POEME de Mihaela Roxana Boboc

 

POEME

de Mihaela Roxana Boboc

Nudul dimineţilor

să ai de ales
să scrii ceva ce moare oricum și totuși

să te încăpățânezi să-i dai contur
să-l scoți din tine, din durerea și nebunia unei monocromii

și îmbrăcat în tonuri blânde, tot mai blânde
aproape de spaima albă a dimineților
de profilul tău ascuns în mareea de nisip
lovești pământul și revine glob în ochii mei
te pierd și orice ai spune încape într-o virgulă din caligrafia cerului
o smulg și nu rămâne nimic, aerul se rarefiază în jur
poate nici n-ai existat, iluziile sunt oaze de umanitate uneori
nici tabloul de seară, o mamă și pruncul ei într-un ochi de timp
sau mâna pictorului strângând în pumn dorul ca pe-o nălucă -
spune-i să se oprească, să nu mai picteze respirații
arată-i virgula din palmă și roagă-te să uite
cum lumea se așază în genunchi și fruntea e o semilună furată de gânduri
cum așteptarea doare până la os dar lipsa ei e doar începutul uitării
să ai de ales
și să mergi înapoia ta
culegându-ți pașii în brațele întinse, risipind tot dar nepierzând nimic
memoria culorilor în tentaculele sepiei și peste noi, noaptea ca o îmbrățișare orfană,
scoasă din icoană, mama mă plânge încet
am uitat numele tău, doar coapsa dreaptă mă frige de parcă mâna ta a lăsat un fier încins
departe, cuvintele se răsucesc în cheie și un gust de metal
viața, un lemn unde înfig cuie, să plutească pe spaimele albe
pe nudul dimineților mele
cenușa ta.

Flori de cactus

te iubesc mai ales când nu pot să scriu un rând fără
tine în oasele mele și lumina aceea din ochi proiectată pe umerii goi
pe zilele goale, pe tinerețea furată
la naiba cu toate nimicurile pe care le numesc dragoste și dragostea pe care nu o numesc nicicum
cu oamenii ăștia seci și ambițiile nimănui
te îmbrățișez când ești țintuit de pământ și vocea coboară în iad, în stricăciune și putregai
florile ies din brațele cactușilor
ca și cum suferința face lucrurile frumoase sau măcar acceptabile
femeile, o, femeile care-și poartă diminețile pe umeri și poverile în suflet
fără să ceară, fără nimic al lor și deșteptul ăsta de freud le numește instabilo-nedemne
ca și cum ai putea domestici ceva ce nu poți măcar cuprinde în cupola unui gând
mama își revine încet nu că ai fi întrebat dar sunt bine
așa bine încât te trimit în gura unui septembrie pe care scrie cu litere mari
abandon
așa bine încât iubesc ceea ce urăsc și nu mai urăsc nimic doar râd de strigoi și le strecor usturoi în dinții nopții
să ne fie de bine, am umblat în cearcănele cuvintelor și tot ne-a ieșit o coastă în plus
inoperabilă moartea
inoperabilă femeia, au desfăcut și închis la loc trupul ei
n-au mai găsit nimic de amputat de când poartă raiul în inimă și se peticește așa cum știe
din rugăciuni și grijă înmuiată în fiere
te sărut pe inimă și vântul bate a gol.

Ploaia unei generații
Să-ți fie dor!
Dorul veghează ploaia care plânge în chihlimbare
vertebrele se desprind de coloană mușcând cerul
cufundate în cristelniță, gândurile trec pragul dinspre moarte spre viață
un pământ nou se naște din dor
poeții pășesc cu tălpile goale printre cioburile existenței
copiii cresc cu frunțile sărutate de părinții care îngroapă fantasmele odată cu propriile traume
generațiile își mărturisesc durerea cu spatele încovoiat;
Să vă fie dor!
Oameni pierduți în nonsens,
privesc radiografia unei generații care se minte
adormind cu degetul în gură legănați de luna ca o mamă flămândă
în întuneric doar umbrele vorbesc fără noimă
v-au legat la gură și plânsul e ca o ploșniță în blana societății cu trup de oaie
în gură de lup
greșelile au gust de miere și fagurele putrezește sub respirația osândită la orice
mai puțin inima și aorta ei încăpățânată să iubească ploaia din chihlimbare.
Sărută mâna mamei, copile,
sărută-i păcatele pe frunte că mult a iubit
strânge frica îmbrăcată în haina revoluției cu gloanțe de plumb în tocul ferestrei și trupul firav dârdâind a moarte
și trupurile laolaltă îmbrățișând ropotul vremurilor cu miros de libertate
apoi setea care mistuie plămânii în cancerul dorului de țară
copiii plâng pe dinăuntru și banu-i monedă de schimb
pentru inimi flămânde.
Îmbrățișează-ți tatăl, copile,
măcar că mâinile doar aerul cuprind în brațe
sărută-i umbra rămasă în cuier și ceartă durerea torcând a pradă învinsă.
Apoi vino și urmează-ți.

Dinţi de lapte

La parterul clinicii se perindă halate albastre
din când în când cineva iese și anunță o naștere
moartea nu poate fi anunțată
se infiltrează tacit între chipurile preocupate
ne afundăm în fotoliile negre și depănăm amintiri cu mama tânără, cu pântecele plin de mine
și un gol imens se prelinge pe picioare până în vârful degetelor
pierderea unei mame nu poate fi răscumpărată nici de gânguritul pruncului
nici de slăbiciunea genelor moștenite
ne strecurăm fricile în paharele de cafea la 2 lei
cu gust de lapte matern
ești la terapie intensivă și somnul tău se așterne ca o pecete
nimeni nu ar trebui să taie burta unei mame
și să scoată uterul care m-a adăpostit de atâtea palme și spaime
doctorul are ochii blânzi
deasupra halatul albastru se vede o dâră pe cer
îi zâmbesc
când scoate moartea cu mâna
lumina are dinți de lapte.

Fluturi monarh
Ți-am sărutat tâmplele, părinte!
La ora când citești acestea în mâini țin o carte de poeme
am pus negru pe alb ochii inocenței și spovedania oaselor tale, tată,
din ziua cu moarte, trăiește în paginile ei
anii s-au îmbarcat clandestin în corabia pictată
ferestrele ei trec prin lumea ca un submarin, ca o șoaptă pierdută în buzunar
nu mi-e teamă să scriu despre iubirea ștearsă din anotimp
despre hainele ei risipite în pânza de păianjen a regretelor
pot să te iubesc defilând prin mulțimea ca un insectar plin cu fluturi monarh
și petele lor pe soare sunt cer întors în pielea cameleonică a poeziei
aștept un semn că dincolo se doarme cu ochii întredeschiși
și pământul să încapă în iris ca și cum ai vorbi cu Iisus și el ți-ar număra pașii
când bați în ușă și taci
știind că singurul răspuns a luat cu sine toată durerea.