LA MULŢI ANI ! - Laurenţiu Belizan


La mulţi ani!


Laurenţiu Belizan

(28 iunie1963)
                                                                                         Fotografii: Lucian Mănăilescu



METAPOEZIE

există două feluri de poezii:
prima
e cea care se devoră pe ea însăşi
până devine o stare o îndoială
un suspin o iluminare
iar a doua
născătoare eternă de stihuri
care vor umple acest uni-vers
până la implozie
iscând a neştiuta oară
primul gând

aşadar lumea este numai poezie
şi mizeria
în care tu trăieşti acum
este o iluzie



SĂ NU NE UCIDEM FRUMOS PREA DEVREME

toamna îmi strângea trupul ca un teasc
prelingându-mi tristeţea din oase

când plecasem de la tine abia răsărea soarele
galbenul se insinua cobră printre copaci
pândind verdele
oamenii păreau străini de lupta tăcută
numai eu vedeam moartea cum intră în ei

era atât de blândă!
le punea o eşarfă la ochi
înainte de a-i exila în rădăcini

pomii se decolorau ciudat şi neuniform
un amalgam de portocaliu verde-brun
potasiu şi maro-albicios
păreau un regiment de soldaţi
înghesuiţi în camioane pe un drum de ţară
apoi s-au înclinat balanţele
verdele înecându-se otrăvit ca un rege midas
frunzele îmbrăcate în aur mureau maiestos
le auzeam strigătul
şi am văzut acea hecatombă a palmelor
săpându-şi mormântul

sunt singurul martor al apocalipsei vegetale
din toamna acelui an

la întoarcere m-am gândit cu adevărat la tine
pentru prima oară

CHA’AC

difracţia paşilor tăi pe trepte
unda sonoră cobră decapitată
se amplifică
devine ropot de ploaie
în timpanul camerei

niciodată nu voi mai putea deschide fereastra
fără să mă gândesc cum am oprit atunci timpul între etaje
cum se zvârcolea moartea în tavan
ca într-un ménage-a-trois

sânii tăi erau când două marionete french cancan
care îi tăiaseră mâinile lui geppetto
când stalactite străpungându-mi tencuiala trupului

era o voluptate a smulgerii
un drenaj continuu al umorilor
eram două instrumente muzicale
imitând vibraţia sâmburelui scăpat demult în betonul crud al podelei
inimile noastre aveau mai multe încăperi decât blocul
ne rostogoleam prin ele
fericiţi că nu mai suntem coduri de bare

de aici vom ieşi doar unul prin altul

CĂLĂTORIE SPRE INTERIOR


cu băieţii la o bere conceptele iau forma bulelor
de pe marginea halbei
se măresc apoi dispar suflate de un copil
ca într-o fotografie developată în timp ce uşa
se deschide din greşeală
vezi adevărul doar o secundă şi hârtia se înnegreşte
dacă o fărâmă din inima ta s-a trezit
pentru mine e suficient
pe acolo pot intra trăgând albastrul cerului în fire
vei spune că suntem un apendice al absurdului
precum un poem perfect rupt în bucăţi
şi mestecat în graal
dar hârtia poate redeveni pom
un pom cântând din rădăcini în urechile
nopţii de cheratină
ştiu / moartea dă dependenţă
trebuie să atingi măcar o dată coarnele
taurului din Pamplona
numai aşa poţi avea acces la extazul pe care
în această realitate îl ratezi
oricât l-ai pândi te prinde cu garda jos
şi dacă nimic din astea nu s-ar întâmpla
şi dacă gura ar ţine locul inimii
tot nu aş întreba „ce-ai face Doamne fără mine
aş ieşi cu capul înainte din dragostea asta
prin oamenii-oglinzi
până am rămâne doar noi doi
un lotru
şi Tenzing Norgay

O SĂ TE MUŞC DE UMERI PÂNĂ ÎŢI VA DA SOARELE

pe masă au rămas câteva discuri de pâine
şi două petale de crizantemă căzute din ochiul lui shiva
dacă le-aş pune pe gramofonul bunicii
ţi-ar ademeni glasul pe geam
iar vocalele tale prelungi i-ar şterge praful lăsat de umbre

o să caut prin pod paleta veche şi culorile
ca să înmoi cu ulei pe o pânză ostiile nărăvaşe ale toamnei
ne vom ţine de mână păşind prin mireasma lor
ca nişte matadori ce le înfig curcubeul în greabăn

în cana de lemn o să pui lingurile
în vârful lor cercurile de grâu ca nişte aureole de sfinţi
vor arde la rădăcina speranţei

între noi se ridică un abur complice şi proaspăt de cafea citadină
boabele ei sunt pârjolite de arşita betonului
snopul de linguri bate darabana în ulceaua de lut din bucătărie
dincolo de fereastră oraşul îşi întinde oasele adulmecând răsăritul
în ceaşca asta tu ai putea fi clavicula umărului meu stâng
lumea este un zaţ într-o ceaşcă mai mare în care uneori tu apari
aidoma unei dâre albe care se întinde
scară invizibilă pe meterezele-i de porţelan

trasăm împreună o linie care desparte prezentul
între vara cu piept de fată mare
cu o vioară în spate ca o tolbă plină de săgeţi verzi
şi ziua aceasta ce-şi scoate floarea-soarelui la mezat
am putea să o răscumpărăm
apoi ţintuind-o în colbul lunii
să o frângem ca pe o franzelă cu patru armăsari
răstignind frumuseţea ce ar sătura gurile flămânde ale roţilor

te simt deasupra mea învârtind osiile unei constelaţii
sunt un trup incomplet fără tine draga mea!
să ne ascundem sub fân într-o căruţă ce râvneşte asfaltul citadelei!
iar petalele de crizantemă ascunse în sân
de privirile funcţionarilor grăbiţi
la întâlnirea cu prima chenzină
vor şterge suav ultimul vinil
al patefonului din memoria mansardelor

KARAOKE



pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt
ace înfipte într-o epidermă de elefant
nu pot să-mi închipui că ar putea vindeca
cotul râului
nici că podul este un deget al oraşului pe care
apa să-l muşte
când are o criză de epilepsie
un lucru este sigur
realitatea respiră altfel în tentaculele ficţiunii
ventuzele ei intră adânc scormonesc umorile
şi îmi amintesc brusc
dulapul aşezat pe uşa lipsă dintre camere
spatele lui dezmembrat prin care intram
şi ieşeam
dintr-o lume în alta
apoi busculada de pe scări şi vioara
unui lăutar gata să se facă arşice
ceata lui Kusturiţa prin oraş ca o coadă ruptă
de salamandră
nu vreau să mă creadă cineva
aşa ar fi cel mai bine
aşa arbustul meu de goji ar putea creşte liniştit
şi nimeni nu va şti că am desenat odată
un pom cu tot cu rădăcini
a urmat goana spre râu cu maşina de gunoi
în spate pianul legat fedeleş zornăia
din el sărind prin hârtoape sunete ca monedele
aruncate peste umăr morţilor
pe dig a fost mai greu
frânghiile scrâşneau lăsând ghemotoace
în betonul zgrunţuros
când l-am scăpat pe marginea râului
în el a vibrat scurt vocea lui Armstrong
şi cerul părea un club de karaoke
de undeva din pereţii de piatră prinşi în plasă
au început să iasă rădăcini
apendice articulate sensibile
apropiindu-se de noi
căutându-şi
fructele

STONEHANDS

eram prea strâns îmbrăţişaţi
şi atunci el a pus prima lespede între noi
ne împungea coastele ne tatua nopţile pe frunte
dar am rămas lipiţi
ne purtam rănile ca pe o teamă faţă de ziua de apoi
carnea noastră înmărmurea dincolo de gratii

a doua piatră ne-a trimis-o prin tălpi
pe când tibiile vesteau vecernia
era fierbinte abia smulsă din întuneric
şi sângele s-a refugiat pe înălţimi
devenind o floare de cactus

au urmat celelalte
într-o lapidare plină de gelozie

druidul se îndrăgostise de victimele sale
obligându-le să păşească peste umbre şi zodii

şi s-a făcut stonehenge

CATEDRALĂ PE ŞINE

tot ce-mi amintesc este
catedrala ce huruia pe şine
scoţând fum din locomotivă
ca dintr-o clopotniţă
încinsă de rugăciuni
şi se arunca în faţa ta
karenină triumfătoare

peronul în care străinul cu valiză de lemn
zăcea ca într-un cocon
mi-a spus că au trecut treizeci şi trei de ani
şi călătorii încă povestesc despre umbrele
ce se zvârcoleau printre macazuri
când îmbrăţişările noastre
se rostogoleau
la picioarele anei

ZIUA ESTE O CARACATIŢĂ CU SOARELE ÎNGUSTAT


când toate cuvintele dintre noi
se împrăştie pe jos ca argintul-viu
când suntem atât de aproape
încât ne desparte doar noaptea
ca un hublou de submarin
aş vrea să facem un exerciţiu de pantomimă
decojind un cub
o mie de gondole îşi vor lua zborul
până la frezzata durina din cer
sunt curios cum ţi-ai mişca braţele a dor
buricele luminoase ale degetelor
atingându-ni-se în punctul de ancoră

palmele tale sunt cel mai fin stetoscop
în inima mea scufundată
ca un clopot doar tu ai auzi o melodie
afară cuvintele mă rod precum piranha
în noi se crapă de ziuă

AKEDIA

plouă
peştii din noi ies din cărămizile nearse
se târăsc spre ochiuri de apă
în ele demonul plictiselii
rânjeşte aranjându-şi gulerul înalt scrobit

ai gura cusută
când încerci să ţipi
aţele se întind ca un acordaj
corpul devine o cutie de rezonanţă
sângele se coagulează în seminţele fructelor

apa urcă prin capilaritate
o dungă neagră se mişcă pe trup
trădând-o

încă nu te hotărăşti să te întorci
e plăcut acolo
eşti un ou într-un cuib de ţestoasă
carapacea va creşte groasă
peste o sută de bătăi ale ceasului cu lanţ de argint
timpul s-a spart în mii de lighioane
care îţi mănâncă celulele
cangrenate de gânduri

aş vrea să mă auzi
scot cuvintele de parcă aş merge
pe un pod de frânghii

dacă mă vei întreba unde sunt nu voi şti
dar dacă nu mă întrebi
voi afla

AUTOPORTRET CU RIMBAUD


corpul tău tangent la soare
miroase a pâine pe vatră

- ți-ai schimbat linia vieții
de sus cineva privește strada ca entomologul un mușuroi de furnici
 ai putea să lași batistele de hârtie pe crengi
durerea ar rămâne atârnată ca un fruct necopt al mâniei
trebuie să înveți să mori în orice secundă

- sunt un copil care vrea să știe cum arată soarele noaptea
ușor ușor încep să uit
trebuie să inventez ceva pentru golurile din viață
poezia crește din mine ca unghiile unui mort
cu fața vitrată
voi fugi
ca Rimbaud
de o frumoasă deșertăciune 


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

10 poezii de Matei Vişniec

POEME de Codrina BRAN

POEŢI NĂSCUŢI ÎN OCTOMBRIE