Poeţii lunii august Mariana Ionescu

POEŢII LUNII AUGUST

MIROASE A DULCE CARNE DE OM

Mariana Ionescu

S-a născut la 26 august 1947,  în comuna Amaru, judeţul Buzău. A fost  critic literar, eseist, redactor de carte şi poet (a semnat şi cu pseudonimele literare: Ioana Papina, Diamanta Ștefanide, Benedict Ionescu, sau Vicenția Vara). În 1981 devine doctor în Filologie al Universității București, cu teza „Proza lui Tudor Arghezi”, iar din din 1983 face parte din secției de critică, eseistică și istorie literară a Uniunii Scri-itorilor. În anul 2000 este primită în PEN-Clubul Român.

A colaborat la publicaţiile: Ramuri (debut – 1971, cu un articol despre „Cartea nunții” de G. Călinescu),  Luceafărul, România literară, Steaua, Viața românească, Cahiers roumains d’études littéraires, Universul cărții etc.

Dintre volumele de eseuri, critică literară şi proză și publicate amintim: Artă și inspirație (eseuri - 1977); Două părți cal și una vizitiu (nuvele - 1991); Exerciții de fidelitate (roman - 1978); Interviu cu înger și maimuță (eseuri – 2001). A publicat câteva plachete de poezii, semnate cu pseudonimul Vicenția Vara: Umărul de argint – Cette épaule en argent (2002), Acrobație diurnă și alte închipuiri (2005), Alter-ego cu flori galbene (2012) și antologia Pulbere îndrăgostită de cuvinte (2012), poezii pe care, din modestie, le-a considerat o voce tăcută a sufletului.

A încetat din viaţă în seara zilei de 3 iulie 2015, la Bucureşti. Fântâna din curtea casei părinteşti din Amaru, a rămas, de atunci, o cumpănă între pământ şi cer, depunând mărturie despre setea de absolut a unuia dintre cei mai importanţi scriitori buzoieni.

POEME

ÎNCHIPUIREA VEŞNICIEI

Mamei mele in memoriam

O pasăre mi-a atins umărul

cu zborul ei de argint

şi, topindu-se în creştetul cerului,

mi-a strigat:

promite că n-ai să mori niciodată!

Strigătul ei a căzut peste frunzişul tulburat

şi acesta a prins să foşnească

în trupul vântului :

promite că n-ai să mori niciodată!

Priveşte în oglinda mea

şi promite că n-ai să mori niciodată! –

a unduit lacul, sorbindu-mi imaginea

ca s-o scufunde, printre nuferi, în adânc.

Apoi, glasul subţire al florilor a suit

fâlfâind din petale fragile,

împrejurul meu :

promite că n-ai să mori niciodată!

Mireazma lor a curs peste

pietrele drumului şi le-a înviat

iar lucrurile, toate, s-au trezit privindu-mă

cu pupilele ascunse în solzii materiei

şi au murmurat:

promite că n-ai să mori niciodată!

A izbucnit din pământuri lujerul luminii

şi a îmbrăţişat întreaga lume cântând :

promite că n-ai să mori niciodată!

Când am pornit peste îngălbenitele văi,

rămaşi în urmă pe spinarea vremii –

paşii mei îngânau, îngânau :

promite că n-ai să mori niciodată!

Dar m-am oprit pe ţărmul mării de argint

şi am desenat pe nisipurile albe

magicul semn al inimii

şi atunci nisipul fermecat a început

să silabisească în păsări, ape, pietre,

în flori şi lumini:

promite că n-ai să mori niciodată!

JOCURI: FIINŢE CĂLĂTOARE

Se topeşte în arşiţa amiezii

îndoiala amăruie a întrebării:

ce ştii tu, fiinţă călătoare, despre

sufletul înmiresmat al florii când

îl ameninţă tăişul secundelor oarbe?

Inima înflorită a lumii acesteia

sperie moartea, - răspund,

şi lucrurile, arborii, casele, vietăţile

mă îngână şi învaţă să-mi vorbească

abia murmurând, murmurând...

RITUAL DE VÂNĂTOARE

În întuneric, o aud cum vine,

în întuneric, oarbă,

la fiecare pas

lăsând călcâie de argint,

durere subţire de floare,

ea împrumută chipul meu,

nepăsătoare.

O simt cum se apropie de mine –

cu dorinţă şi spaimă

îi aştept îmbrăţişarea

a-toate-tămăduitoare,

ca o mireasmă de iarbă înaltă

rătăcită în vis

şi năucitoare.

CLOPOŢELEL LUI DUMNEZEU

Se apropie noaptea cea mai lungă

punând paşi de felină

sub o mie de văluri

şi-mi numără oasele

şi-mi numără zilele

pe când lumina tâmplelor mele

orbeşte lumea.

Se apropie îngerul de zestre

cu o mie de aripi gălbui

plutind printre stele

şi-mi numără nopţile

şi-mi numără visele –

coastele dimineţii tăioase se înfig

în carnea întunericului

albită de lună.

Pe nesimţite

se apropie cucuveaua numită

clopoţelul lui Dumnezeu

şi-mi ciuguleşte fără grabă

sufletul înfrigurat căzut

în prăpasta nopţii.

Îngerul tace, eu abia mai murmur:

Amin, amin...

IARBĂ NEMURITOARE

Tu, care în răstimpuri plângi

cu larimi de piatră,

stăpânul meu,

te aud cum izbeşti cu amurgul

arterele de fier ale cosmosului.

Frica îmbrăcată în păsări

poartă o mie de ochi ascuţiţi

gata să înjunghie

bolta cerească presărată

cu mici monede învechite

de aramă

Vin ploile lungi...

Lângă oscioarele veşniciei,

însămânţez cuvinte răsădite o viaţă pentru

iubirea luminoasă din ultimele

silabe aşezate în juru-mi

în loc de iarbă nemuritoare.

Oho, tu care plângi în zori

cu lacrimi de ţărână,

stăpânul meu

eu încă te aud cum te îndepărtezi

călcând pe mici monede învechite

de aramă

şi peste gândurile mele împrăştiate

în iarba amătuie şi nemuritoare.

BEŢI  VINUL  ACESTA

Miroase a dulce carne de om,

strigă smeul scuturându-şi solzii lui groşi

la trei poştii depărtare de casă,

miroase a dulce carne de om,

urlă foamea zmeului pofticioasă.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

nu mâncaţi mărul toamnei fiindcă el

miroase a dulce carne de om mai ales

când pieliţa-i verde a sorbit cu lăcomie

căldura mâinii albe care l-a cules.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

nu beţi apa aceasta rece şi clară,

miroase a dulce carne de om fiindcă

într-o târzie şi vicleană primăvară

râul va fi îmbrăţişat cu veşnicie

fragede trupuri de copii.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

mai bine beţi vinul acesta care

e sângele meu înspumat,

beţi vinul acesta ce inundă viaţa

rostogolită între noi,

grăbiţi-vă, trageţi mai iute sorţii şi

beţi vinul sângelui fierbinte când

se limpezeşte în marginea nopţii.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

dacă schimbaţi în pământ dulce

văpaia visului, cuvintele şi viaţa,

gustaţi vinul sălciu din sângele meu fiindcă

doar astfel veţi sorbi cu lăcomie setea în care

se spală de tristeţe dimineaţa.

SENTIMENTE LIZIBILE

Scăpase plânsul din cuşcă şi

inundase cărările şi drumurile,

se prelingea peste lucruri şi case,

ca o leşie groasă,

încercuise chiar şi grădina cu vise,

unde se zbăteau sub

chipuri de lei turbaţi

toate speranţele zilei ucise.

De pe creanga unui gutui

mă striga o pasăre.

Vremea adormise.

ŞI DACĂ FLOAREA

Şi dacă floarea albă de cais

se zbate sub mireasma pe care

o dezbracă,

te rog, Stăpâne bun, mai dă-mi încă

un trup…

Pe lângă trupul zilelor de lucru,

acesta ars mereu de trudă,

cu oase de aramă şi carne de pământ,

mai dă-mi şi trupul zvelt,

de sărbătoare,

acela ştiutor să zboare

şi bun să poarte păsările gândurilor

călătoare

în cele de pe urmă depărtări.

Şi dacă între florile de iasomie

şi de oleandru,

chemarea nopţii alunecă

în strigăt de cocoşi prelins pe stâncile

sărate,

ce le sărută înfrigurat trupul

de piatră,

mai dă-mi un trup în viaţa asta,

Doamne,

un trup iertat de oboseala serii

şi ocolit de suferinţa laşă,

dar pătimaş îmbrăţişat de raiul verii,

un trup de iasomie biruită

în arşiţa miresmelor de oleandru.

CUVINTE TRASE LA SORŢI

Cuvinte trase la sorţi

precum cămaşa lui Crist

îţi spun neîncetat că exişti

şi luminoasă nelinişte eşti,

o coajă a unui destin în

cuvinte trase la sorţii tăriei,

o rază amară precum

veşmântul de pe urmă al lui Crist

agonizând în gheara veşniciei,

lovită mereu cu vise de pământ.

REVELAŢIE TÂRZIE

Într-o dimineaţă m-am trezit

cu trupul de argint,

totul strălucea şi n-am mai zărit

soarele,

am strigat, dar nimeni n-a venit

ca să-mi ajute să port prin iarba înaltă

minunea ochilor şi oscioarele…

Apoi a început să cadă ninsoarea

luminii

şi văzduhul clănţănea uşor,

mă chemau în grădină crinii,

păsări albe îşi aprinseseră în ceruri

zborul lor,

toate orologiile căzuseră,

prin fântâna trupului meu,

în vraja încremenirii -

se oprise o secundă de argint,

rătăcită în marginea firii.

LECŢIA DE ZBOR

Lucian Mănăilescu

Cu toate că a debutat cu poezie abia în 1992, semnând cu pseudonimul Ioana Papina, în revista bu-zoiană Carnet literar, poemele Călătorie şi Sentiment,  poezia a fost, dintotdeauna, iubirea secretă a Marianei Ionescu (semna, ca poetă, Vicenţia Vara)

Antologia PULBERE ÎNDRĂGOSTITĂ DE CUVINTE cuprinde toate poeziile publicate în cele trei cărţi anterioare, permiţând o imagine de ansamblu, ce poate sta sub genericul cuvintelor lui Cioran: „O pulbere îndrăgostită de fantome - iată ce e omul: imaginea sa absolută, ideal asemănătoare, s-ar întruchipa într-un don Quijote văzut de Eschil...”

Volumul de debut (Umărul de argint - 2002) descifrează „tainele lumii” într-o irizare de lumini vegetale, estompând contururile, învăluindu- le în mister: „De argint sunt oasele mele/ spălate în razele lunii,/ din lumină este trupul meu/ mirosind a ră-şină” (Desenez cu unghia strălucitoare); „Oh, seara te coboară în somn/ până bănu-ieşti că eşti plantă/ sau că ai rătăcit/ toţi anii trecuţi de copilărie” (Vesperală); „şi o să pot să intru în somn/ ca într-o grădină cu ierburi înalte.” (Vindecare târzie)

Pe acest fundal curgerea devine îndârjită lunecare către prăpastia cerului: „Vre-mea zgomotoasă înghesuie/ în imensul ei pântec/ soldăţei cu pumnii muşcaţi de secun-de/ înfipte în carnea străvezie a timpului” (Pasărea de argint); „... timpul trece pe creştetele noastre/ cu paşi rari, ca un bătrân împărat” (Duminică risipitoare).

Sfârşitul implacabil nu e decât o contopire cu marele TOT, o îngemănare a clipei cu eternitatea: „Dormi. Carnea se schimbă în pământ,/ părul se rătăceşte în crengi tinere,/ cerbi uriaşi năvălesc pe câmpiile lunii rotunde/ şi păsări necunoscute îşi caută cuibul” (În somn cresc frunze).

Nimic nu sfârşeşte cu adevărat, chiar dacă drumurile, ninse de zbor, se pierd în orizonturi nostalgice: „Voi pleca din frunzele anotimpului/ pe care atât de mult l-am iubit încât/ în fiecare seară le luam cu mine în somn/ şi le preschimbam în argint./ (...) voi pleca, aşadar, din arhipelagul iubirii/ aşa cum pleci din tristeţe,/ uşor îngândurat şi/ cu haina altei vârste pe umăr.” (Cu haina altei vârste pe umăr)

Poezia Vicenţiei Vara este o taină intuită cu toate simţurile, cu o mulţime de ochi carnivori, cu parfumuri de ambră, cu „gust acrişor de măr necopt” şi sunete pie-trificate sub coaja aurie a lucrurilor: „Timpul îşi rărise secundele cu aripi de înger,/ pe un perete strălucitor/ se legăna şovăielnică umbra/ singurătăţii mirosind puternic a mosc.” (Uneori, mă întorc) Un rol important îl are, în acest scenariu liric, invocarea in-directă a copilăriei prin povestea sau incantaţia ce ţine de mitologia vârstei de aur: „vremea se învârteşte mahmură/ sorbind clar de lună,/ paşii risipiţi în lumea întreagă/ se preschimbă în seminţe de otravă.../ Şontâc-şiontâc, ciocârlanul şchiop/ popartă mătrăgună în cioc” (Paşi risipiţi); „Cocoşii amintirilor,/ de brume întristaţi,/ au lăsat să zboare în lume/ a doua strigare:/ unde eşti tu, sufletul meu?/ dar, oare, unde sunt eu?” (Vama strigărilor).

În al doilea volum antologat (Acrobaţie diurnă şi alte închipuiri - 2005) cu-vântul e mai mult tăcere şi imagine, decât rostire: „Melancolia verde, călărită-n depăr-tare/ de apriga zeiţă salamandră,/ singurătatea colţuroasă, aşteptarea încremenită şi/ iar miros greu de singurătate” (Suflet cerşetor cu coa-da stufoasă); „şi eu încerc cu disperare să zbor/ mai mult ca pasărea albă şi tăcută decât/ ca înger argintiu-stră-lucitor (...) Întunericul cerne leneş lumina -/ ciocănesc în poarta serii şi/ mă întâmpină îngerul îmbrăcat în oboseală” (Lumina cerne întunericul).

Devenit sentiment, gest, stare de înger, despărţire dramatică de lucrurile pe care le numeşte, cuvântul se aureolează în necuvânt: „Harnic este acela!/ El lipeşte, unul de altul, fragede/ cuvinte cenuşii, răcoroase silabe şi/ şoapte violete cu trupul de floare,/ el înşiră, pe umeri, vocale.// Ca o graniţă arzătoare,/ stau cuvintele între mine şi lucruri...” (Jocuri: veşmânt exotic); „Înfrigurate, cuvintele alunecă în marginea serii/ pe mâinile nehotărârii mele care/ stă să apună” (Frumoasa corabie); „Preaînduioşată sunt de/ sufletul meu care învaţă să meargă/ pe sârmă, ca şi îngerul din vis,/ cu paşii nesiguri ai unui/ tânăr acrobat înspăimântat de iubire,/ cu gesturi spintecate de/ neier-trătoare şi albe cuvinte.// Tu ai să-l strigi/ şi el, recunoscându-ţi numele,/ se va trezi în/ primejdia căderii” (Acrobaţie diurnă).

Povestea este mai puţin prezentă în poem, dar nu lipseşte („Cucurigu! vine cernerea zorilor/ ca un tropot de animale necunoscute./ Latră pe valea aburie a dimi-neţii/ căţelul pământului” - Poveste: altă lume), în schimb se fac tot mai auzită vocile alterităţii, ce vor deveni dominante în următorul volum: „sora mea geamănă are hai-nele/ rupte, şi vechi, şi murdare,/ poartă mereu aceeaşi uniformă boţită/ numită de În-ger - tristeţea... ” (Paharul dimineţii)

Alterego cu flori galbene (volum apărut în 2012) este o treaptă de maturitate poetică, în care poeta îşi redefineşte zborul într-o închipuire cu „sfânt trup şi hrană sieşi... ”. Amintirile: „îmbobocesc în muguri calzi/ cu degetele de cuminţi adolescente” (Jocuri: frumos efeb) iar povestea contopeşte himerele în sinele însingurat: „Miroase a dulce carne de om,/ strigă zmeul scuturându-şi solzii lui groşi/ la trei poşte depărtare de casă (...) Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi -/ dacă schimbaţi în pământ dulce/ văpaia visului, cuvintele şi viaţa,/ gustaţi sângele sălciu din sângele meu fiindcă/ doar astfel veţi sorbi cu lăcomie setea în care/ se spală de tristeţi dimineaţa.” (Beţi vinul acesta). În timp ce: „Vicenţia îşi tricotează închipuirea/ lumii înconjurătoare,/ cu vie-tăţi blajine cutreierând grădini,-/ precum oglinzile ascultătoare,/ voioasa lume o închi-puie şi ea/ pe sora mea geamănă/ purtând în braţe/ cei mai frumoşi şi tainici tranda-firi” (Alter-ego cu flori galbene), noua ipostază a eului autorial – sora geamănă: „trece ca o regină cu trup de lumină/ prin tăcuta pădure de piatră/ şi este urmată de o mie de lebede” (O mie de lebede).

O oglindă mai îndepărtată a eului este îngerul: „Se apropie îngerul de zestre/ cu o mie de aripi gălbui/ plutind printre stele/ şi-mi numără nopţile/ şi-mi numără visele-/ coastele tăioase ale dimineţii se înfig/ în carnea întunericului/ albită de lună.// Pe ne-simţite,/ se apropie cucuveaua numită clopoţelul lui Dumnezeu/ şi-mi ciuguleşte fără grabă/ sufletul înfrigurat căzut/ în prăpastia nopţii./ Îngerul tace, eu abia murmur:/ amin, amin...” (Clopoţelul lui Dumnezeu).

Aceste înstrăinări în sine acutizează nevoia de un trup, care să reîncarneze mi-racolul primordialităţii: „Şi dacă floarea albă de cais/ se zbate sub mireasma pe care o dezbracă,/ te rog, Stăpâne bun, mai dă-mi un trup... (...)/ mai dă-mi un trup în viaţa as-ta, Doamne,/ un trup iertat de oboseala serii/ şi ocrotit de suferinţa laşă,/ dar pătimaş îmbrăţişat de raiul verii,/ un trup de iasomie biruită/ în arşiţa miresmelor de olean-dru.” (Şi dacă floarea...)

Dar, ondularea lunecătoare a şarpelui Uroboros, împietreşte în durata lucrurilor, care ne trăiesc: „Respiri neştiutor visele agonizând/ între obiecte sălbatice care/ îşi lea-pădă pielea în întuneric/ noapte de noapte,/ doritor de sete şi de foame/ fără să ajungă vreodată la/ apa otrăvită a somnului./ Plânsul aleargă pe lume/ cu ochi amarnici de cucuvea,/ inorogul paşte ierburile/ înflorite lângă Piramidă... ” (Lângă Piramidă).

Poezia Vicenţiei Vara este flămândă de lumina culorilor, ispitită de duioşie me-lancolică şi survolată de îngeri. O poezie ca o lecţie de zbor...