REMEMBER - RODIAN DRĂGOI

Remember

RODIAN  DRĂGOI

(1 februarie 1951 – 9 noiembrie 2018)

ANIVERSARE

De ziua lui, poetul Rodian Drăgoi

ninge cu lacrimi de zăpadă...

Azi împlineşte încă o moarte...

De când a plecat cerul

e o fereastră în spatele căreia

scânceşte duios întunericul...

LM

STRIGĂTUL MEU ERA O TĂCUTĂ NINSOARE

Pe tâmplele mele zăceau îngeri ucişi

corbii treceau parcă purtând catedrale în gheare

cineva îmi trimitea scrisori din pământ

strigătul meu era o tăcută ninsoare

tu veneai răvăşită şi tremurai

ca o noapte desculţă şi cu umerii goi

un copil inventase o pădure arzândă

doar noi ne temeam să privim înapoi

TOT MAI STRIG ŞI STRIG ŞI STRIG

Tot mai strig şi strig şi strig

că şi-n dragoste e frig

tot alerg pe sub zăpadă

rănile să nu mă vadă

de când stau să te aştept

mi-a crescut iarbă pe piept

de când nu am mai dormit

somnul mi-a încărunţit

de când nu te-am mai văzut

mi-s privirile de lut

carnea mi s-a risipit

într-un hohot de cuţit

şi de când nu ţi-am vorbit

vorbele mi-au putrezit

de când nu m-ai căutat

drumurile au secat

şi lumina s-a uscat

nu mai am nici somn nici pat

locuiesc într-un oftat

şi nici foame şi nici masă

doar zăpada mi-e mireasă

nici nu plec şi nici nu vin

m-am pus slugă la pelin

şi din zori şi până-n seară

lacrimile-mi duc la moară.

CITESC LA LUMINA UNUI FULG DE ZĂPADĂ

aud cum se clatină plânsetul plopilor

întunericul fuge înspăimântat din cetate

şi eu citesc la lumina unui fulg de zăpadă

mama îmi scrie

că şi pământul de-acasă a început să plângă

şi câmpia e tot o flacără verde

dar unde vreţi să duceţi urâţenia mea ?

acasă vă aşteaptă atâta singurătate

TU VEI  FI...

când voi muri

tu vei fi atât de departe

încât nu vei afla

vei continua să-mi trimiţi

scrisori

la care desigur

nu vei primi răspuns

niciodată

mă vei blestema

şi vei continua să trăieşti

mai departe

un trandafir îmi povestește

la mine în cartier e uneori primăvară

o primăvară atât de mică

încât ar putea să încapă  în cutia poștală

atunci mugurii vin pe jos printre femei de rouă

și pădurile intră în casă

pe strada mea uneori se ajunge în vară

acolo lumina tolănită în iarbă mai citește o carte

și un trandafir îmi povestește viața niciodată înmiresmată

a poetului plecat de curând

MI-AR TREBUI ÎNCĂ O VIAŢĂ

mi-ar trebui încă o viaţă

să pot scrie totul

despre frumuseţea acestei vieţi

în spatele meu

moartea râde în hohote

regele nostru

tu ești regele nostru

mi-au zis

te iubim

te slăvim

și ne este milă de tine

POEMUL VA CONTINUA SĂ SE SCRIE SINGUR

va fi iarnă
nopți în șir voi călători printr-o lupoaică albastră

cu tristețe vei spune
călătorul a ajuns dar sufletul său încă mai umblă pe drum

ziua va fi atât de mică
încât va putea să încapă în cutia poștală

va ninge mult
încă un poet va muri cu capul pe masa de scris

poemul abia început va continua să se scrie singur
în timp ce vai poetul va continua să moară

PRIN LUMINĂ DE MIREASĂ

mă-ntorceam târziu acasă

prin lumină de mireasă

toată noaptea mă-ntorceam

toată noaptea n-ajungeam

când eram când nu eram

prins în hamuri tot trăgeam

carul greu de lacrimi plin

ştii că vin şi când nu vin

am ajuns n-aş fi ajuns

patul podidit de plâns

şi tu îngropată-n ieri

mirosea a nicăieri

m-am culcat n-am adormit

urla-n ceruri un cuţit

ACUM NICI VEŞMINTELE NOASTRE NU ÎŞI MAI SPUN NIMIC

acum nici veşmintele noastre nu îşi mai spun nimic

oare câte ferestre încap într-un singur cuvânt ?

tremură lumina între mâinile mele

pe stradă femeile sunt respirate de vânt

tu ţi-ai uitat tristeţea în oglindă şi ai plecat

bluza îţi e udă de întuneric pe spate

iarba în care ne-am iubit pretutindeni ne caută

în mine sunt mormane de frunze vânturate

PLECASEM SINGUR NOAPTEA ERA RECE

plecasem singur noaptea era rece

în urmă se-auzea un plâns ciudat

să fug voiam dar nu aveam putere

că prea eram de spaimă colindat

o numai către ziuă m-am întâlnit c-un om

plecat şi el să-şi caute norocul

mi-a dat o vorbă bună eu am făcut la fel

era prea frig şi-atunci am făcut focul

ne încălzeam tristeţea, picioarele, noroiul

pe care îl duceam tăcuţi în noi

fără să ştim că el ne este frate

şi presimţeam venirea altor ploi

străinul a-nceput apoi să-mi spună

care-i e neamul şi de unde vine

târziu de tot când nu l-am mai văzut

am înţeles că el venea din mine

PRĂPASTIA  DINTRE  NOI

stau în genunchi pe buza ei crăpată

ninge  cu fulgi enormi dintr-un perete

visului meu i-a mai căzut o roată

iar ţie-ţi mor cuvintele de sete

de când te-ai dus eu doar pe mine mă mai am

nici umbra ta nu-ncearcă să vină înapoi

numai miresmele grădinii îmi bat cu pumnii-n geam

cu genele-am să mătur zăpada dintre noi

SUB PIELE ÎMI ÎNFLORESC DUREROS MANUSCRISELE

adie vântul

se aude cum sub piele îmi foşnesc

dureros manuscrisele

cândva aveam un perete și îl iubeam

noapte de noapte desenam fluturi pe el

dimineața fluturii se trezeau și

începeau să zboare

femeia mea a murit de aproape doi ani

dar cafeaua ei încă aburește pe masă

de atunci în carnea mea este

numai întuneric și frig

și nicăieri nicio ușă deschisă

BIOGRAFIA UNEI PETE DE SÂNGE

luna stă într-un picior şi respiră un cerc

pe sub pământ tu pleci la vânătoare

acum iar ninge viscolit

respiraţia tatei îndoaie geamul la casă

iubita mea fotografiază melancolia

acestei ninsori

eu continui să scriu biografia unei

pete de sânge

câinele meu de mult a murit

dar umbra lui mă urmează şi acum

credincioasă

tu știi că de când am plecat

mama a pavat toată ograda cu lacrimi

Doamne, mereu e întuneric în soare

nici nu putem să adormim

cuvintele noastre sunt pline cu pământ

și iar suntem atât de trişti

ca nişte ochi care-au uitat să vadă

SINGURĂTATEA SE  ÎNTINDE

mi-a mai murit un prieten

e noapte luna e o rană

și singurătatea se întinde

pe cămașa mea

ca o pată de sânge

suflă vântul

câmpia bate din aripi

cred că în curând

va începe să plouă

CĂLĂUL MEU ROŞU PE PERETELE MEU ALB

dar eu am fost singur și trist

până în ziua în care

mi-am desenat călăul

pe peretele din dormitor

chiar la cap deasupra patului

în care dorm și visez

cu cretă roșie l-am desenat

călăul meu roșu pe peretele meu alb

din mâncarea mea îi dau să mănânce

îi dau să bea apă din apa mea

îi citesc poezii scrise de mine

și amândoi suntem fericiți

APROAPE OCTOMBRIE

cobor din troleibuzul 76, e aproape
octombrie

iubita mea de la 16 ani
e acum bunicuţă

colega de bancă din clasa a treia
cu care înălţam zmeie până la cer
a murit de curând

dar ea nu ştie că a murit

în fiecare dimineaţă o văd
plutind pe deasupra oraşului

VIAŢA MEA CA O CĂŢEA CREDINCIOASĂ

„Opreşte-te”

mi se strigă în toate limbile pământului

dar eu nu mă opresc nici o clipă

am acasă un poem care plânge

şi mă aşteaptă

„dar tu nu mai ai casă

dar tu nimic nu mai ai

numai numele ţi-a mai rămas”

îmi ascund numele

sub cămaşa mea zdrenţuită

şi alerg mai departe

şi după mine

viaţa mea ca o căţea credincioasă

RAZĂ DE SOARE PE CARE NIMENI NU O POATE CLINTI

pe această hârtie

aş fi putut să aştern un poem

dacă nu s-ar fi aşezat

această rază de soare

pe care ştiu că nimeni

nu o poate clinti

prietenul meu din copilărie

a trecut ieri pe la mine

el are şi acum tot

13 ani

eu clatin întunericul

cu barba mea albă

ACUM ŞTIU

ultima dată

când am fost la vânătoare

cerbii s-au adunat în jurul meu

şi au râs

nu ştiam că ţin în mâini o puşcă

ruginită de milă

SE AUDE CUM GÂNDURILE CLATINĂ VÂNTUL

te desfrunzeşti de şoapte şi eşti tristă

ca o pasăre ce nu mai găseşte pământul

somnul meu ca o creangă se frânge

se aude cum gândurile clatină vântul

în ochii femeilor se aprind lumânări

ferestrele sunt tot mai departe de mine

şi încă un drum se apleacă să-mi spună

că numele meu moare pe buze străine

Cu poetul Nicolae Băciuţ

PE STRADA BACOVIA                          

plouă
într-o cârciumă de pe strada Bacovia
cot la cot cu Moartea petrec
până când mă înfurii pe dânsa
o bag în mă-sa și plec

A-NCEPUT SĂ VINĂ NOAPTEA FĂRĂ ÎNTUNERIC ÎNSĂ

Alături de Victoria Milescu şi Nicolae Băciuţ

a-nceput să vină noaptea
fără întuneric însă
luna stă sub pleoapa mamei
ca o lacrimă neplânsă

a-nceput să crească iarba
peste tot ce eu ţi-am spus
vine-o pasăre şi mută
răsăritul la apus

NINGE STAU ÎN NINSOARE

ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de primăverile
pe care le-am inventat special pentru tine

zăpada mi-a ajuns până la genunchi
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc de ultima noastră vară
petrecută împreună

zăpada mi-a ajuns până la piept
şi tu continui să râzi
ninge stau în ninsoare
şi îţi vorbesc despre dragostea mea
care poate aprinde zăpezile

zăpada mi-a ajuns până la gură
şi nu vreau să îţi vorbesc cu zăpadă
în locul cuvintelor

iată zăpada definitiv mă acoperă
şi tu continui să râzi
şi râsul tău viscoleşte zăpezile

ULTIMUL MEU POEM

mă întorc de la înmormântarea mea

sunt fericit

pe drum nu e nimeni

prietenii deja m-au uitat

ultimul meu poem

nu interesează pe nimeni

e pace e liniște și toți pomii-nfloriți

de ce să nu fiu fericit?