tine
dar
a venit abia a doua zi
eram
sărbătorit am foarte mulţi prieteni
dar
ei şi-au amintit abia a doua zi
pe
masa doctorului am pus flori
dar
am primit un zâmbet abia a doua zi
de
câte ori vorbesc sunt o fantomă
pentru
că sunt văzut abia a doua zi
cu
toate-am vrut să mântui brusc
şi
încă mai amân pentru a doua zi
chiar
şi aceste versuri le-am scris mâine
pentru
că mâine e a doua zi
a
doua oară nu mai vin pe lume
însă
a doua oară voi trăi
Geo Bogza
Geo Bogza
ORION
Nici
o corabie nu s-a întors vreodată
Din
mările sudului sau de la capricorn
Atât de pură şi elegantă fregată,
Cum se întoarce toamna Orion.
Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând
Lumina lui albă. Nici pe pajişti de fân.
Oceane şi munţi îl văd primăvara plecând
Şi cerul nu-şi mai află multă vreme stăpân.
Octombrie urcă din nou peste grădini
Înaltele-i catarge cu vârfuri de platină
Şi toată iarna, apoi, corabia de lumină
Deasupra lumii uimite se clatină.
Rege al constelaţiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi îngheţate
Aşa străbate noaptea marele Orion,
Corabie legănată în eternitate.
Atât de pură şi elegantă fregată,
Cum se întoarce toamna Orion.
Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând
Lumina lui albă. Nici pe pajişti de fân.
Oceane şi munţi îl văd primăvara plecând
Şi cerul nu-şi mai află multă vreme stăpân.
Octombrie urcă din nou peste grădini
Înaltele-i catarge cu vârfuri de platină
Şi toată iarna, apoi, corabia de lumină
Deasupra lumii uimite se clatină.
Rege al constelaţiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi îngheţate
Aşa străbate noaptea marele Orion,
Corabie legănată în eternitate.
Comentarii
Trimiteți un comentariu