POEME de Laurenţiu Belizan


Laurenţiu Belizan


POEME

UNDERGROUND



AB  INITIO

să te poţi opri din drum
să descoperi
superbele nimicuri ale zilei:
fulgul de pasăre –
rătăcit în oraşul ăsta blestemat –
mişcându-se pe parbriz
măsurând parcă timpul din alte lumi
cu peţiolul de os transparent

blocat în trafic cu tâmplele zvâcnind ca nişte branhii
îţi vine să te urci pe maşină
ca Michael Douglas în filmul acela dement
dar nu –
dansul limbului alb-cenuşiu deasupra geamului casant
te ţine treaz

în dreptul second-handului
o fetiţă îmbrăcată-n purpură urcă ţopăind a durerii dulce rampă
un bătrân o imită zâmbind
toţi şoferii aplaudă
şi palmele lor se colorează ca după decojitul nucilor verzi
şi roţile  – cu rădăcinile lor negre

oare mai dormi?
îţi tresare măcar un deget de galben?

nimeni nu se mai poate mişca
oraşul pluteşte ca o banchiză
cobor liniştit
vibraţia claxoanelor ţâşneşte prelung ca un gheizer
prind fulgul îl înfig în asfalt
vântul leagănă marginile zdrenţuite ale unui afiş: vine Circul Gärtner!
tu încă dormi
şi asta e bine!...



BONNIE & THE SLIDE

revăd filmul întâmplărilor
întotdeauna apare o nuanță-n plus:
piatra cu nervuri verzi este în altă poziție
salamandra ba înghite soarele după-amiezii ba îl regurgitează
actorii sunt aceiași dar nouă nu ne pasă

și uite îmi spui/ tu ești Piatra
eu doar colțul ei răsturnat peste lume
și fără să vreau în Iris îmi crește-o inimă nouă
un soare ghemuit și ghebos din care ies viermi de lumină

împreună ținem pe brațe orașul
sărutul nostru despică noaptea
Marele Regizor se agită deasupra sufletelor goale
iar figuranții aruncă poeme-n focuri bengale

noi/ două ape/ actori principali pe câmpul de luptă
de unde nimeni nu pleacă/ de unde nimeni nu cade cu gâtul tăiat

noi/ două ape/ una sărată ca o salină plângând/ cealaltă dulce ca mierea
ne întâlnim acolo unde nu e durere nici suspin
într-o lume de hârtie din care răzbate când și când un dangăt de iubire


SĂ NU NE UCIDĂ FRUMOS PREA DEVREME
 
toamna îmi strângea trupul ca un teasc
prelingându-mi tristeţea din oase

când plecasem de la tine abia răsărea soarele
galbenul se insinua cobră printre copaci pândind verdele
oamenii păreau străini de lupta tăcută
numai eu vedeam moartea cum intră în ei
era atât de blândă!
le punea o eşarfă la ochi
înainte de a-i exila în rădăcini
pomii se decolorau ciudat şi neuniform
un amalgam de portocaliu verde-brun potasiu şi maro-albicios
păreau un regiment de soldaţi
înghesuiţi în camioane pe un drum de ţară
apoi s-au înclinat balanţele
verdele înecându-se otrăvit ca un rege midas
frunzele îmbrăcate în aur mureau maiestos
le auzeam strigătul
şi am văzut acea hecatombă a palmelor săpându-şi mormântul
sunt singurul martor al apocalipsei vegetale
din toamna acelui an

la întoarcere
m-am gândit cu adevărat la tine pentru prima oară


COLOANA ULTIMULUI TEMPLU

într-o noapte mi-au tăiat magnolia din faţa porţii
era primăvară şi florile nenăscute
au început să-mi bată în geam
precum fantomele ivite dintr-o amforă de baldessarini
dimineaţa m-am apropiat
de trunchiul retezat să-i număr cearcănele
şi am văzut cum rădăcinile
copacului smuls se ataşau de casă
îmbrăţişând-o din ce în ce mai tare încât
într-o altă noapte am simţit
cum o smulge din locul ei
şi merge poticnindu-se a naştere

mă visam într-un cuib aproape de inima ta
ce încălzea în ouă translucide petale scâncind

– eşti singurul pom ce rodeşte la nouă luni
îngăimam în somn

trezirea a fost cruntă

timpul a început să se împartă
în zile pe care le arunci ca o piatră în râu
şi zile cu miezul alb de pâine
din care hrăneşti păsările
nopţile deveniseră scoici presărând dimineţile
cu gânduri negre
începusem să mă sălbăticesc
urmăream doar păsările ce-mi aduceau în cioc
seminţe de pretutindeni
scotocind templele unde fusese ascuns lemnul meu

nu mă pot ierta încă

şi nu înţeleg cum în dimineaţa aceea
nu am auzit scrâşnetul fierăstrăului cel lung
rechin cu două şiruri de dinţi ce muşcă din etrave

într-o seară m-am aşezat
pe trunchiul mutilat ca într-un sarcofag
şi un zeu prieten m-a legat la ochi
spunându-mi povestea

tu vuiai înlăuntru ca marea
te-am pipăit
aveai coaja uscată precum oul din care puiul a zburat
atunci mi s-a făcut dor şi mi-am îmbrăţişat soarele


CLAROBSCUR

trupul tău se vede din iarbă

aş vrea să prind fulgerul într-o sticlă

să-l port sub braţ ca pe un teanc de schiţe în creion
pe fiecare ar rămâne o singură inflorescenţă

şi uneori trecătorilor să le citesc destinul din palma
conturată pe coli
apoi să mă refugiez în grădina de medici
pe umărul stâng al lui michelangelo
undeva în fundal ghirlandaio
măsurând viitorul cu un gram de lumină

m-aş bucura nespus dar povara ar fi mare pentru mine
să ating carrara ca pe un sân de femeie
uneori când nu e nimeni
mă întind câteva ceasuri pe varul nestins al hârtiei
nu dorm doar cercetez uşi închise
şi-mi ascut mâinile în loc de condeie din cărbune
le rotesc până au gheare şi sap în marmură
morminte de îngeri

în ele întunericul are atâta lumină
până şi Dumnezeu le priveşte cu ochii închişi


INIMA TA ESTE LA UN CEAS DE ELSINORE

sunt zile ca nişte alveole
în care doarme yorick

îţi ating obrazul
şi simt adierea timpului
ne muşcăm buzele
de parcă am prinde
boabe de struguri dintr-un ciorchine

străzile sunt linii frânte de cărbune
trasate pe gheaţă
mă plimb liniştit / ştiu următorul pas
alter ego mă urmează
un animal de companie care face tumbe
schimonosindu-se la cer

petele din soare ar putea fi răni
lăsate de încleştarea cu întunericul
urmele unei ciocniri sado-maso cu un înger căzut

simt în noi topită atâta poezie ca un plumb
din care or să facă lingouri sau gloanţe

oraşul ne îmbrăţişează genunchii zdreliţi
târându-ne în subterane
în mâna fiecărui john doe licăreşte un spin


DERVIŞUL ROTITOR

– sunt atât de înţelept
încât am pierdut sensul mişcării
stau ca un baobab
în aşteptarea unei priviri admirative
voi încerca să rămân fericit şi neclintit

orice adiere a fiinţei mele
va însemna o lume tristă
fără să ştie că e tristă
o lume fără înţeleptul
vitregit de vraja rotirii


SFÂŞIATĂ DE STELE

îmi spânzur carnea de stele
culoarea lor verzuie îmi aminteşte
de apa în care îmi spălai cămăşile

este hămesit întunericul şi ar vrea
să îţi simtă între degete firul de iarbă din sân
să se pogoare asupra pupilelor tale
întoarse către hieroglifa ce arde în mine

carnea mea sfâşiată de stele
tânjeşte acum la o peşteră în care
să intri maiestos şi să mă venerezi
ca o vestală care vede totul dar nu ştie
că pe umărul stâng îmi poartă stigmatul

plămânii sunt lilieci albaştri
traheea un graal de cristal
în care vei găsi un inel în formă de pară
ca un măr siluit

intră în labirint îmbrăţişează-mi pleura
şi apără-mi coastele de fildeşul elefanţilor
ce trec prin mine
în drumul lor spre cimitir!

CROMATICA ÎNVEŞNICIRII

prins între riduri – un rictus al pielii
între cearcăne ca într-un nod de cale ferată
când se schimbă macazul
se gândeşte la nenumăratele lumi

dacă nu va alege
totul este posibil
printr-o scindare a eului
fiecare viaţă va merita trăită

cineva îi va arăta cum timpul suspendat
se usucă între aripile şoarecelui
iubirea devine un aspirator de beznă
cum realitatea ne face să devenim ce nu vrem
iar traficanţii de mărunţişuri găsesc întotdeauna
ieşirea din labirint

oricum ai lua-o
clipa asta pare un cuţit într-un malaxor
este o sumă a ficţiunilor celorlalţi
şi vei fi surprins cât de tare vor durea gambele
retezate
în orice formulă a paradisului care te va găsi vrednic
să te mistuie

când era copil picta
strivind culori mânat de cruzimea inocenţei
toţi vedeau fluturi în jumătăţile de planşă
acum aceiaşi ochi zăresc fantasme ce stau să erupă
din osatura lor delicată vor recolta celule stem
pentru frumoasa lui nedesăvârşire

ANDROIDUL ŞI POEZIA

fluxul emoţional se îngustează –
katharsisul devine ultima lui zi

cuvinte-aluviuni ajunse în delta inimii
lacrimile florile cerul norii iarba soarele luna aripile
îngerii
nanogrăsimi care perturbă grav comunicarea între nervii retezaţi
şi circuitele cipurile fabricate în mediu aseptic

este greu să descrii lumea în şiruri de 1 şi 0
ochiul bionic nu poate descompune căderea unei
frunze albastre
în urechea bionică un greiere fumează pe o canistră
de kerosen
ascultând ac/dc şi metallica
toţi fluturii îşi tatuează capete de mort
dalai lama poartă două ceasuri şi ridică trei degete

o lume unde nu poţi muri este ca o hologramă
în care nu atingi extazul nici dulcea suferinţă
singura moarte adevărată fiind ieşirea din poem


DEŞI BOTTICELLI ERA ÎNDRĂGOSTIT
MICHELANGELO TE-A PICTAT MAI BINE

când te-am văzut prima oară
păreai o nimfă
care presăra urnele de piatră
cu petale de nuferi

cu ochii închişi îţi miroseam faţa
încet fără să ştii

părul mi se lipea de obrazul tău
vorbindu-mi despre cer
vibraţie albastră a veşniciei

eram un muribund gata de transplant
pur şi simplu luai irisul în palmă
inima plămânii
aşezându-le fără greş

prima dată când am înviat
te-am regăsit într-o frescă
cu alungarea din paradis

iar culorile ne îmbrăţişau scorojite
aşteptând alte răsărituri

POVESTE DE NOAPTE


luna se lupta cu un nor-caracatiţă
o vedeam cum se zbate
să iasă din cerneala aceea de sepia
iar pânza de abur cernit
se transforma rapid într-o herghelie de cai
parcă o răpeau de acolo
voiau s-o calce in picioare
s-o siluească
am vrut să rămân cu ea până iese din nori
dar mi-a făcut galeşă cu mâna să plec

mă gândeam:
ce salvare pentru psihicul omenesc
că apa e incoloră iar zăpada albă

acum plouă torenţial
dincolo de dealuri se înalţă valuri
în zori
ceaţa se va aşterne ca într-o stampă japoneză


STROBOSCOPICA

închid ochii –
lumea devine un cub al lui rubik
tu respiri dincolo de osiile lui încinse
alunecând precum o nălucă
pe caldarâmul unui oraş de la antipozi

când plângi fiorduri îţi apar pe retină
şi gheizerele îţi aruncă amintirile spre un tărâm
unde crengile de alun seamănă arcadelor tale

aseară ne-am întâlnit cu maestrul
era aşa fascinat de petalele margaretei
încât nu ne-a văzut mâinile
împreunate ca nişte rădăcini ce pornesc
din centrul pământului şi ajung arbori de pâine
în care se caţără copiii
galbeni roşii albi negri albaştri şi verzi


(D)EFECTUL KIRLIAN

gura ta este o stea de mare
care mărturiseşte întunericului despre lumină

te aştept rotindu-mă ca floarea-soarelui

fierarii au terminat de strunjit globurile
cu ele în mâini păşeşti pe vârfuri

mă întreb dacă Dumnezeu are vedere extraretinală
oare cum îi apărem
prin anticul aparat cu trepied şi burduf de armonică?
un fulger a ţinut loc blitz-ului
în camera obscură ne developează încet
ne-a reprimat atât de mult
încât albul care ne uneşte degetele pare un grilaj
oamenii se ţin de mână de jur-împrejurul nostru
ca într-o şedinţă de spiritism

El îşi aminteşte
pe miliarde de voci
singurătatea


UNDEVA ÎN MINE TU ÎNCĂ MAI SPERI

cupola – un cer încropit
pe care acrobaţii încearcă să-l atingă
frânghia o limbă de şarpe

încep traversarea cu inima în mâini
femeile şi-au înnodat părul într-o plasă
copiii au luat pe furiş
resturile de lumânări
întru pomenirea celor vii
au afumat cioburile de faruri culese din intersecţii
prin ele mă vor vedea muşcând soarele

până atunci oraşul se va învârti turbat
ca un câine în jurul cozii


EŞTI UN DUHOVNIC HISTRION

al unui suflet rătăcit
ce ziua-i slobod
să se zbenguie-n zăvoaie
dar noaptea-i este
asurzitoare lespede de alabastru
când tu îi gângăveşti
afurisenii şi cabale în ureche
precum pustiul urlă tăcerea
în tigva unui blând sihastru


COTORCA

educatoarea cu buză de iepure
încerca să ne adune din curte
eram ca nişte pui de găină
ameţiţi de soarele prins în sârma ghimpată
mirică îşi făcea numărul de saltimbanc
cu picioarele vinete de frig părul vâlvoi
chiar peste drum
îmbrăcat în izmene
şi o cămaşă de corp flendurită de culoarea cerului înnorat
bolborosea despre foşnetul lanului de porumb
despre fetele care îşi iţesc părul bălai din fiecare pănuşă
şi fug înainte de cules lăsându-l ofrandă toamnei
trebuia să rupem podul de piatră abia încropit
în praful albicios
să alunec din transpiraţia dulce a palmei ei
înapoi în spatele ferestrelor murdare
semiîntunericul adulmeca cuburile mari şi grele de lemn –
scorojite semănau cu preşurile puse la uscat
de biata ţaţa leanca
pe care ceata noastră le-a murdărit cu nămol
într-o vară de paparude –
ele puteau deveni scăunele măsuţe sau ziduri de cazemată

de fiecare dată îmi bătea inima când măruţa
frământa clisa
aş fi vrut să semene cu mine caloianul
l-aş fi luat în ghiozdanul de tablă lucioasă al cărui desen
mă căznesc şi acum să mi-l amintesc
s-ar fi întărit până acasă
apoi l-aş fi pus pe furiş
în cuptorul în care bunica făcea prescuri

i-aş fi dat să mănânce flori de salcâm
până albinele m-ar fi rugat să le las şi lor
măcar de un fagure

o bătaie de aripi în plus
şi acum aş fi fost în ochiul furtunii


CATEDRALĂ PE ŞINE

tot ce-mi amintesc este
catedrala ce huruia pe şine
scoţând fum din locomotivă
ca dintr-o clopotniţă
încinsă de rugăciuni
şi se arunca în faţa ta
karenină triumfătoare

peronul în care străinul cu valiză de lemn
zăcea ca într-un cocon
mi-a spus că au trecut treizeci şi trei de ani
şi călătorii încă povestesc despre umbrele
ce se zvârcoleau printre macazuri
când îmbrăţişările noastre
se rostogoleau
la picioarele anei

BROKEN SLIDE SHOW

alesesem fotografiile împreună
nimic nu e întâmplător
auzeam gândurile tale netezind marginea tăioasă a zilei

amazonienii mânjiţi cu argilă roşie
au tras cu arcurile spre noi

m-ai întrebat ce-mi place cu adevărat în lumea asta
apoi a venit femeia care îşi ascundea goliciunea
vânturând nisipul
decupam fluturi din carnea unui măr
ne legănam picioarele la ultimul etaj al babilonului
atunci ai aruncat păpuşa de porţelan a bunicii
aerul era vâscos ca într-o pânză a lui van gogh

din ochi îţi curgea cenuşă
buzele mici roşii încleiate de un coşmar
abia mai simţeai frânghiile
ţi-am spus de negrul acela costeliv şi ştirb
care ne privea de jos zâmbind
cu palmele rotite într-un binoclu
şi de cele trei fetiţe ieşite din capul păpuşii

săriţi săriţi! strigau ascuţit zdrenţuind lumina


MORILE DE VÂNT NU AU ECOU

în oraşul meu este un nebun
care nu dirijează maşinile în ritmul unei muzici numai de el auzite
nu bolboroseşte ocolind cu grijă crăpăturile asfaltului
nu face declamaţii în după-amiezile însorite pe treptele tribunalului

are un ceas de alamă cu lanţ
uneori îi deschide capacul
îţi arată rotiţele
„în ele sunt turnate amintirile celor ce l-au purtat“
apoi desface o coală soioasă cu îndoituri aproape destrămate
şi ţi-o flutură zâmbind

este înalt şi poartă aceleaşi haine de 33 de ani
sunt o epidermă suplimentară ce se hrăneşte cu trupul lui
au crescut odată cu el doar culorile sunt mai şterse
este foarte înalt
un paratrăsnet ambulant
ce pare să apere un ultim oraş al lui dalí
lumea zice că spărtura ce-i zornăie în buzunare
este parte a unui mozaic furat din cenuşa pompeiului
în nopţile luminate de girafe arzând o răstoarnă
din ea răsar pe rând un leu un gladiator şi o vestală

de copil am crezut urmărindu-l fascinat pe străzi
că are ceva tainic de făcut
încercând să-i întâlnesc privirea ani în şir
poate undeva sub o casă părăsită trebuia
să aşeze într-un fel anume
pietricelele care lipseau şi totul să capete sens
trebuie doar să-şi amintească!
până atunci vom colinda oraşul până se va îngălbeni
ca un os în albia secată a unui râu

UNDERGROUND

undeva sus pe metereze
un călugăr ţine soarele între degete
modelând din argilă un tigru

sub pământ soldaţii necunoscuţi din galerie
încep să se mişte
le e frig
au mai îmbătrânit cu o iarnă
le bat inimile ca nişte clopote îngheţate
trupurile încolţindu-le-n armuri

de unde atâta bogăţie în arborele paranoia?
toţi tiranii lumii şi-au luat supuşii în mormânt
soţii şi ibovnice cu faţa cernită
corăbii întregi prinse de o banchiză a nopţii
oraşe scufundate într-un potop laic

cel mai mare tiran e timpul
simţi?
ne trage pe toţi de păr
ne frânge oasele
ambalându-le în cutii
ne împătureşte precum cămăşile
doar coiful tău de oblio se încăpăţânează
să înmugurească într-un zigurat
ca o coroană de rege aztec

ZIUA ESTE O CARACATIŢĂ CU SOARELE ÎNGUSTAT

când toate cuvintele dintre noi
se împrăştie pe jos ca argintul-viu
când suntem atât de aproape
încât ne desparte doar noaptea
ca un hublou de submarin
aş vrea să facem un exerciţiu de pantomimă
decojind un cub
o mie de gondole îşi vor lua zborul
până la frezzata durina din cer
sunt curios cum ţi-ai mişca braţele a dor
buricele luminoase ale degetelor
atingându-ni-se în punctul de ancoră

palmele tale sunt cel mai fin stetoscop
în inima mea scufundată
ca un clopot doar tu ai auzi o melodie
afară cuvintele mă rod precum piranha
în noi se crapă de ziuă


LEGENDA OMULUI-SANDVICI

cu privirea spre norul cel mai îndepărtat
mergea pe strada principală
purtând panourile
desenate cu îngheţată
pantofi de crocodil sintetic
sau ultima soluţie de şters geamurile
până într-o zi
când poemele le-au luat locul
copiii se amuzau teribil
ştergând cuvinte la întâmplare
din golul rămas se iveau însă altele
un fel de furnici vindecând o rană

sârmele din jurul frunţii lui
plecau spre uriaşele touchscreenuri
oamenii se înfiorau
la atingerea lor caldă
pielea se albăstrea deodată
versurile devenind o prelungire a venelor

în noaptea aceea toată lumea a vrut să compună
dimineaţa un praf alb ca un fard
s-a aşternut peste faţa oraşului
oamenii străzii au pus literele în tomberoane
le-au dat foc
se mai încălzesc şi acum la ele sub poduri

ONIROMAHIE

vine o vreme când te gândeşti la viitor
ca şi cum ai mânca boabe de struguri pe întuneric

soarele îţi răsare dintr-o rotulă şi apune în alta
începi să semeni cu desenele copiilor pe asfalt
te aşezi pe margine / fumul de ţigară devine un laţ
de care se împiedică trecătorii

vine o vreme când nu mai încapi între noapte şi zi
umbra caută alt trup
ajunge la tine ca un melc traversând o autostradă


INTRO

aş vrea să pot spune
că nimic din ceea ce este frumos
nu-mi este străin
că te-am mângâiat şi te-am cunoscut

arunc o piatră în apă
cercurile se strâng în jurul ei
aducând-o la mal
spre liniştea înţelepţilor

ar trebui să mint
şi minciuna să fie elaborată
ca un experiment Philadelphia
singurul lucru adevărat
rămânând imaginea copilului
ce alerga printre oglinzile deformate
năluca iernii din Crâng





Comentarii

Postări populare de pe acest blog

10 poezii de Matei Vişniec

POEME de Codrina BRAN

POEŢI NĂSCUŢI ÎN OCTOMBRIE