LA MULŢI ANI ! - Laurenţiu Belizan

La mulţi ani!

Laurenţiu Belizan

(28 iunie1963)

                                                                                         Fotografii: Lucian Mănăilescu

METAPOEZIE

există două feluri de poezii:

prima

e cea care se devoră pe ea însăşi

până devine o stare o îndoială

un suspin o iluminare

iar a doua

născătoare eternă de stihuri

care vor umple acest uni-vers

până la implozie

iscând a neştiuta oară

primul gând

aşadar lumea este numai poezie

şi mizeria

în care tu trăieşti acum

este o iluzie

SĂ NU NE UCIDEM FRUMOS PREA DEVREME

toamna îmi strângea trupul ca un teasc

prelingându-mi tristeţea din oase

când plecasem de la tine abia răsărea soarele

galbenul se insinua cobră printre copaci

pândind verdele

oamenii păreau străini de lupta tăcută

numai eu vedeam moartea cum intră în ei

era atât de blândă!

le punea o eşarfă la ochi

înainte de a-i exila în rădăcini

pomii se decolorau ciudat şi neuniform

un amalgam de portocaliu verde-brun

potasiu şi maro-albicios

păreau un regiment de soldaţi

înghesuiţi în camioane pe un drum de ţară

apoi s-au înclinat balanţele

verdele înecându-se otrăvit ca un rege midas

frunzele îmbrăcate în aur mureau maiestos

le auzeam strigătul

şi am văzut acea hecatombă a palmelor

săpându-şi mormântul

sunt singurul martor al apocalipsei vegetale

din toamna acelui an

la întoarcere m-am gândit cu adevărat la tine

pentru prima oară

CHA’AC

difracţia paşilor tăi pe trepte

unda sonoră cobră decapitată

se amplifică

devine ropot de ploaie

în timpanul camerei

niciodată nu voi mai putea deschide fereastra

fără să mă gândesc cum am oprit atunci timpul între etaje

cum se zvârcolea moartea în tavan

ca într-un ménage-a-trois

sânii tăi erau când două marionete french cancan

care îi tăiaseră mâinile lui geppetto

când stalactite străpungându-mi tencuiala trupului

era o voluptate a smulgerii

un drenaj continuu al umorilor

eram două instrumente muzicale

imitând vibraţia sâmburelui scăpat demult în betonul crud al podelei

inimile noastre aveau mai multe încăperi decât blocul

ne rostogoleam prin ele

fericiţi că nu mai suntem coduri de bare

de aici vom ieşi doar unul prin altul

CĂLĂTORIE SPRE INTERIOR

cu băieţii la o bere conceptele iau forma bulelor

de pe marginea halbei

se măresc apoi dispar suflate de un copil

ca într-o fotografie developată în timp ce uşa

se deschide din greşeală

vezi adevărul doar o secundă şi hârtia se înnegreşte

dacă o fărâmă din inima ta s-a trezit

pentru mine e suficient

pe acolo pot intra trăgând albastrul cerului în fire

vei spune că suntem un apendice al absurdului

precum un poem perfect rupt în bucăţi

şi mestecat în graal

dar hârtia poate redeveni pom

un pom cântând din rădăcini în urechile

nopţii de cheratină

ştiu / moartea dă dependenţă

trebuie să atingi măcar o dată coarnele

taurului din Pamplona

numai aşa poţi avea acces la extazul pe care

în această realitate îl ratezi

oricât l-ai pândi te prinde cu garda jos

şi dacă nimic din astea nu s-ar întâmpla

şi dacă gura ar ţine locul inimii

tot nu aş întreba „ce-ai face Doamne fără mine”

aş ieşi cu capul înainte din dragostea asta

prin oamenii-oglinzi

până am rămâne doar noi doi

un lotru

şi Tenzing Norgay

O SĂ TE MUŞC DE UMERI PÂNĂ ÎŢI VA DA SOARELE

pe masă au rămas câteva discuri de pâine

şi două petale de crizantemă căzute din ochiul lui shiva

dacă le-aş pune pe gramofonul bunicii

ţi-ar ademeni glasul pe geam

iar vocalele tale prelungi i-ar şterge praful lăsat de umbre

o să caut prin pod paleta veche şi culorile

ca să înmoi cu ulei pe o pânză ostiile nărăvaşe ale toamnei

ne vom ţine de mână păşind prin mireasma lor

ca nişte matadori ce le înfig curcubeul în greabăn

în cana de lemn o să pui lingurile

în vârful lor cercurile de grâu ca nişte aureole de sfinţi

vor arde la rădăcina speranţei

între noi se ridică un abur complice şi proaspăt de cafea citadină

boabele ei sunt pârjolite de arşita betonului

snopul de linguri bate darabana în ulceaua de lut din bucătărie

dincolo de fereastră oraşul îşi întinde oasele adulmecând răsăritul

în ceaşca asta tu ai putea fi clavicula umărului meu stâng

lumea este un zaţ într-o ceaşcă mai mare în care uneori tu apari

aidoma unei dâre albe care se întinde

scară invizibilă pe meterezele-i de porţelan

trasăm împreună o linie care desparte prezentul

între vara cu piept de fată mare

cu o vioară în spate ca o tolbă plină de săgeţi verzi

şi ziua aceasta ce-şi scoate floarea-soarelui la mezat

am putea să o răscumpărăm

apoi ţintuind-o în colbul lunii

să o frângem ca pe o franzelă cu patru armăsari

răstignind frumuseţea ce ar sătura gurile flămânde ale roţilor

te simt deasupra mea învârtind osiile unei constelaţii

sunt un trup incomplet fără tine draga mea!

să ne ascundem sub fân într-o căruţă ce râvneşte asfaltul citadelei!

iar petalele de crizantemă ascunse în sân

de privirile funcţionarilor grăbiţi

la întâlnirea cu prima chenzină

vor şterge suav ultimul vinil

al patefonului din memoria mansardelor

KARAOKE

pot să presupun că stâlpii de pe dig sunt

ace înfipte într-o epidermă de elefant

nu pot să-mi închipui că ar putea vindeca

cotul râului

nici că podul este un deget al oraşului pe care

apa să-l muşte

când are o criză de epilepsie

un lucru este sigur

realitatea respiră altfel în tentaculele ficţiunii

ventuzele ei intră adânc scormonesc umorile

şi îmi amintesc brusc

dulapul aşezat pe uşa lipsă dintre camere

spatele lui dezmembrat prin care intram

şi ieşeam

dintr-o lume în alta

apoi busculada de pe scări şi vioara

unui lăutar gata să se facă arşice

ceata lui Kusturiţa prin oraş ca o coadă ruptă

de salamandră

nu vreau să mă creadă cineva

aşa ar fi cel mai bine

aşa arbustul meu de goji ar putea creşte liniştit

şi nimeni nu va şti că am desenat odată

un pom cu tot cu rădăcini

a urmat goana spre râu cu maşina de gunoi

în spate pianul legat fedeleş zornăia

din el sărind prin hârtoape sunete ca monedele

aruncate peste umăr morţilor

pe dig a fost mai greu

frânghiile scrâşneau lăsând ghemotoace

în betonul zgrunţuros

când l-am scăpat pe marginea râului

în el a vibrat scurt vocea lui Armstrong

şi cerul părea un club de karaoke

de undeva din pereţii de piatră prinşi în plasă

au început să iasă rădăcini

apendice articulate sensibile

apropiindu-se de noi

căutându-şi

fructele

STONEHANDS

eram prea strâns îmbrăţişaţi

şi atunci el a pus prima lespede între noi

ne împungea coastele ne tatua nopţile pe frunte

dar am rămas lipiţi

ne purtam rănile ca pe o teamă faţă de ziua de apoi

carnea noastră înmărmurea dincolo de gratii

a doua piatră ne-a trimis-o prin tălpi

pe când tibiile vesteau vecernia

era fierbinte abia smulsă din întuneric

şi sângele s-a refugiat pe înălţimi

devenind o floare de cactus

au urmat celelalte

într-o lapidare plină de gelozie

druidul se îndrăgostise de victimele sale

obligându-le să păşească peste umbre şi zodii

şi s-a făcut stonehenge

CATEDRALĂ PE ŞINE

tot ce-mi amintesc este

catedrala ce huruia pe şine

scoţând fum din locomotivă

ca dintr-o clopotniţă

încinsă de rugăciuni

şi se arunca în faţa ta

karenină triumfătoare

peronul în care străinul cu valiză de lemn

zăcea ca într-un cocon

mi-a spus că au trecut treizeci şi trei de ani

şi călătorii încă povestesc despre umbrele

ce se zvârcoleau printre macazuri

când îmbrăţişările noastre

se rostogoleau

la picioarele anei

ZIUA ESTE O CARACATIŢĂ CU SOARELE ÎNGUSTAT

când toate cuvintele dintre noi

se împrăştie pe jos ca argintul-viu

când suntem atât de aproape

încât ne desparte doar noaptea

ca un hublou de submarin

aş vrea să facem un exerciţiu de pantomimă

decojind un cub

o mie de gondole îşi vor lua zborul

până la frezzata durina din cer

sunt curios cum ţi-ai mişca braţele a dor

buricele luminoase ale degetelor

atingându-ni-se în punctul de ancoră

palmele tale sunt cel mai fin stetoscop

în inima mea scufundată

ca un clopot doar tu ai auzi o melodie

afară cuvintele mă rod precum piranha

în noi se crapă de ziuă

AKEDIA

plouă

peştii din noi ies din cărămizile nearse

se târăsc spre ochiuri de apă

în ele demonul plictiselii

rânjeşte aranjându-şi gulerul înalt scrobit

ai gura cusută

când încerci să ţipi

aţele se întind ca un acordaj

corpul devine o cutie de rezonanţă

sângele se coagulează în seminţele fructelor

apa urcă prin capilaritate

o dungă neagră se mişcă pe trup

trădând-o

încă nu te hotărăşti să te întorci

e plăcut acolo

eşti un ou într-un cuib de ţestoasă

carapacea va creşte groasă

peste o sută de bătăi ale ceasului cu lanţ de argint

timpul s-a spart în mii de lighioane

care îţi mănâncă celulele

cangrenate de gânduri

aş vrea să mă auzi

scot cuvintele de parcă aş merge

pe un pod de frânghii

dacă mă vei întreba unde sunt nu voi şti

dar dacă nu mă întrebi

voi afla

AUTOPORTRET CU RIMBAUD

corpul tău tangent la soare

miroase a pâine pe vatră

- ți-ai schimbat linia vieții

de sus cineva privește strada ca entomologul un mușuroi de furnici

 ai putea să lași batistele de hârtie pe crengi

durerea ar rămâne atârnată ca un fruct necopt al mâniei

trebuie să înveți să mori în orice secundă

- sunt un copil care vrea să știe cum arată soarele noaptea

ușor ușor încep să uit

trebuie să inventez ceva pentru golurile din viață

poezia crește din mine ca unghiile unui mort

cu fața vitrată

voi fugi

ca Rimbaud

de o frumoasă deșertăciune