ANIVERSĂRI - DORIN TUDORAN

ANIVERSĂRI

(30 iunie)

Dorin Tudoran

ELEGIE

mărie vara ce-a trecut

m-a tot rănit m-a tot vîndut

şi toamna toamna care trece

spre akheron mă va petrece

nu ştiu pămîntul de sub pleoape

cît m-o aşterne de aproape

nici steaua-njunghiată-n prund

de m-o răni tot mai rotund

el ochiul alb de var pătrunde

sub iarba împletită-n funde

m-acoperă pe piept o apă

sub ea aud cum steaua crapă

mărie lanţul de pămînt

a înflorit pe fruntea-mi toată

şi trupul jefuit în şoaptă

se tot răreşte dus de vînt

PASĂREA EMANUELLE

în fiecare din nopţile solstiţiului de iarnă,

alunecă peste mine cîntecul Păsării Emanuelle.

Şi, dimineaţa, braţele mele albe strălucesc orbitor, ca două pîrtii de schi. 

Dar niciodată n-am putut afla, după dantela

urmelor, direcţia spre care se îndreaptă, de fiecare dată,

invizibila Pasăre Emanuelle.

Şi în fiecare din nopţile solstiţiului de vară,

peste mine urcă ţipetele Păsării Emanuelle; dimineaţa,

pielea braţelor mele e sfîşiată ca de subţiri pluguri

de cristal. Dar niciodată n-am putut afla din ce parte

anume s-a întors Pasărea Emanuelle, al cărei zbor nu

poate fi nici auzit, nici văzut.

Numai primăvara, în nopţile echinoxului - cînd orele

nopţii atîrnă la fel cît cele ale zilei - braţele mele

se ridică, simetric, într-o stranie levitaţie, şi deasupra

lor, aerul devine, pentru o clipă, cumplit de rece, de parcă

peste cumpăna mîinilor mele se rostogolesc ouăle de gheaţă

ale Păsării Emanuelle, despre ai cărei pui, nimeni n-a fost

auzit, niciodată, spunînd vreun cuvînt.

CÎNTEC

Şi-am murit fără de moarte

C-am iubit făr’ de iubire,

Pătimire, pătimire,

Ia-ţi din mine dreapta parte.

Prinţ de fum treceam prin noapte

Sub treimea ei de foc,

Pătimire, pătimire

Loc uscat în fructe coapte.

Pleoapele mi-am uns cu lapte

Calul mi-am hrănit cu jar,

Pătimire, pătimire,

Far pustiu de miazănoapte.

M-au iubit regine şapte

Precum iarba de subţiri,

Pătimire, pătimire,

De-aste fapte să te miri.

Dar murii fără de moarte

C-am iubit făr’ de iubire,

Pătimire, pătimire,

Ce lumină ne desparte ?

TÂNĂRUL ULISE

Când vei putea să ţii, fără durere, cumpăna nopţii pe fruntea-ţi întristată,

o pasăre va arunca spre cer inima-i subţire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie trestie de sticlă adăpostind lumina, târziu, să dai semn - ca o speranţă, celui uitat şi el are să vină.

Şi va sosi pe mare - tânărul  Ulise,
cu pieptul devorat de alge, pe ţărm, el va aprinde foc

din credincioasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică spre cer ca un copac de sare,

ai să te-apropii şi-o sa vezi bărbatul spălandu-şi inima în mare.

ELICE

Era o lumină stranie de parcă toţi cei aflaţi de faţă

ne doriseră cândva binele fără să ştim.

Privirile lor dojenitoare

sfâşiau subţirile noastre armuri de apă

semn că totul

trebuie luat de la început.

Te priveam, aş fi dorit, să înţelegi

că ei vor pleca într-un târziu

vor renunţa dacă vom avea tăria

să-i privim fără sfiala

şi mai ales fără acea ruşine

pe care o aşteptau din parte-ne ca un legamânt.

Erai din ce în ce mai palidă ;

osul frunţii tale mi se părea

vibrând ca o elice de argint

şi apropiindu-mă

te-am auzit murmurând înfricoşată ;

„O, dar ei chiar ne iubesc, ne iubesc

cu-adevărat ! încotro să fugim ? incotro ?"

FRUCTELE AMINTIRII

Lui Nichita Stănescu

Dumneavoastră aţi citit încîntaţi

Fructele mîniei,

Dumneavoastră consumaţi

numai fructe proaspete,

Dumneavoastră iubiţi

salata de fructe,

Dumneavoastră sînteţi fructele

unei anume realităţi,

Dumneavoastră şi numai

Dumneavoastră sînteţi pîndiţi şi admiraţi

de omul care-şi risipeşte

încă un rînd de dinţi

muşcînd în neştire

din fructele de fier

ale amintirii.

Priviţi-l: pe bărbia lui

alunecă, pare că alunecă

un suc strălucitor

ca un lac ultrarapid

uscat de-acum cîteva milenii.

ABATORUL IMAGINAŢIEI

Aici, pentru a pătrunde cuvintele trec prin controalele 

Röntgen, sonic şi infraroşu.
Dacă nici unul n-a dovedit moartea cuvântului,

acestuia i se permite să ocupe un loc în rândul

format dinaintea unei uşi de sticlă.
La aprinderea becului verde de deasupra uşii,

fiecare cuvânt îşi ia prima literă în mâini
şi după această tandră decapitare
pătrunde într-o sală imensă
şi strălucitoare
ca un ocean
luminat de-un astru subacvatic.
Pereţii sunt o imensă oglindă -aici nu există 

decât ecouri;

primul sunet nu se-aude niciodată.