POEME de Laurenţiu BELIZAN

La mulţi ani !

Laurenţiu Belizan s-a născut cândva - AZI

Laurenţiu Belizan

POEME

IMAGO MORTIS

s-au spânzurat de lumină palmele noastre
cum se anină oraşul noaptea de cer
să ne ţinem strâns mâinile
să nu se vadă nimic!
cuvintele sunt doar geamanduri
sub care se unduiesc străzile

copiii au furat verdele
lăsându-ne o gutuie pe fereastră

aş vrea să adormim
la umbra unui melc într-o nucă
îţi voi întoarce fiecare bătaie a inimii

cei întorşi povestesc despre tunelul irizat
noi ne vom pregăti contemplând toate apusurile

SĂ NU NE UCIDEM FRUMOS PREA DEVREME

toamna îmi strângea trupul ca un teasc

prelingându-mi tristeţea din oase

când plecasem de la tine abia răsărea soarele

galbenul se insinua cobră printre copaci

pândind verdele

oamenii păreau străini de lupta tăcută

numai eu vedeam moartea cum intră în ei

era atât de blândă!

le punea o eşarfă la ochi

înainte de a-i exila în rădăcini

pomii se decolorau ciudat şi neuniform

un amalgam de portocaliu verde-brun

potasiu şi maro-albicios

păreau un regiment de soldaţi

înghesuiţi în camioane pe un drum de ţară

apoi s-au înclinat balanţele

verdele înecându-se otrăvit ca un rege midas

frunzele îmbrăcate în aur mureau maiestos

le auzeam strigătul

şi am văzut acea hecatombă a palmelor

săpându-şi mormântul

sunt singurul martor al apocalipsei vegetale

din toamna acelui an

la întoarcere m-am gândit cu adevărat la tine

pentru prima oară

LA SOLITUDINE

savanţii au clonat urechea lui Van Gogh

scannerul urmăreşte precis curbura

lobilor inimii creierului

soarele a devenit o lumină oarecare pe cer

abia atingi vârful miilor de cuvinte

skipper pe un velier în ape fără maree

pe insulă din ramuri de sequoia cresc suflete

fructe de aer vrăjit ieşind unele din altele

atingând pământul

zilele-piranha pătrund în vene aorte capilare

distilate în penumbra crudă a vieţii altora

simt

ştiu că trupul tău este un gând al meu simplificat

şi sunetele din jur se hrănesc cu epiderma

îngroşată de sub călcâiul lui Ahile

mintea refuză vacanţe în Caraibe

efluvii frumos mirositoare

acolo delfinii se sinucid cu cinism

de dragul artei pe nisipul alb

şi cuvintele stau în teci ca ghearele unei leoaice

cu pui

CĂLĂTORIE SPRE INTERIOR

cu băieţii la o bere conceptele iau forma bulelor

de pe marginea halbei

se măresc apoi dispar suflate de un copil

ca într-o fotografie developată în timp ce uşa

se deschide din greşeală

vezi adevărul doar o secundă şi hârtia se înnegreşte

dacă o fărâmă din inima ta s-a trezit

pentru mine e suficient

pe acolo pot intra trăgând albastrul cerului în fire

vei spune că suntem un apendice al absurdului

precum un poem perfect rupt în bucăţi

şi mestecat în graal

dar hârtia poate redeveni pom

un pom cântând din rădăcini în urechile

nopţii de cheratină

ştiu / moartea dă dependenţă

trebuie să atingi măcar o dată coarnele

taurului din Pamplona

numai aşa poţi avea acces la extazul pe care

în această realitate îl ratezi

oricât l-ai pândi te prinde cu garda jos

şi dacă nimic din astea nu s-ar întâmpla

şi dacă gura ar ţine locul inimii

tot nu aş întreba „ce-ai face Doamne fără mine”

aş ieşi cu capul înainte din dragostea asta

prin oamenii-oglinzi

până am rămâne doar noi doi

un lotru

şi Tenzing Norgay

INVINCIBILA

dacă la început a fost cuvântul

poezia ar fi trebuit până acum să intre

în toate cotloanele

ca o pastă multicoloră în matriţa

unui membru amputat

mască mortuar-vivantă a lumii

o lume androgină în care vulcanul krakatoa

ar disemina turbioane de versuri radioactive

minţi lichide revărsate într-un singur creier

cu neuroni vârstaţi de litere

capabil să capteze lumina

dar cuvintele fug spre roşu

între ele rămâne inefabilul şi deznădejdea

de a trăi pur şi simplu.

O SĂ TE MUŞC DE UMERI PÂNĂ ÎŢI VA DA SOARELE

pe masă au rămas câteva discuri de pâine

şi două petale de crizantemă căzute 

din ochiul lui shiva

dacă le-aş pune pe gramofonul bunicii

ţi-ar ademeni glasul pe geam

iar vocalele tale prelungi i-ar şterge praful lăsat

de umbre

o să caut prin pod paleta veche şi culorile

ca să înmoi cu ulei pe o pânză ostiile nărăvaşe

ale toamnei

ne vom ţine de mână păşind prin mireasma lor

ca nişte matadori ce le înfig curcubeul 

în greabăn

în cana de lemn o să pui lingurile

în vârful lor cercurile de grâu ca nişte aureole de sfinţi

vor arde la rădăcina speranţei

între noi se ridică un abur complice şi proaspăt de cafea citadină

boabele ei sunt pârjolite de arşita betonului

snopul de linguri bate darabana în ulceaua de lut din bucătărie

dincolo de fereastră oraşul îşi întinde oasele adulmecând răsăritul

în ceaşca asta tu ai putea fi clavicula umărului meu stâng

lumea este un zaţ într-o ceaşcă mai mare în care uneori tu apari

aidoma unei dâre albe care se întinde

scară invizibilă pe meterezele-i de porţelan

trasăm împreună o linie care desparte prezentul

între vara cu piept de fată mare

cu o vioară în spate ca o tolbă plină de săgeţi verzi

şi ziua aceasta ce-şi scoate floarea-soarelui la mezat

am putea să o răscumpărăm

apoi ţintuind-o în colbul lunii

să o frângem ca pe o franzelă cu patru armăsari

răstignind frumuseţea ce ar sătura gurile flămânde ale roţilor

te simt deasupra mea învârtind osiile unei constelaţii

sunt un trup incomplet fără tine draga mea!

să ne ascundem sub fân într-o căruţă ce râvneşte asfaltul citadelei!

iar petalele de crizantemă ascunse în sân

de privirile funcţionarilor grăbiţi

la întâlnirea cu prima chenzină

vor şterge suav ultimul vinil

al patefonului din memoria mansardelor

KARAOKE

pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt

ace înfipte într-o epidermă de elefant

nu pot să-mi închipui că ar putea vindeca

cotul râului

nici că podul este un deget al oraşului pe care

apa să-l muşte

când are o criză de epilepsie

un lucru este sigur

realitatea respiră altfel în tentaculele ficţiunii

ventuzele ei intră adânc scormonesc umorile

şi îmi amintesc brusc

dulapul aşezat pe uşa lipsă dintre camere

spatele lui dezmembrat prin care intram

şi ieşeam

dintr-o lume în alta

apoi busculada de pe scări şi vioara

unui lăutar gata să se facă arşice

ceata lui Kusturiţa prin oraş ca o coadă ruptă

de salamandră

nu vreau să mă creadă cineva

aşa ar fi cel mai bine

aşa arbustul meu de goji ar putea creşte liniştit

şi nimeni nu va şti că am desenat odată

un pom cu tot cu rădăcini

a urmat goana spre râu cu maşina de gunoi

în spate pianul legat fedeleş zornăia

din el sărind prin hârtoape sunete ca monedele

aruncate peste umăr morţilor

pe dig a fost mai greu

frânghiile scrâşneau lăsând ghemotoace

în betonul zgrunţuros

când l-am scăpat pe marginea râului

în el a vibrat scurt vocea lui Armstrong

şi cerul părea un club de karaoke

de undeva din pereţii de piatră prinşi în plasă

au început să iasă rădăcini

apendice articulate sensibile

apropiindu-se de noi

căutându-şi

fructele

PLENITUDINE

fiecare secundă cufundată în styxul realităţii

smulsă somnului este un ac înfipt sub unghii

poate Ghilgameş nu voia să învingă moartea

doar să simtă implozia lentă a fricii

şi poezia fermentată de lumină

în pleoapa visului mişcam obiectele din jur

simţind reculul şi depărtarea ca o personificare

a dragostei

stringuri de cenuşă prinse în alveole albastre

decorau peretele de la intrare

deasupra uşii desenat în 3D

îmbrăcat în jeanşi tricou mulat pe corp

şi pantofi casual

Dante mă ţinea de mână

am ieşit prin globul ocular

degetele lui încrucişate la spate mişcau

întunericul ca pe un pachebot

orchestra cânta aproape de gheţar

de departe atingeam clapele pianului

corzile necorodate ale viorilor

ţinând soarele captiv în dovleacul scobit

din vârful catargului

ochii tăi au intrat în REM

îţi aminteşti deodată fata cu braţe ca două

arce de cerc

între degetele uşor depărtate scântei brodaseră

o membrană de mamifer marin

cum apăsa pachetul de ţigări

îl şi ridica trepidând ca o rachetă

înaintea decolării

fixându-l brusc în cerul palmei

cotul ei se sprijinea pe o carte

lumea întreagă dizgraţios de cuminte

nimic dislocat toată fericirea era la locul ei

în adâncituri hexagonale

doar coperta neagră se înălţa cu evantaiul

curbat al foilor

al doilea înveliş căzând neruşinat pe orizont

te trezeşti

oraşul este o cameră mai mare

podeaua un peisaj selenar

puterile telekinetice au dispărut sau poate nu

te mişti în aerul cu miros de miere

cobori treptele

urcăm

strada este un fermoar peste o rană

ne închidem în ea

câte poeme

atâtea copci

şi bani de argint pe ochii vremii

METAPOEZIE

există două feluri de poezii:

prima

e cea care se devoră pe ea însăşi

până devine o stare o îndoială

un suspin o iluminare

iar a doua

născătoare eternă de stihuri

care vor umple acest uni-vers

până la implozie

iscând a neştiuta oară

primul gând

aşadar lumea este numai poezie

şi mizeria

în care tu trăieşti acum

este o iluzie

COLOANA ULTIMULUI TEMPLU

într-o noapte mi-au tăiat magnolia din faţa porţii

era primăvară şi florile nenăscute

au început să-mi bată în geam

precum fantomele ivite dintr-o amforă de

baldessarini

dimineaţa m-am apropiat

de trunchiul retezat să-i număr cearcănele

şi am văzut cum rădăcinile

copacului smuls se ataşau de casă

îmbrăţişând-o din ce în ce mai tare încât

într-o altă noapte am simţit

cum o smulge din locul ei

şi merge poticnindu-se a naştere

mă visam într-un cuib aproape de inima ta

ce încălzea în ouă translucide petale scâncind

– eşti singurul pom ce rodeşte la nouă luni

îngăimam în somn

trezirea a fost cruntă

timpul a început să se împartă

în zile pe care le arunci ca o piatră în râu

şi zile cu miezul alb de pâine

din care hrăneşti păsările

nopţile deveniseră scoici presărând dimineţile

cu gânduri negre

începusem să mă sălbăticesc

urmăream doar păsările ce-mi aduceau în cioc

seminţe de pretutindeni

scotocind templele unde fusese ascuns lemnul meu

nu mă pot ierta încă

şi nu înţeleg cum în dimineaţa aceea

nu am auzit scrâşnetul fierăstrăului cel lung

rechin cu două şiruri de dinţi ce muşcă din etrave

într-o seară m-am aşezat

pe trunchiul mutilat ca într-un sarcofag

şi un zeu prieten m-a legat la ochi

spunându-mi povestea

tu vuiai înlăuntru ca marea

te-am pipăit

aveai coaja uscată precum oul din care puiul a zburat

atunci mi s-a făcut dor şi mi-am îmbrăţişat soarele

DERVIŞUL ROTITOR

– sunt atât de înţelept

încât am pierdut sensul mişcării

stau ca un baobab

în aşteptarea unei priviri admirative

voi încerca să rămân fericit şi neclintit

orice adiere a fiinţei mele

va însemna o lume tristă

fără să ştie că e tristă

o lume fără înţeleptul

vitregit de vraja rotirii

MENAGE-A-TROIS

după ce ne-am plictisit

de bacara şi blackjack

ne-am tolănit în cele două emisfere pufoase

şi aromate de narghilele ce chibiţează şuşotind

cu rotocoale albăstrui

tu ai deschis cu două petale de şofran

ţinând palma stângă ca o frunză ofilită

eu am cerut trei mângâieri

în ordine descrescătoare

sperând la o chintă roială

devastatoare

ai înghiţit în sec de teamă să nu-ţi văd

asul sfios de la subţioară

sau valetul de inimă neagră din plexul solar

am plusat punându-mi sufletul zălog

iar când ai dat cărţile pe faţă

ventrilocul din tavan

a fugit spre plajă

imitând elanul valurilor

ca într-un ispititor ménage-a-trois

HARPA DE LUMINĂ

avea o harpă din fire invizibile

şi era urmat pretutindeni de un maidanez lunatic

ca o căprioară-inorog

la răscruce de drumuri

levitând în preajma clarobscurului

începea să mângâie instrumentul hârbuit

despre care răuvoitorii spuneau că

seamănă cu un ţambal fără corzi

părea mai degrabă un şevalet

de unde ţâşneau culorile luminii

pe care oamenii o răstignesc în fiecare zi

SPIRALĂ ÎN TIMP

astăzi furtuna

a smuls toţi zeii din

epiderma basoreliefurilor

pe chipul alb al marmorei

se zbate

o păpădie ce-şi ţine

povara nimbului

STROBOSCOPICA

închid ochii –

lumea devine un cub al lui rubik

tu respiri dincolo de osiile lui încinse

alunecând precum o nălucă

pe caldarâmul unui oraş de la antipozi

când plângi fiorduri îţi apar pe retină

şi gheizerele îţi aruncă amintirile spre un tărâm

unde crengile de alun seamănă arcadelor tale

aseară ne-am întâlnit cu maestrul

era aşa fascinat de petalele margaretei

încât nu ne-a văzut mâinile

împreunate ca nişte rădăcini ce pornesc

din centrul pământului şi ajung arbori de pâine

în care se caţără copiii

galbeni roşii albi negri albaştri şi verzi

STONEHANDS

eram prea strâns îmbrăţişaţi

şi atunci el a pus prima lespede între noi

ne împungea coastele ne tatua nopţile pe frunte

dar am rămas lipiţi

ne purtam rănile ca pe o teamă faţă de ziua de apoi

carnea noastră înmărmurea dincolo de gratii

a doua piatră ne-a trimis-o prin tălpi

pe când tibiile vesteau vecernia

era fierbinte abia smulsă din întuneric

şi sângele s-a refugiat pe înălţimi

devenind o floare de cactus

au urmat celelalte

într-o lapidare plină de gelozie

druidul se îndrăgostise de victimele sale

obligându-le să păşească peste umbre şi zodii

şi s-a făcut stonehenge

ASCENSIUNE ÎNLĂUNTRUL TĂU

fiecare dintre noi are propria intrare în infern

când se făcea frig

furam crucile de lemn din cimitir şi le puneam pe foc

să nu risipească umbrele morţilor

care stăteau ziua îmbrăcaţi în redingote şi cămăşi albe

aliniaţi pe alee în fotolii de bambus putrezit

în spatele draperiei mă apăram de ziua următoare

făcând dragoste cu tine

de fiecare dată ajungeam în alt oraş

fiecare îmbrăţişare mă trimitea pe alt meridian

descoperind încet-încet cu faţa pansată în fâşii de lumină

o lume unde din găurile viermilor tâşneste dorinţa

mă priveai

într-o zi va veni rândul tău să înţelegi

3D <> nD

pentru că viaţa este un regizor talentat

vreau să fiu măcar scenograful

odinioară

un poet a inventat din joacă roata

pentru că voia sorii la picioare

nu voi remodela basorelieful zilelor

ca un faraon gelos pe trecut

le voi pune în spirală pe braţele tale

ignorând fantoşe

tu să dansezi precum surzii

după vibraţii

pe o podea de lemn acordată în cer

visele mele sunt doar boxe întoarse spre pământ

simţi?

urletul creşte în tine ca o muţenie

marele sufleur ne încurcă replicile

spectatorii nu vor simţi grotesca durere

a celui operat de viaţă

fără anestezie

stând cu ochii deschişi

în oglindă

la o bere cu faust