POEME de Ion Roşioru

POEME

de Ion Roşioru

Pax

Motanul negru se alintă dormind pe smocul de lucernă

Din care și-a făcut, șăgalnic, și caldă laviță și pernă.

Răcoarea serii stă să cadă peste grădină-n lung și-n lat

Cad frunze galbene din sălcii ce-n miez de vară s-au uscat.

Un sentiment adânc de pace mă prinde lent în mreaja lui

Și văd cum sare-o veveriță din nuc pe-o creangă de gutui.

Își arcuiește coada-i lungă cernând crepusculul prin ea,

Apoi se face nevăzută ca dragostea din viața mea!

Pantum

Dansase goală prin zăpadă și tot așa s-a spânzurat

Un medic o asigurase recent că se făcuse bine

De moartea ei intempestivă mă simt extrem de vinovat

C-o lună-n urmă îmi ceruse arginți să-și cumpere botine

Un medic o asigurase recent că se făcuse bine

Scria poeme bizantine, o părăsise un ingrat

C-o lună-n urmă îmi ceruse arginți să-și cumpere botine

Nu avusesem bani la mine, apoi s-o caut am uitat.

Scria poeme bizantine, o părăsise un ingrat

Probabil n-avusese forță să-și poarte propria-i rușine

Nu avusesem bani la mine, apoi s-o caut am uitat.

Blestemul îi urmase rugii pe buzele-i sfruntat-carmine

Probabil n-avusese forță să-și poarte propria-i rușine

Vânase prin Coran proverbe, visase-o casă într-un sat

Blestemul îi urmase rugii pe buzele-i sfruntat-carmine

Dansase goală prin zăpadă și tot așa s-a spânzurat!

Poezia-mi poartă paşii

E duminică. Mireasma teilor adie sfânt:

Poezia mea albastră se întoarce în pământ!

E duminică. Se umflă vântul serii în perdea:

Poezia mea neleapcă se propteşte-n cafenea!

E duminică. Fântâna-şi cerne-n aer stropii fini:

Poezia mea febrilă vrea de mine s-o dezbini!

E duminică. Lăstunii pregătesc un nou asalt:

Poezia-mi poartă paşii spre tărâmul celălalt!

O s-o pornesc prin stepă

Se declanşează iarăşi un cod de vreme rea:

De-o să rămân la tine, mă voi gândi la ea!

Devoră corbii stârvul de cal căzut de mal:

La han voi vinde şaua, mă voi gândi la cal!

Cocorii se perindă spre sudul lor duium:

Îmi voi răpune somnul, mă voi gândi la drum!

De cerul lor de smoală zăpezile se rup:

O să mă pierd prin stepa totemicului lup!

Ai promis că vii la nuntă

Prima vrabie-şi ia zborul. Portativu-i fără do:

Întru mântuirea clipei n-ai mişcat un deget s-o!

Bate vântul în rafale. Musulmanca-i fără văl:

Spre a stăvili blestemul n-ai rostit o rugă să-l!

Calul s-a pierdut în lună. De arat era sătul:

Să-l aduc la vechea iesle ai făcut orice să nu-l!

Urlă lupii. Cad fantome în viroaga de pe plai:

Ai promis că vii la nuntă cu rădvanul tău şi n-ai!

Marea din adâncuri

Poetului Ion Roşioru

Prin sufletul fiecăruia din noi

trece câte o Dunăre de cuvinte

în care sunt râuri şi izvoare venind

de pretutindeni şi de nicăieri…

Acum, când în fluviul tăcut

se scaldă soarele, inventând

umbrele amurgului,  timpul

e un plaur de nor, o amăgire

plutind către marea  secetoasă

ascunsă departe, sub munţii

copilăriei bătrâne…

                                                                          Lucian Mănăilescu