Cristina Bîndiu - ÎNGERULCU O SINGURĂ ARIPĂ

POZĂ SCURTĂ

Cristina Bîndiu

Îngerul cu o singură aripă

Prima dată i se păru că are vedenii. Îşi ridică ochelarii şi îşi frecă ochii îndelung… Era obosit! Prea obosit. De vreo şapte zile lucra încordat, fără să-şi permită mai mult de trei-patru ore de odihnă pe noapte, fără să facă pauză de-o ţigară, fără să se oprească pentru a mânca…

Dada Ioana nu-i spunea niciodată nimic. Strângea de pe masă mâncarea rece şi clătina uşor din cap. Îi simţea privirea caldă, mustrătoare, plină de milă rătăcindu-i pe ceafă, pe şira spinării în jos şi din nou pe ceafă. Compătimirea ei îl îndârjea parcă şi rămânea mai departe în faţa biroului.

Ura acel sentiment de compasiune pe care-l citea în ochii şi în atitudinea oamenilor. Îl ura pentru că-l făcea să se simtă mai singur, mai trist, mai… străin de toţi şi de toate. Îl ura pentru că ştia că ei, ceilalţi, nu au cum să înţeleagă, nu au cum să simtă durerea lui…

Ura e un sentiment distructiv, dragul meu! Omul în a cărui viaţă şi-a făcut cuib ura, nu mai e om. E un soi de mort viu…E atâta lumină în viaţa asta…atâta frumuseţe…atâta iubire…. Iar oamenii nu au timp s-o vadă…Sunt prea grăbiţi, prea ocupaţi, prea trişti… Să nu mă urăşti pentru că plec, dragul meu… Să nu mă urăşti… eu iubesc viaţa atât de mult…şi soarele… şi îngerii care zboară noaptea prin grădina noastră la ceas de taină… I-ai văzut vreodată?

Nu sunt albi! Nu neapărat... Uneori sunt verzi, iar atunci râd şi se joacă de-a v-aţi ascunselea printre frunzele caişilor din grădină… Alteori pot deveni albaştri… şi se iau la întrecere cu ciocârliile în zori. Se ridică sus…sus… până nu-i mai vezi.

Crezi că se duc să vorbească cu Dumnezeu? Eu nu cred… Ştii, am auzit că Dumnezeu nu e acasă zilele astea! A plecat! Poate a plecat doar în vacanţă… deşi Ionică mi-a spus - iar ochii lui mari şi albaştri m-au asigurat că nu minte - că Dumnezeu a plecat într-o tabără de creaţie, undeva unde învaţă să construiască din lut alţi oameni. Ăştia vechi s-au defectat…

Aşa crede Ionică…Sau poate erau defecţi din construcţie.. Nu ştiu ce să cred… Ionică n-a împlinit încă trei ani…Ce ştie el? Poate că Dumnezeu s-a retras doar să mediteze… o fi obosit şi el să tot asculte rugăminţile altora. Pe el n-are cine să-l asculte…asta e trist…

Ţi-am spus cum arată un înger trist? Seamănă cu tine când te trezeşti îmbufnat şi bântui prin casă în aşteptarea cafelei care, ciudat, nu vrea să fiarbă. Doar că e cenuşiu… îngerul… e cenuşiu când e trist! Şi nu mai poate zbura… îşi târâie aripile după el… aripi mari, murdare, cenuşii din care penele se desfac una

câte una…

Mi-e sete, Tudore! Dă-mi o gură de apă! Nu de la robinet! E caldă! Vreau o gură de apă rece de la fântâna din curte, doar o gură… Apa din fântână are miros de vânt de primăvară şi aromă de fructe târzii… Vreau… Mi-e sete de vânt şi de aer!...

Ţi-am spus? În grădina noastră se ascunde un înger cu o singură aripă…Un înger frumos… Are ochii asemenea apusului de toamnă( Mai ţii minte ce apusuri magnifice au trecut prin viaţa noastră?) iar penele din aripă sunt de culoarea mării… Într-o zi marea e albastră, liniştită, alteori de un verde-negru furios. Nu mă crezi, nu-i aşa? Spui că toţi îngerii sunt albi, că îngerii nu pot fi furioşi..., că nu se pot juca de-a v-aţi ascunselea… De unde ştii? Câţi îngeri ai văzut tu?

Şi îngerul acesta cu o singură aripă mi-a spus într-o zi o poveste. O poveste despre îngeri fără o aripă. Se spune că, uneori, câte un înger începe să aibă îndoieli, începe să pună întrebări pe care nu are voie să le pună, începe să privească în jur altfel decât a fost învăţat să vadă... Atunci… penele dintr-o aripă - numai din una, din cea stângă - încep să cadă, una câte una. Aripa devine din ce în ce mai mică, până dispare… Apoi, încet… încet… uită… Uită cine sunt, uită de unde vin, uită să zboare… Mai ţin minte doar o poveste…Povestea îngerilor cu o singură aripă… pe care o spun tuturor celor care vor să-i asculte…

L-am întrebat cum îl cheamă… A ezitat o clipă, apoi a început să depene, din nou, aceeaşi poveste cu îngeri fără o aripă… Într-o zi l-am găsit aşezat pe cumpăna de la fântână… M-a rugat să-i dau o gură de apă… L-am întrebat dacă îi e sete… Nu ştia… Sau nu îşi mai aducea aminte cum e setea… Am aplecat cumpăna fântânii… Cerul s-a răsucit în interior… O clipă, cât o zvâcnire, aripa i s-a ridicat în sus şi s-a luminat… apoi a căzut în praf, în cenuşiul din jurul fântânii…

Ştii, Tudore, tu ai fost fântâna mea… fântâna mea cu cumpănă…şi izvorul meu cu miros de vânt… Ce mă doare?!… mă doare dorul de albastru… în aripa mea dreaptă zborul suferă de amnezie… Să nu plângi, Tudore… Şi să nu mă urăşti…

Ochii obosiţi mai apucară să zărească printre pomi vârful unei aripi uriaşe de un verde-negru. Imposibil! El era om de ştiinţă! Şi era ateu convins. În capul lui lucrurile şi fenomenele erau aşezate ordonat, în sertăraşe… nu era loc de îngeri sau alte fantasmagorii…

Ieşi în prag. Printre copacii din spatele casei, luneca o lumină… o luă într-acolo… Nu văzu nimic. Se întinse pe iarbă. Era linişte… Ura lui începea să se îndepărteze…

În grădina noastră se ascunde un înger cu o singură aripă…De ce nu-l vezi?

Vocea îl trezi brusc. Printre caişi, spre apus, se îndepărta o siluetă care târa după ea, prin praf o aripă uriaşă… Silueta se întoarse o clipă şi privi spre fântână… Avea ochii Anei, ochi de culoarea apusului…