MARI POEŢI ROMÂNI - Rodian Drăgoi

Mari poeţi români

 Rodian DRĂGOI 

sub piele îmi foşnesc dureros manuscrisele

adie vântul

se aude cum sub piele îmi foşnesc

dureros manuscrisele

cândva aveam un perete și îl iubeam

noapte de noapte desenam fluturi pe el

dimineața fluturii se trezeau și

începeau să zboare

femeia mea a murit de aproape doi ani

dar cafeaua ei încă aburește pe masă

de atunci în carnea mea este

numai întuneric și frig

și nicăieri nicio ușă deschisă

ninge peste un trup în care nu e nimeni

de aseară ninge abundent

peste un trup în care nu e nimeni

se aude cum gândurile clatină vântul

doar părul tău încă verde adie prin arbori

de nicăieri vin păsări fără trup

eu un mormânt albastru în mine aş purta

ți-am spus mereu

că tu eşti între ieri şi-ntre mâine un nod

eu scriu

cu sângele unei păsări încă necunoscute

apoi privesc pe fereastră cum un copil

desenează o viaţă uriaşă pe ziduri

acum sunt singur

cu clipa înţepenită în perete

poate o să adorm

şi tăcerea va putea să înceapă

pe gheaţa din faţa blocului

Pe Gabriela am cunoscut-o astă-vară

în Piaţa Sudului

chiar când se oprise să-şi cumpere

o îngheţată

de atunci aproape zilnic

s-a ostenit să-mi coloreze singurătatea

şi mereu surâzând şi-a tocit buzele ei

tinere

cu numele meu

în seara de Crăciun

a alunecat pe gheaţa din faţa blocului

şi s-a lovit puternic la cap

moartea a fost mai iute

ca maşina Salvării

biografia unei pete de sânge

luna stă într-un picior şi respiră un cerc

pe sub pământ tu pleci la vânătoare

acum iar ninge viscolit

respiraţia tatei îndoaie geamul la casă

iubita mea fotografiază melancolia

acestei ninsori

eu continui să scriu biografia unei

pete de sânge

câinele meu de mult a murit

dar umbra lui mă urmează şi acum

credincioasă

tu știi că de când am plecat

mama a pavat toată ograda cu lacrimi

Doamne, mereu e întuneric în soare

nici nu putem să adormim

cuvintele noastre sunt pline cu pământ

și iar suntem atât de trişti

ca nişte ochi care-au uitat să vadă

urletul lupilor clatină stelele

acum locuiesc într-o casă rezemată

de o lacrimă

e noapte și vântul se sparge în

ţăndări de geam

sunt singur și trist

prietenul meu a luat moartea

de la început

luna stă în genunchi şi spală podelele

mă dor mâinile și tata

îşi duce tot mai greu oasele la moară

o cum mai țipă sângele bătut în grindă

încerc să adorm

și nici nu mai ştiu cum arăta trupul

în care mi-am petrecut o iarnă

înfierbântată

urletul lupilor clatină stelele

cineva măsoară lumina din mine

încă o dată

părul tău lung răvăşeşte oraşul

stau aici și ascult cum dinspre pădure

vin femei de răcoare scrisorile mele

numai singurătatea le mai citeşte

până la mine drumul e lung

prin câmpie

dă la o parte greierii şi treci

va fi seară

călare pe un fluture voi ajunge acasă

și îmi voi dezlipi drumurile de pe

picioare

undeva o mireasă e furată de fluturi

cineva măsoară lumina din mine

o mamă

cu nervii îngălbeniţi de aşteptare

îşi leagănă mai departe feciorul

într-un gând al ei

cred că mâine îmi voi acoperi

casa cu aripi de fluture

tata mi-a lăsat moştenire o zi

gânditoare

pe buzele miresei trece un prinţ de fum

e aproape octombrie

pe buzele miresei

trece un prinţ de fum

poetul s-a trezit

cu o flacără pe umărul stâng

se așază la masă și scrie

încă o scrisoare de dragoste

în timp ce îşi trece mâna fumegândă

prin păr

chiar acum și tu ai sosit

asudate îți sunt toate cuvintele

știu că până în zori

vom trăi poemele toate

poetul încă stă la masa de scris

și se întreabă oare câtă zăpadă

poate încăpea într-un corp de

mireasă ?

singurătatea se întinde

mi-a mai murit un prieten

e noapte luna e o rană

și singurătatea se întinde

pe cămașa mea

ca o pată de sânge

suflă vântul

câmpia bate din aripi

cred că în curând

va începe să plouă

ar putea tăia amurgul în două

știu că acum

femeia mea curăţă cartofi

şi se gândeşte

cu durere la mine

o singură clipă de neatenţie

şi ar putea tăia amurgul în două

călăul meu roşu pe peretele meu alb

Rodian Drăgoi, Victoria Milescu, Nicolae Băciuţ

dar eu am fost singur și trist

până în ziua în care

mi-am desenat călăul

pe peretele din dormitor

chiar la cap deasupra patului

în care dorm și visez

cu cretă roșie l-am desenat

călăul meu roșu pe peretele meu alb

din mâncarea mea îi dau să mănânce

îi dau să bea apă din apa mea

îi citesc poezii scrise de mine

și amândoi suntem fericiți

i-a vorbit de o lume necunoscută

a venit un tânăr bărbat

s-a așezat pe o piatră

și a tăcut

apoi a venit o frumoasă femeie

s-a așezat lângă el

și i-a vorbit de o lume necunoscută

până au adormit

dimineața i-a trezit

un scâncet de copil care semăna

tulburător cu amândoi

repede repede au dispărut

și eu împreună cu ei

ultimul meu poem

mă întorc de la înmormântarea mea

sunt fericit

pe drum nu e nimeni

prietenii deja m-au uitat

ultimul meu poem

nu interesează pe nimeni

e pace e liniște și toți pomii-nfloriți

de ce să nu fiu fericit?

în duminicile ploioase singurătatea

în duminicile ploioase singurătatea
are cel mai mare efect asupra bătrânilor (singuri)

le stoarce lacrimi îi loveşte cu capul de pereţi
îi urcă în ştreang

dinspre cimitir vine o femeie îndoliată
ţinând strâns în braţe amintirea unui copil

ziua tocmai se sfârşeşte în băltoaca
din faţa casei

eu clatin întunericul cu barba mea albă

prietenul meu din copilărie
a trecut ieri pe la mine

el are şi acum tot
13 ani

eu clatin întunericul
cu barba mea albă

aproape octombrie

cobor din troleibuzul 76, e aproape
octombrie

iubita mea de la 16 ani
e acum bunicuţă

colega de bancă din clasa a treia
cu care înălţam zmeie până la cer
a murit de curând

dar ea nu ştie că a murit

în fiecare dimineaţă o văd
plutind pe deasupra oraşului

sub preşul de la intrare

De o săptămână Ioana
e foarte bolnavă
nu mai coboară din pat
tuşeşte transpiră

nu ştie nimic despre mirosul
care a pătruns pe sub uşă
şi acum îi ronţăie fără grabă
papucii perdelele

întors de la farmacie cu buzunarele
doldora de medicamente
intru în casă încet încet
să nu trezesc moartea ghemuită
sub preşul de la intrare

strada începe să mi se usuce sub unghii

ploaia s-a terminat

de la fereastră privesc trecătorii
în timp ce strada
începe să mi se usuce sub unghii

Ioana continuă să plângă
ghemuită în ceaşca mea de cafea

acum mă uit la ea
cu câtă grijă aşază
norii pe cer
şi mă bucur că tace

dacă ar deschide gura
ar începe să plouă

 

Rodian Drăgoi şi Nicolae Băciuţ