POEME de Laurenţiu Belizan

Laurenţiu Belizan

POEME

UNDERGROUND

AB  INITIO

să te poţi opri din drum
să descoperi
superbele nimicuri ale zilei:
fulgul de pasăre –
rătăcit în oraşul ăsta blestemat –
mişcându-se pe parbriz
măsurând parcă timpul din alte lumi
cu peţiolul de os transparent

blocat în trafic cu tâmplele zvâcnind ca nişte branhii
îţi vine să te urci pe maşină

ca Michael Douglas în filmul acela dement
dar nu –
dansul limbului alb-cenuşiu deasupra geamului casant
te ţine treaz

în dreptul second-handului
o fetiţă îmbrăcată-n purpură urcă ţopăind a durerii dulce rampă
un bătrân o imită zâmbind
toţi şoferii aplaudă
şi palmele lor se colorează ca după decojitul nucilor verzi
şi roţile  – cu rădăcinile lor negre

oare mai dormi?
îţi tresare măcar un deget de galben?

nimeni nu se mai poate mişca
oraşul pluteşte ca o banchiză
cobor liniştit
vibraţia claxoanelor ţâşneşte prelung ca un gheizer
prind fulgul îl înfig în asfalt
vântul leagănă marginile zdrenţuite ale unui afiş: vine Circul Gärtner!
tu încă dormi
şi asta e bine!...

BONNIE & THE SLIDE

revăd filmul întâmplărilor
întotdeauna apare o nuanță-n plus:
piatra cu nervuri verzi este în altă poziție
salamandra ba înghite soarele după-amiezii ba îl regurgitează
actorii sunt aceiași dar nouă nu ne pasă

și uite îmi spui/ tu ești Piatra
eu doar colțul ei răsturnat peste lume
și fără să vreau în Iris îmi crește-o inimă nouă
un soare ghemuit și ghebos din care ies viermi de lumină

împreună ținem pe brațe orașul
sărutul nostru despică noaptea
Marele Regizor se agită deasupra sufletelor goale
iar figuranții aruncă poeme-n focuri bengale

noi/ două ape/ actori principali pe câmpul de luptă
de unde nimeni nu pleacă/ de unde nimeni nu cade cu gâtul tăiat

noi/ două ape/ una sărată ca o salină plângând/ cealaltă dulce ca mierea
ne întâlnim acolo unde nu e durere nici suspin
într-o lume de hârtie din care răzbate când și când un dangăt de iubire

SĂ NU NE UCIDĂ FRUMOS PREA DEVREME

 

toamna îmi strângea trupul ca un teasc

prelingându-mi tristeţea din oase

când plecasem de la tine abia răsărea soarele

galbenul se insinua cobră printre copaci pândind verdele

oamenii păreau străini de lupta tăcută

numai eu vedeam moartea cum intră în ei

era atât de blândă!

le punea o eşarfă la ochi

înainte de a-i exila în rădăcini

pomii se decolorau ciudat şi neuniform

un amalgam de portocaliu verde-brun potasiu şi maro-albicios

păreau un regiment de soldaţi

înghesuiţi în camioane pe un drum de ţară

apoi s-au înclinat balanţele

verdele înecându-se otrăvit ca un rege midas

frunzele îmbrăcate în aur mureau maiestos

le auzeam strigătul

şi am văzut acea hecatombă a palmelor săpându-şi mormântul

sunt singurul martor al apocalipsei vegetale

din toamna acelui an

la întoarcere

m-am gândit cu adevărat la tine pentru prima oară

COLOANA ULTIMULUI TEMPLU

într-o noapte mi-au tăiat magnolia din faţa porţii

era primăvară şi florile nenăscute

au început să-mi bată în geam

precum fantomele ivite dintr-o amforă de baldessarini

dimineaţa m-am apropiat

de trunchiul retezat să-i număr cearcănele

şi am văzut cum rădăcinile

copacului smuls se ataşau de casă

îmbrăţişând-o din ce în ce mai tare încât

într-o altă noapte am simţit

cum o smulge din locul ei

şi merge poticnindu-se a naştere

mă visam într-un cuib aproape de inima ta

ce încălzea în ouă translucide petale scâncind

– eşti singurul pom ce rodeşte la nouă luni

îngăimam în somn

trezirea a fost cruntă

timpul a început să se împartă

în zile pe care le arunci ca o piatră în râu

şi zile cu miezul alb de pâine

din care hrăneşti păsările

nopţile deveniseră scoici presărând dimineţile

cu gânduri negre

începusem să mă sălbăticesc

urmăream doar păsările ce-mi aduceau în cioc

seminţe de pretutindeni

scotocind templele unde fusese ascuns lemnul meu

nu mă pot ierta încă

şi nu înţeleg cum în dimineaţa aceea

nu am auzit scrâşnetul fierăstrăului cel lung

rechin cu două şiruri de dinţi ce muşcă din etrave

într-o seară m-am aşezat

pe trunchiul mutilat ca într-un sarcofag

şi un zeu prieten m-a legat la ochi

spunându-mi povestea

tu vuiai înlăuntru ca marea

te-am pipăit

aveai coaja uscată precum oul din care puiul a zburat

atunci mi s-a făcut dor şi mi-am îmbrăţişat soarele

CLAROBSCUR

trupul tău se vede din iarbă

aş vrea să prind fulgerul într-o sticlă

să-l port sub braţ ca pe un teanc de schiţe în creion

pe fiecare ar rămâne o singură inflorescenţă

şi uneori trecătorilor să le citesc destinul din palma

conturată pe coli

apoi să mă refugiez în grădina de medici

pe umărul stâng al lui michelangelo

undeva în fundal ghirlandaio

măsurând viitorul cu un gram de lumină

m-aş bucura nespus dar povara ar fi mare pentru mine

să ating carrara ca pe un sân de femeie

uneori când nu e nimeni

mă întind câteva ceasuri pe varul nestins al hârtiei

nu dorm doar cercetez uşi închise

şi-mi ascut mâinile în loc de condeie din cărbune

le rotesc până au gheare şi sap în marmură

morminte de îngeri

în ele întunericul are atâta lumină

până şi Dumnezeu le priveşte cu ochii închişi

INIMA TA ESTE LA UN CEAS DE ELSINORE

sunt zile ca nişte alveole

în care doarme yorick

îţi ating obrazul

şi simt adierea timpului

ne muşcăm buzele

de parcă am prinde

boabe de struguri dintr-un ciorchine

străzile sunt linii frânte de cărbune

trasate pe gheaţă

mă plimb liniştit / ştiu următorul pas

alter ego mă urmează

un animal de companie care face tumbe

schimonosindu-se la cer

petele din soare ar putea fi răni

lăsate de încleştarea cu întunericul

urmele unei ciocniri sado-maso cu un înger căzut

simt în noi topită atâta poezie ca un plumb

din care or să facă lingouri sau gloanţe

oraşul ne îmbrăţişează genunchii zdreliţi

târându-ne în subterane

în mâna fiecărui john doe licăreşte un spin

DERVIŞUL ROTITOR

– sunt atât de înţelept

încât am pierdut sensul mişcării

stau ca un baobab

în aşteptarea unei priviri admirative

voi încerca să rămân fericit şi neclintit

orice adiere a fiinţei mele

va însemna o lume tristă

fără să ştie că e tristă

o lume fără înţeleptul

vitregit de vraja rotirii

SFÂŞIATĂ DE STELE

îmi spânzur carnea de stele

culoarea lor verzuie îmi aminteşte

de apa în care îmi spălai cămăşile

este hămesit întunericul şi ar vrea

să îţi simtă între degete firul de iarbă din sân

să se pogoare asupra pupilelor tale

întoarse către hieroglifa ce arde în mine

carnea mea sfâşiată de stele

tânjeşte acum la o peşteră în care

să intri maiestos şi să mă venerezi

ca o vestală care vede totul dar nu ştie

că pe umărul stâng îmi poartă stigmatul

plămânii sunt lilieci albaştri

traheea un graal de cristal

în care vei găsi un inel în formă de pară

ca un măr siluit

intră în labirint îmbrăţişează-mi pleura

şi apără-mi coastele de fildeşul elefanţilor

ce trec prin mine

în drumul lor spre cimitir!

CROMATICA ÎNVEŞNICIRII

prins între riduri – un rictus al pielii

între cearcăne ca într-un nod de cale ferată

când se schimbă macazul

se gândeşte la nenumăratele lumi

dacă nu va alege

totul este posibil

printr-o scindare a eului

fiecare viaţă va merita trăită

cineva îi va arăta cum timpul suspendat

se usucă între aripile şoarecelui

iubirea devine un aspirator de beznă

cum realitatea ne face să devenim ce nu vrem

iar traficanţii de mărunţişuri găsesc întotdeauna

ieşirea din labirint

oricum ai lua-o

clipa asta pare un cuţit într-un malaxor

este o sumă a ficţiunilor celorlalţi

şi vei fi surprins cât de tare vor durea gambele

retezate

în orice formulă a paradisului care te va găsi vrednic

să te mistuie

când era copil picta

strivind culori mânat de cruzimea inocenţei

toţi vedeau fluturi în jumătăţile de planşă

acum aceiaşi ochi zăresc fantasme ce stau să erupă

din osatura lor delicată vor recolta celule stem

pentru frumoasa lui nedesăvârşire

ANDROIDUL ŞI POEZIA

fluxul emoţional se îngustează –

katharsisul devine ultima lui zi

cuvinte-aluviuni ajunse în delta inimii

lacrimile florile cerul norii iarba soarele luna aripile

îngerii

nanogrăsimi care perturbă grav comunicarea între nervii retezaţi

şi circuitele cipurile fabricate în mediu aseptic

este greu să descrii lumea în şiruri de 1 şi 0

ochiul bionic nu poate descompune căderea unei

frunze albastre

în urechea bionică un greiere fumează pe o canistră

de kerosen

ascultând ac/dc şi metallica

toţi fluturii îşi tatuează capete de mort

dalai lama poartă două ceasuri şi ridică trei degete

o lume unde nu poţi muri este ca o hologramă

în care nu atingi extazul nici dulcea suferinţă

singura moarte adevărată fiind ieşirea din poem

DEŞI BOTTICELLI ERA ÎNDRĂGOSTIT

MICHELANGELO TE-A PICTAT MAI BINE

când te-am văzut prima oară

păreai o nimfă

care presăra urnele de piatră

cu petale de nuferi

cu ochii închişi îţi miroseam faţa

încet fără să ştii

părul mi se lipea de obrazul tău

vorbindu-mi despre cer

vibraţie albastră a veşniciei

eram un muribund gata de transplant

pur şi simplu luai irisul în palmă

inima plămânii

aşezându-le fără greş

prima dată când am înviat

te-am regăsit într-o frescă

cu alungarea din paradis

iar culorile ne îmbrăţişau scorojite

aşteptând alte răsărituri

POVESTE DE NOAPTE

luna se lupta cu un nor-caracatiţă

o vedeam cum se zbate

să iasă din cerneala aceea de sepia

iar pânza de abur cernit

se transforma rapid într-o herghelie de cai

parcă o răpeau de acolo

voiau s-o calce in picioare

s-o siluească

am vrut să rămân cu ea până iese din nori

dar mi-a făcut galeşă cu mâna să plec

mă gândeam:

ce salvare pentru psihicul omenesc

că apa e incoloră iar zăpada albă

acum plouă torenţial

dincolo de dealuri se înalţă valuri

în zori

ceaţa se va aşterne ca într-o stampă japoneză

STROBOSCOPICA

închid ochii –

lumea devine un cub al lui rubik

tu respiri dincolo de osiile lui încinse

alunecând precum o nălucă

pe caldarâmul unui oraş de la antipozi

când plângi fiorduri îţi apar pe retină

şi gheizerele îţi aruncă amintirile spre un tărâm

unde crengile de alun seamănă arcadelor tale

aseară ne-am întâlnit cu maestrul

era aşa fascinat de petalele margaretei

încât nu ne-a văzut mâinile

împreunate ca nişte rădăcini ce pornesc

din centrul pământului şi ajung arbori de pâine

în care se caţără copiii

galbeni roşii albi negri albaştri şi verzi

(D)EFECTUL KIRLIAN

gura ta este o stea de mare

care mărturiseşte întunericului despre lumină

te aştept rotindu-mă ca floarea-soarelui

fierarii au terminat de strunjit globurile

cu ele în mâini păşeşti pe vârfuri

mă întreb dacă Dumnezeu are vedere extraretinală

oare cum îi apărem

prin anticul aparat cu trepied şi burduf de armonică?

un fulger a ţinut loc blitz-ului

în camera obscură ne developează încet

ne-a reprimat atât de mult

încât albul care ne uneşte degetele pare un grilaj

oamenii se ţin de mână de jur-împrejurul nostru

ca într-o şedinţă de spiritism

El îşi aminteşte

pe miliarde de voci

singurătatea

UNDEVA ÎN MINE TU ÎNCĂ MAI SPERI

cupola – un cer încropit

pe care acrobaţii încearcă să-l atingă

frânghia o limbă de şarpe

încep traversarea cu inima în mâini

femeile şi-au înnodat părul într-o plasă

copiii au luat pe furiş

resturile de lumânări

întru pomenirea celor vii

au afumat cioburile de faruri culese din intersecţii

prin ele mă vor vedea muşcând soarele

până atunci oraşul se va învârti turbat

ca un câine în jurul cozii

EŞTI UN DUHOVNIC HISTRION

al unui suflet rătăcit

ce ziua-i slobod

să se zbenguie-n zăvoaie

dar noaptea-i este

asurzitoare lespede de alabastru

când tu îi gângăveşti

afurisenii şi cabale în ureche

precum pustiul urlă tăcerea

în tigva unui blând sihastru

COTORCA

educatoarea cu buză de iepure

încerca să ne adune din curte

eram ca nişte pui de găină

ameţiţi de soarele prins în sârma ghimpată

mirică îşi făcea numărul de saltimbanc

cu picioarele vinete de frig părul vâlvoi

chiar peste drum

îmbrăcat în izmene

şi o cămaşă de corp flendurită de culoarea cerului înnorat

bolborosea despre foşnetul lanului de porumb

despre fetele care îşi iţesc părul bălai din fiecare pănuşă

şi fug înainte de cules lăsându-l ofrandă toamnei

trebuia să rupem podul de piatră abia încropit

în praful albicios

să alunec din transpiraţia dulce a palmei ei

înapoi în spatele ferestrelor murdare

semiîntunericul adulmeca cuburile mari şi grele de lemn –

scorojite semănau cu preşurile puse la uscat

de biata ţaţa leanca

pe care ceata noastră le-a murdărit cu nămol

într-o vară de paparude –

ele puteau deveni scăunele măsuţe sau ziduri de cazemată

de fiecare dată îmi bătea inima când măruţa

frământa clisa

aş fi vrut să semene cu mine caloianul

l-aş fi luat în ghiozdanul de tablă lucioasă al cărui desen

mă căznesc şi acum să mi-l amintesc

s-ar fi întărit până acasă

apoi l-aş fi pus pe furiş

în cuptorul în care bunica făcea prescuri

i-aş fi dat să mănânce flori de salcâm

până albinele m-ar fi rugat să le las şi lor

măcar de un fagure

o bătaie de aripi în plus

şi acum aş fi fost în ochiul furtunii

CATEDRALĂ PE ŞINE

tot ce-mi amintesc este

catedrala ce huruia pe şine

scoţând fum din locomotivă

ca dintr-o clopotniţă

încinsă de rugăciuni

şi se arunca în faţa ta

karenină triumfătoare

peronul în care străinul cu valiză de lemn

zăcea ca într-un cocon

mi-a spus că au trecut treizeci şi trei de ani

şi călătorii încă povestesc despre umbrele

ce se zvârcoleau printre macazuri

când îmbrăţişările noastre

se rostogoleau

la picioarele anei

BROKEN SLIDE SHOW

alesesem fotografiile împreună

nimic nu e întâmplător

auzeam gândurile tale netezind marginea tăioasă a zilei

amazonienii mânjiţi cu argilă roşie

au tras cu arcurile spre noi

m-ai întrebat ce-mi place cu adevărat în lumea asta

apoi a venit femeia care îşi ascundea goliciunea

vânturând nisipul

decupam fluturi din carnea unui măr

ne legănam picioarele la ultimul etaj al babilonului

atunci ai aruncat păpuşa de porţelan a bunicii

aerul era vâscos ca într-o pânză a lui van gogh

din ochi îţi curgea cenuşă

buzele mici roşii încleiate de un coşmar

abia mai simţeai frânghiile

ţi-am spus de negrul acela costeliv şi ştirb

care ne privea de jos zâmbind

cu palmele rotite într-un binoclu

şi de cele trei fetiţe ieşite din capul păpuşii

săriţi săriţi! strigau ascuţit zdrenţuind lumina

MORILE DE VÂNT NU AU ECOU

în oraşul meu este un nebun

care nu dirijează maşinile în ritmul unei muzici numai de el auzite

nu bolboroseşte ocolind cu grijă crăpăturile asfaltului

nu face declamaţii în după-amiezile însorite pe treptele tribunalului

are un ceas de alamă cu lanţ

uneori îi deschide capacul

îţi arată rotiţele

„în ele sunt turnate amintirile celor ce l-au purtat“

apoi desface o coală soioasă cu îndoituri aproape destrămate

şi ţi-o flutură zâmbind

este înalt şi poartă aceleaşi haine de 33 de ani

sunt o epidermă suplimentară ce se hrăneşte cu trupul lui

au crescut odată cu el doar culorile sunt mai şterse

este foarte înalt

un paratrăsnet ambulant

ce pare să apere un ultim oraş al lui dalí

lumea zice că spărtura ce-i zornăie în buzunare

este parte a unui mozaic furat din cenuşa pompeiului

în nopţile luminate de girafe arzând o răstoarnă

din ea răsar pe rând un leu un gladiator şi o vestală

de copil am crezut urmărindu-l fascinat pe străzi

că are ceva tainic de făcut

încercând să-i întâlnesc privirea ani în şir

poate undeva sub o casă părăsită trebuia

să aşeze într-un fel anume

pietricelele care lipseau şi totul să capete sens

trebuie doar să-şi amintească!

până atunci vom colinda oraşul până se va îngălbeni

ca un os în albia secată a unui râu

UNDERGROUND

undeva sus pe metereze

un călugăr ţine soarele între degete

modelând din argilă un tigru

sub pământ soldaţii necunoscuţi din galerie

încep să se mişte

le e frig

au mai îmbătrânit cu o iarnă

le bat inimile ca nişte clopote îngheţate

trupurile încolţindu-le-n armuri

de unde atâta bogăţie în arborele paranoia?

toţi tiranii lumii şi-au luat supuşii în mormânt

soţii şi ibovnice cu faţa cernită

corăbii întregi prinse de o banchiză a nopţii

oraşe scufundate într-un potop laic

cel mai mare tiran e timpul

simţi?

ne trage pe toţi de păr

ne frânge oasele

ambalându-le în cutii

ne împătureşte precum cămăşile

doar coiful tău de oblio se încăpăţânează

să înmugurească într-un zigurat

ca o coroană de rege aztec

ZIUA ESTE O CARACATIŢĂ CU SOARELE ÎNGUSTAT

când toate cuvintele dintre noi

se împrăştie pe jos ca argintul-viu

când suntem atât de aproape

încât ne desparte doar noaptea

ca un hublou de submarin

aş vrea să facem un exerciţiu de pantomimă

decojind un cub

o mie de gondole îşi vor lua zborul

până la frezzata durina din cer

sunt curios cum ţi-ai mişca braţele a dor

buricele luminoase ale degetelor

atingându-ni-se în punctul de ancoră

palmele tale sunt cel mai fin stetoscop

în inima mea scufundată

ca un clopot doar tu ai auzi o melodie

afară cuvintele mă rod precum piranha

în noi se crapă de ziuă

LEGENDA OMULUI-SANDVICI

cu privirea spre norul cel mai îndepărtat

mergea pe strada principală

purtând panourile

desenate cu îngheţată

pantofi de crocodil sintetic

sau ultima soluţie de şters geamurile

până într-o zi

când poemele le-au luat locul

copiii se amuzau teribil

ştergând cuvinte la întâmplare

din golul rămas se iveau însă altele

un fel de furnici vindecând o rană

sârmele din jurul frunţii lui

plecau spre uriaşele touchscreenuri

oamenii se înfiorau

la atingerea lor caldă

pielea se albăstrea deodată

versurile devenind o prelungire a venelor

în noaptea aceea toată lumea a vrut să compună

dimineaţa un praf alb ca un fard

s-a aşternut peste faţa oraşului

oamenii străzii au pus literele în tomberoane

le-au dat foc

se mai încălzesc şi acum la ele sub poduri

ONIROMAHIE

vine o vreme când te gândeşti la viitor

ca şi cum ai mânca boabe de struguri pe întuneric

soarele îţi răsare dintr-o rotulă şi apune în alta

începi să semeni cu desenele copiilor pe asfalt

te aşezi pe margine / fumul de ţigară devine un laţ

de care se împiedică trecătorii

vine o vreme când nu mai încapi între noapte şi zi

umbra caută alt trup

ajunge la tine ca un melc traversând o autostradă

INTRO

aş vrea să pot spune

că nimic din ceea ce este frumos

nu-mi este străin

că te-am mângâiat şi te-am cunoscut

arunc o piatră în apă

cercurile se strâng în jurul ei

aducând-o la mal

spre liniştea înţelepţilor

ar trebui să mint

şi minciuna să fie elaborată

ca un experiment Philadelphia

singurul lucru adevărat

rămânând imaginea copilului

ce alerga printre oglinzile deformate

năluca iernii din Crâng