POETUL ZILEI - VALERIA MANTA - TĂICUŢU

POETUL ZILEI

Valeria Manta-Tăicuţu

Valeria Manta Tăicuţu a absolvit filologia (specializarea: română-franceză) la Universitatea „Al.I.Cuza” din Iaşi. A abordat majoritatea speciilor literare (proză, teatru, eseu, critică literară) dar, aşa cum am mai afirmat, după părerea noastră prestigioasa scriitoare din Râmnicu Sărat este, structural, o vestală a poeziei.

ARS POETICA

va veni o noapte când statuile se vor sparge sub ger,
peste parc vor trece cârduri de ciori mânate de vânt
și poarta sărutului prinsă-n cuvânt va scârțâi
ca un poem de divorț sub luna ascunsă;
noaptea de iarnă e o noapte de prăpăd, în stihiile ei
se prăbușesc toate cuvintele luminoase,
toate păsările și somnul.
fără motiv bat acolo clopotele,
bisericile au rămas drepte și pustii:
cine mai îngenunchiază în fața altarelor?
cine mai aprinde lumânări pentru morții cei vii
când vântul îi scoate din icoane și-i aruncă pe străzi?
coșmarul începe la ceasuri târzii,
imagini dintr-o lume pe dos adunând;
iarna pare eternă, cu noaptea ei nemiloasă,
cu demonii cei fără de odihnă;
scriu pe-ntuneric, visez că scriu
și scrisul devine crivăț și ger.

LINIŞTEA SPAŢIULUI ÎNCHIS

ziduri groase, reci, de care lumina se teme:

stau între ele atât de cuminte - cumințenia

pământului, ricanează un gând -

vederea s-a mutat dinafară spre înlăuntru,

fără prea mare folos:

și aici sunt ziduri concentrice, cu șanțuri și răni între ele,

și aici se aud doar cârtițele din adânc ori liliecii

țipând spânzurați sus în turle.

auzul mai încearcă uneori să înșele, să fure sunete,

să le preschimbe când în bătaie de clopot,

când în cântec de mierlă.

ziua e departe, șapte ziduri concentrice

stau greoaie între mine și ea.

iluzia saltului, zborul și visul - înecate

în negru opac, în nesomn și muțenie.

nici îngerul n-a trecut pe aici, poate doar Lazăr:

simt aroma de mir a fâșiilor de pânză

încă ude-ntr-un colț, unde cred că e lespedea funerară;

cine să mă strige și pe mine să ies în lumină

să-mi lepăd pielea de șarpe, și ochii de cârtiță,

și țipătul, pentru o nouă întoarcere

sub cerul mai pur, transparent și înalt?

poate bobul de grâu încolțit sub genunchi,

poate bobul de tămâie aprins la rugăciune,

poate zidul, sătul să mă strângă în el

ca pe cea mai inutilă dintre jertfe.

ÎN AŞTEPTARE

nu e răceală, doar o trecere a nopții prin fereastră;
înăuntru se vestejește un cuvânt, silit
să stea între cărți ca o floare de toamnă presată.
singurătatea e un alt cuvânt pentru absență,
de aceea pereții chiliei sunt goi, cu bezna lipită de ei;
lumina e dincolo, ca și steaua ori îngerul.
aici e numai un cuvânt care se repetă,
un cuvânt care nu-și mai găsește sensul.
unde să afli un lanț, o capcană pentru
cuvintele trădătoare, pentru cele care au
evadat din noaptea lor și a ta?
mâna îngheață și se rupe de trup
în cristale fără lucire și formă;
nu mai ai cu ce scrie și, oricum, n-ai de ce:
e de-ajuns să te așezi la fereastră
în așteptare.

Valeria Manta Tăicuţu, Margareta Labiş, Ileana Vulpescu

RETORICĂ

cine moare mai întâi? –
întreabă norul zdrențuit de-un vârf 

de salcâm – 

noi suntem tineri, bem din fântâni

nemuritoare

pe cumpănă stau smicele de măr dulce 

și mierle

cu apă vie și apă moartă în cioc
cad frunze uscate, semn că norul
și-a terminat lacrimile și furia.
cine moare mai întâi?
cel singur între patru pereți,
cel cu fața îngropată în basm,
cel însetat și cel zdrențuit de salcâm.
în primăvară, din florile dulci vor apărea
chipurile noastre nedumerite
cu întrebarea obsesiv îngânată, bătaie
de clopot în amurg
maica durerii, tu, moarte, du norul de-aici
în alt gol

CITEŞTE ULISE ŞI PLÂNGI

LXXIX

piaţă de păsări baruri magazine

buticuri izolate-n termopane

bătrâni ce scormonesc prin tomberoane

aurolaci ascunşi printre ruine

parlamentari politici sociale

licenţiaţi cerşind la colţ de stradă

acoperişuri care stau să cadă

violuri comentate în ziare

decese împrumuturi sărăcie

tâlhari mărunţi ce fură din altare

poeţi miloşi învinşi de nebunie

întunecat sub fumul gras de seu

sătul să stea-n genunchi de-o veşnicie

oraşul l-a ucis pe Dumnezeu

LXXXIII

femeile bătute miros a frunză arsă

când trece oropsirea ca fulgerul prin ele

în trunchiul fără ramuri se macină inele

cu aşternut de carii sub vârsta neîntoarsă

se prăbuşesc în maldăr la vânăt vântul urii

iar gunoierii nopţii le sună stele-n cer

la istovirea clipei sfrijiţii sâni dau zer

mai veninos ca iazma din mijlocul pădurii

şi cresc ciuperci cât pumnul eternului duşman

pe pajiştea sordidă a trupului de iască

imperiale cercuri din ochiul lui satan

şi vin la mal de riduri în herghelii să pască

lungi lacrimi de gravidă silită an de an

doar fetuşi morţi de frică în lumea ei să nască

(CU MIERE ŞI CU VIN SĂ-NDUPLEC CERUL)

cu miere şi cu vin să-nduplec cerul

să-mi dea răgazul să mai scriu o carte

şi să-mi aduc iubirea de departe

pe umeri ca pe-un miel, în efemerul

rug parfumat de sălcii înflorite

boltite strâmb în spaţii fără nume

când timpul pus e-n candele s-afume

nălucile trădării infinite

mă cresc în trup ciorchini de busuioacă

şi stupi bogaţi în ceara gingăşiei

dar ţi le-aş vrea ofrandă chiar şi dacă

ursuz şi pur pe tronul veşniciei

tu porunceşti ca robul tău să tacă

în anul morţii şi al Poeziei.

BIBLICĂ (ABEL ŞI CAIN)

sunt eu păzitorul fratelui meu?

mă uit în oglindă şi nu-mi mai găsesc

chipul, în locul lui

e doar conturul unui pom cu flori

mari de sânge prinse direct pe trunchi.

era o vreme când mă uitam la mine

şi-l vedeam pe el,

gura mea se potrivea perfect cu a lui,

lacom de culori stridente, roşul

pulsează înaintând cărnos şi smucit

spre scorbura cea neagră din frunte

acolo unde-mi ţin albinele

şi porunca pedepsei

în curând nu voi mai fi decât

o pată păzind altă pată de sânge.

 

Valeria Manta Tăicuţu şi Ovidiu Genaru

FII BUN

fii bun cu mine, mai ales când

stau în genunchi

şi-mi intră în inimă turla bisericii,

sângele care curge atunci

nu-i albastru,

miroase a nalbă şi a urzici,

a brusturi cu frunze cărnoasă

de umbră.

dacă dai la o parte culoarea subţiată,

găseşti în sângele meu

fragmente sticloase

de poem, cu chipul Tău pe ele.

fii bun cu mine, gaura din piept,

mare cât o fereastră

nu mă face să mor, îţi arată Ţie

biserica în întregul ei, cu inima mea

sus, în turla cea mai semeaţă.

CA-N VIS

pe la mijlocul urcușului începusem să mă desfac în bucăți,

odată cu treptele tocite de timp, leproase și ostile;

când am ajuns sus, din mine rămăsese doar

un abțibild sub formă de inimă.

l-a luat vântul, să-l lipească de ușa cea scundă

a bisericii cu cinci turle de argint.

veneau bărbații și sărutau inima aceea,

încovoindu-și spatele la intrarea în pronaos,

veneau femeile și înfigeau câte o săgeată,

câte un ac de blestem, câte-o privire de sticlă;

copiii nu mai veneau, oricât de duios

băteau clopotele din cele cinci turle de-argint.

jos se făcea tot mai noapte, sus era tot mai zi,

lumina se încărca doar cu sunete sticloase

și inima, atât de lovită, începuse din nou să bată

chemând întregul din risipirea acelui urcuș.

SALTIMBANCII

au ieșit saltimbancii, pe străzi miroase a fum

de la grătare și-a prunci avortați,

a găleți de plastic umplute cu portocale mucegăite;

ținem în mâini sticle cu ulei în care rânjește

floarea-soarelui moartă

și gaura de pe tricou, cea din dreptul inimii,

crește cât să încapă în ea un cap de măgar.

oficialii plimbă coroane cu pioase aduceri-aminte

de la un pod la altul, de la o statuie la alta,

toate pline de găinaț:

ciorile fac naveta între cer și aburul

otrăvitor al bucatelor.

panglici tăiate, pungi color, pui vineți și înghețați

în ambalajul electoral al morții,

făină pentru colaci, lumânări, tămâie și

buruieni de îndreptat șira spinării, țepe,

pari cu oglinzi în vârf, biciclete, mașini

second hand, vacarm, sărăcie:

trec saltimbancii coșmarului zilnic, nemuritori.

 

V..M.T şi criricul Adrian Rachieru

RUGĂ

sfânt al zilelor mele pierdute, al obiectelor
greu de găsit după ce s-au ascuns într-un 

spațiu tabu

nu implor ajutorul, ci pacea nelămurită 

a unui turn

zidit de la temelie din cărți necitite
toate negațiile nu aduc înapoi zarea înaltă 

a poemului-rugă

ori a cărții cu o cruce de aur căzând în cuprins
știu rostul iluziei, dezmățul ei în lumea dinăuntru
acolo-mi zidesc remușcările și frigul
chipurile după care tânjesc
ori morții din amintire
sfânt al celor pierduți, de o mie de ani
te încingi cu o frânghie peste sutană
de o mie de ani străjuiești pruncii cu lacrimi 

în ochi

și poeții închiși în statui
e timpul, acum, chiar e timpul
să privești peste umăr în noapte

De la stânga la dreapta: Victoria Milescu, Valeria Manta Tăicuţu, Margareta Labiş, Ileana Vulpescu. Emil Proşcan, Rodian Drăgoi, Nicolae Băciuţ