REMEMBER - MARIN MINCU
REMEMBER
Marin Mincu
(28 august 1944 - 4 decembrie 2009)
Doctor în filologie la
Universitatea din București, 1971, cu teza „Opera literară a lui Ion Barbu”.
Colaborator la toate revistele literare importante din
ţară şi la revistele italiene: Alfabeta
(Milano), La fiera letteraria
(Roma), Strumenti critici (Torino), Uomo e cultura (Palermo), Il cavallo di Troia (Roma), Inventario (Firenze), L’Indice (Torino), Il Ponte (Firenze), La nuova
Rivista Europea (Milano, unde a făcut parte din Colegiul european de
redacție) etc.
A obţinut mai multe premii internaţionale, dintre care
amintim: Premio Internazionale Eugenio Montale (Roma - 1989); Premio letterario Carlo Betocchi (Città
di Piombino - 1993); Premiul
Herder (Viena -
1996); Premio Nazionale di Narrativa
(Bergamo,
pentru romanul Il diario di Ovidio, editura Bompiani - 1998)
POEME
MUNCI ŞI ZILE CU NICHITA LA BELGRAD
Cînd noi
doi am fost pe pajiştea din faţa hotelului Slavija
şi tu ca
un claun ai intrat în propriul tău cub desenat pe iarbă de Adam cu prietenii
lui jugoslavi, ai intrat cu emoţie
să vezi
dacă te primeşte în joc, dacă poţi să te transformi într-un semn, să nu mai fii
om, să intri în propriul tău cub
ca-n
piramida lui Keops, să intri tu singur de bună voie
fără să
te sperii că nu vei mai ieşi
de ce
bătrîne te-ai supărat?
Cînd
mergeam pe stradă noi falnici şi eu ţi-am spus dragul meu
Falstaff,
urîtule, grasule, burduhănosule, hai să ne-ntrecem pe bicicletă,
iar tu
te-ai uitat galeş în oglinda unei vitrine, te-ai uitat
ca un
bărbat frumos ce erai şi ţi-ai admirat profilul de grec
care a
fost la Salamina, mi-ai spus cu superb orgoliu
hai să
ne întrecem
de ce
bătrîne nu te-ai ţinut de promisiune?
Când
prietenii lui Adam ne-au făcut o surpriză cum trăgeai tu
ca un
urs sîngerînd în zăbala poeziei în acea casă memorială şi-a intrat
înăuntru
un urs adevărat ţinut de catenă de ţiganul ursar
cum
te-ai ridicat tu cu sfială-n picioare iar el a început să joace
urseşte
dansează ursul romînesc de două mii de ani dansează
cum îi
curgea sângele din falca strivită dar el juca înainte
călca
apăsat că se zguduia-n casă planeta cum tu plîngeai
fără să
şti de ce iar ursarul ţi-a făcut plecăciune
de ce
bătrîne n-ai mai aşteptat?
Cînd am
fost noi trei la Gradimir s-o întâlnim pe Desanka
iar eu
i-am făcut o poezie mărturisindu-i cît e de frumoasă şi tînără
şi cum
ea ţi-a spus mulţumesc Nichita crezînd că poezia e făcută de tine
e ca şi
cum aş fi scris-o eu ai răspun tu generos ca un leone de Siria
ce nu se
temea de o panteră tandră ca mine, e ca şi cum aş fi scris-o eu, bre
ai
repetat şi-ţi mulţumesc
de ce
bătrîne te-ai supărat pe prietenii tăi?
Cînd am
fost noi patru-n pădurea de deasupra casei lui Filip
cum era
verde iarba sub frunze pătate şi te trăgea prin oase în jos oboseala
bre, eu
parcă m-aş întinde puţin şi te-ai prăvălit peste frunze
ca un
zeu al pădurii tras de rădăcini în adîncurile materiei invidioase
e bine,
bre, aşa, e atît de plăcut că nu m-aş mai ridica ai spus rar
cum eu
m-am speriat din senin să nu te fure lenea pămîntului
şi te-am
tras în sus hai Nichita că ne aşteaptă lucrarea de azi
da
bătrîne să mergem uitasem că mai avem treabă şi azi
de ce
bătrâne te-ai lenevit de noi toţi?
Cînd
mergeam noi pe furiş la vînătoare de noapte prin boscheţii
plini de
sîrboaice frumoase eu bătrîne ai suspinat nu m-am iubit şi eu
c-o
străină mi-e şi ruşine de mine hai
să-ngrozim
Belgradul Nichita, ţi-am spus
vezi
bătrîne aşa n-am avut eu noroc niciodată
ai mai
scîncit lasă, lasă, bre, ţi-am strîns mîna că mîine
vom fi
cei mai căutaţi trubaduri-cavaleri şi-or să plîngă
sîrboaicele-n
pumni după noi cum ai rîs tu fericit ca un copil
de ce
bătrîne nu ţi-ai amintit de acea noapte faustică?
Cînd ai
venit tu la mine în cameră puţin speriat ascultă cum
bate
inima mea mi-ai arătat în pieptul tău unde se-ntîmpla ceva planetar
cum eu
cu teamă mi-am apăsat fruntea de pieptul tău puternic
şi m-am
uitat la tine zîmbind nu auzi nimic m-ai întrebat
nu e
nimic Nichita e doar un uruit mai puternic ca atunci cînd
motorul
unui astru rămîne accelerat de-ntîmplare cum m-ai rugat
să merg
la tine în cameră şi să te ţin de mînă pînă îţi trece
ţine-mă
cum ai fi mama mea, bre, şi îmi trece şi ţi-a trecut
de ce
bătrîne nu m-ai mai chemat?
Cînd am
venit eu la tine în cameră la ora două cu Marin Sorescu
şi erau
de faţă acolo Adam şi cu Flora care munceau
de
dimineaţă în schimburi ca să scrie tot ce le dicta îngerul
cum te
apucase o hemoragie îngrozitoare de cuvinte ce săreau
din
corpul tău vii iar tu icnind de durerea unei smulgeri materiale:
era un
cîmp de bătălie aburind de sînge cald şi cum tu scufundat
pîn-la
gît strîngeai îngerul de jugulară ca să nu mai poată slobozi
din el
nici o vorbă afară şi cum fericit mi-ai dăruit o marină regală
spunînd
că numai mie nu poţi să-mi dictezi
de ce
bătrîne n-ai vrut să-mi dictezi?
Cum
ne-am dus noi trei la Novi-Sad să ne războim cu cuvintele
şi cum
te-ai îndrăgostit tu nebun de acea actriţă tînără
ce ţi-a
recitat versurile pentru că era mai vie decît
toate cuvintele
şi decît faptul că noi existam acolo
şi
Slavco ne întreba şi tu mi-ai spus să-ţi bag cotul în burtă
dacă ai
să baţi cîmpii
de ce
bătrîne nu vrei să mai baţi cîmpii?
Cînd
ne-am dus noi la vila lui Filip şi el ne-a dat să mîncăm
purcel
de lapte şi să bem un molan turnat de tine cu dichis
direct
din damingeană că aşa bea pupăciosul de Falstaff
care
ştia ce e cu putoarea asta de viaţă cum ne-a făcut
să
plângem apoi o tînără studentă la teatru
declamându-ne
rolul Casandrei cum ai ieşit sprijinit de umărul meu
sub
ploaia călduţă de afară ca să tragem o gură de aer ai zis
să nu
vadă Filip cum suntem proşti şi sentimentali
de ce
bătrîne să nu mergem din nou pe la Filip?
Cînd am
stat noi o jumătate de zi să-l aşteptăm pe nebunul de Adam
vorbind
cu lăcomie de marele poet Ion Barbu cum te-ai dus tu
să-l
întîlneşti tînăr adolescent într-o casă aristocratică unde el venea
pentru
că voia să vadă o tînără pe care o iubea dar ea nu
cum ţi-a
vorbit el despre poezie o zi întreagă şi cum întors din profil
atunci cînd
pleca întristat că nu se arătase aceea pe care o aşteptase
ţi-a
spus cu o voce de bronz „preferă Oda în metru antic”
de ce
bătrâne nu mai vorbim de Ion Barbu?
Cînd eu
te-am întrebat dacă nu vrei să facem o carte împreună
să
vorbim despre cîte am vorbit pînă acum despre didactica frumuseţii
naturale
despre cum se cască golul dinaintea cuvîntului
ca o
gură de ghionoaie cerînd mereu carne carne carne
poezia
se face cu carne ca orice război adevărat purtat din unghia
piciorului
drept pînă în vîrful firului de păr din cap
pînă în
vîrful firului de cuvînt smuls din gură cu fierul încins ai spus tu
de ce
bătrîne să nu facem noi cartea?
Cînd
mi-ai povestit tu cum ai aflat prima dată că ai şi sex
cum
ţi-am povestit cum m-am îndrăgostit eu de o profesoară a mea
de
istorie cum i-am scris o scrisoare frumoasă
şi ea
trecea pe partea cealaltă a străzii atunci cînd mă vedea
te iubea
şi ea dar îi era frică de puritatea din tine prostule mi-ai spus tu
cum am
bătut apoi courvoisier plătit cu banii munciţi de tine
ca să sărbătorim
această clipă unică
nu-i aşa
că e frumos bătrîne că ne-am întîlnit nu-i aşa că merită
să ne
bucurăm că suntem noi doi împreună în această secundă
că
simţim că suntem, înţelegi tu, că suntem (aici ai apăsat
cu forţă
cuvîntul să fie mai viu) noi doi atît de aproape
că nu ar
încăpea nici o rază de laser între noi
care
suntem unul acum înţelegi tu bătrîne
că noi
ne-am găsit cei reali cei adevăraţi că ne căutam de multă vreme
în clipa
aceasta la acest bar din hotelul slavja unde beam courvoisier
pătit cu
două mii de dinari suta de grame hai să însemnăm pe perete
un semn
o pată infimă făcută cu mîinile noastre puse laolaltă
şi am
desenat o cruce într-un cerc cu pixul pe zid
ca să
fie o urmă că noi am existat în clipa aceea
atunci a
venit Adam şi ne-a certat că aruncăm banii
tu te-ai
întors către mine poznaş făcându-mi cu ochiul
şi
aproape amîndoi am vrut să-l îmbrăţişăm deodată
pentru
că venirea lui ne oprise să plîngem ca proştii
şi îţi
străluceau ochii şi poate şi mie îmi străluceau
acest
lucru e sigur cel puţin din felul cum mă vedeam în ochii tăi puri
de ce
bătrîne să nu ne mai privim ca atunci?
Cînd ne
plimbam pe lîngă o biserică neterminată din Belgrad
ce mai
avea doar temelia afară şi încolo era năpădită de plaurul verde
cum cu
haz îmi povesteai că odată mic fiind cu mama ta în faţa
unui
magazin te-ai oprit brusc (nu, că să-ţi cumpere acea bicicletă,
că nu te
urneşti de acolo altfel, că nu am bani la mine, că lasă
că o s-o
luăm mâine) ai început să dai din picioare
să
strigi, lasă că discutăm noi acasă, ţi-a mai spus mama ta
şi când
mai aveaţi două-trei case până s-ajungeţi, te-ai aşezat
pe
marginea trotuarului nu, că eu vreau să discutăm chiar acum şi aici
de ce nu
vii să mai discutăm bătrîne acum şi aici?
Cînd am
scris eu o noapte întreagă despre victoriile tale
prin
Macedonia, încîlcindu-mă printre noduri şi semne
ca un
Hermes negat cum ai dat tu telefon la citirea textului
spunîndu-i
Ştefaniei că îmi mulţumeşti şi că o să te strădui
să fii
tot pe atît de genial pe cît scrisesem eu despre tine
cum i-ai
spus că numărul tău de telefon este – cinci de la degetele
de la o
mînă nouă semnul naşterii cinci de la cealaltă mînă
şase de
la inversul naşterii şi zero zero adică
numărul
perfect al poetului – dragul meu Falstaff, hai să mai rîdem
zeieşte
de putoarea asta de viaţă urîtule, grasule, burduhănosule,
pupăciosule,
mincinosule, arogantule, încrezutule, copilărosule, vorbăciosule
unde-ţi
mai telefonez eu acum, bestie îngerească?
PROBĂ CU VIAȚA
încercuit
de mii de cărți orgolioase
mă retrag păianjen domestic în gradul zero
al camerei de lucru
din fiecare colț obscur
realul mă pândește perfid cu ochi
tentaculari de caracatiță
de fac un pas către râu
apa (nevinovata apă) mă trage-n adânc
să mă înece
de calc pe pajiștea verde
iarba (nevinovata iarbă) mă-ncolăcește tandră
să mă sufoce
de mă refugiez în lectură
furnicile textului mă sărută mortal
cu cerneala lor
asaltata de primejdii multiple
mă apuc să scriu dar pe măsură ce bat la mașină
observ cum viața dispare
mă retrag păianjen domestic în gradul zero
al camerei de lucru
din fiecare colț obscur
realul mă pândește perfid cu ochi
tentaculari de caracatiță
de fac un pas către râu
apa (nevinovata apă) mă trage-n adânc
să mă înece
de calc pe pajiștea verde
iarba (nevinovata iarbă) mă-ncolăcește tandră
să mă sufoce
de mă refugiez în lectură
furnicile textului mă sărută mortal
cu cerneala lor
asaltata de primejdii multiple
mă apuc să scriu dar pe măsură ce bat la mașină
observ cum viața dispare
GREIERUL DE ACASĂ
1.
Am adormit pe furiș
cu capul pe căpătâiul feciorelnic
întins în patul de lemn
scobit în mod secret
precum arborele lui Ulisse;
ca un bou de povară-am adormit
o jumătate de rotație planetară
învelindu-mă cu aerul din copilărie,
cu aerul magnetic al camerei mele
de adolescent imberb citind
toată noaptea romane de 15 lei, doxuri,
cu aerul viu conservat în abajurul cu ciucuri
ce a ieșit și-n fotografia aceea
făcută special pentru prietena mea
din Germania cu care corespondam în clasa a
zecea
(ea era o bună canoistă
venea des aici în competiții sportive -
nu mi-a plăcut însă
nu e genul meu i-am spus lui Irmi
care mă ajuta să-i scriu în nemțește
mai bine nu-i mai scriu
și nu i-am mai scris)
2.
ce faci sau ce mai învârți?
m-a întrebat un greier ascuns
într-un colț al scrinului
știut doar de mine: un poznaș ce nu mă lăsa
niciodată
să dorm
nici când eram aproape prieteni:
(oricum cel mai bun confident)
de ce te-ai întors?
ca să-i văd pe bătrâni
(i-am răspuns dormind
mai departe ca un taur centaur)
nu, tu minți,
ai venit pentru tine
ai venit numai
pentru tine
altfel de ce
ai dormi așa
de ce ai fi
așa de lacom să dormi
nu vezi că
sforăi de se zguduie casa
nimeni nu se
mișcă de teamă
să nu
trezească „băiatu'”;
tu ai venit
numai pentru tine
3.
am venit să sap via să curăț pomii de omizi
să...
nu, tu minți,
ai venit pentru tine
ai venit numai
pentru tine
nu vezi că
stai în vie toată ziua
te zgâiești la
frunzele verzi
le strivești
și le bei clorofila
te uiți la
strugurii copți
le numeri
boabele cu o prefăcută naivitate
le storci
mustul și te ungi cu el pe corp
ca și dionysos
tu ai venit să
înveți cum sunt frunzele
cum sunt
strugurii
cum e via
pentru că uitaseși
nu vezi că te
uiți la omizi toată ziua;
le întorci pe
o parte pe alta
le cauți ochii
lor mici
le numeri
perișorii negri de pe burtă
le omori și le
dai la găini
apoi te bucuri
că îți aduci aminte...
4.
am venit să repar gardul cel vechi
să repar acoperișul de la camera de la
stradă, să...
nu, tu minți,
ai venit pentru tine,
ai venit numai
pentru tine
nu vezi că te uiți
prin spărtură dincolo
te uiți și nu
te mai saturi de uitat
te uiți
ca-ntr-o altă țară
ca-ntr-o altă
planetă
ca-ntr-o altă
viziune interioară,
hai,
recunoaște,
tu uitaseși
cum arat-o spărtură
cum arat-o
casă...
5.
am venit să sap grădina
să pun semințe-n pământ să...
nu, tu minți,
ai venit pentru tine
ai venit numai
pentru tine
nu vezi că
stai și te uiți la sămânță
ca la o monadă
leibniziană
la felul cum e
făcută sămânța
cum sunt
cotiledoanele
și cum e
alcătuirea ei dinăuntru
te uiți așa
pentru că uitaseși
la ce servește
sămânța
de ce se
seamănă ea în pământ
6.
am venit să vărui casa
să vopsesc uși ferestre să...
nu, tu minți,
ai venit pentru tine
ai venit numai
pentru tine
nu vezi că te
uiți la casă
ca și când
n-ai ști
din ce gen
face parte
și de ce
trebuie văruită
de ce mai
trebuie ea văruită
dacă nu știi
de ce gen e
de mai
trebuiesc vopsite ferestrele
dacă nu știi
de ce se uită ele-n afară
de ce mai
trebuiesc vopsite ușile
dacă nu știi
să le-nchizi
și nici să le
deschizi...
7.
am venit să-i văd pe bătrâni repet
(de ce nu m-o fi slăbind deloc
această lighioană cicălitoare
că doar nu l-am tratat niciodată fără
consideraţie
ba chiar aș afirma
că am fost un adevărat domn
în ceea ce-l privește
nu am băgat niciodată dezinsecția
și nici nu l-am înscris în cartea de imobil
ca să plătească chirie
dar pe cine nu lași să moară
nu te lasă să trăiești)
nu, tu minți,
ai venit pentru tine
ai venit numai
pentru tine măgarule
nu vezui că ei
plâng aprig de câte ori
te văd pe tine
ei plâng și tu
nu poți să faci nimic
ca să-i
oprești
nu poți să le
spui
ca să-i
convingi
cuvântul tău e
gol
pentru
urechile lor astupate
gesturile tale
sunt mincinoase
pentru ochii
și privirea lor
vorba ta este
falsă
pentru
singurătatea și durerea lor
nu le mai
ajunge
vocea ta acum
nu le ajung
gesturile tale
de acum
nu le ajunge
nici ființa ta
de acum
ei te vor așa
cum te știau
dar tu nu mai
ai timp
ai auzit?
nu mai ai timp
să fii așa cum
te știau ei
așa cum te
cunoșteau ei
așa cum...
8.
ba am timp că de-aia am venit
și d-aia dorm fiindcă am timp
și nu m-am schimbat și...
nu, tu minți,
n-ai timp prostule
și dormi
fiindcă numai acolo în somn
tu te visezi
că te-ai întors
cu adevărat
acasă
că bătrânii
sunt fericiți că te-ai întors
că totul e
bine
că nu te-ai
schimbat deloc
că...
9.
ia mai taci dracului din gură
pocitanie neagră și imposibilă
că acu' te strivesc cu o palmă
mai bine lasă-mă să dorm
nu vezi că am treabă
și că nimeni nu mă deranjează
în afară de tine...
cri-cri-cri-cri-cri-cri
(îmi răspunse greierul meu de acasă)
Comentarii
Trimiteți un comentariu