TINERI POEŢI BUZOIENI: LA MULŢI ANI POETEI SIMINA MARIA SIMA !

 ANIVERSĂRI

TINERI SCRIITORI BUZOIENI

Simina Maria Sima

Simina Maria Sima (n. 11 septembrie

1997, Buzău), talentata şi melancolica studentă-poetă de azi,  a publicat versuri în revistele „În Agora” a Colegiului Național „B. P. Hasdeu”, „Viziuni” a Colegiului Național „B. P. Hasdeu”, „Fereastra” din Mizil și în antologia „Polenizare” a Cenaclului literar „Ante Portas” din Buzău. A publicat editorial în anul 2017, cu volumul „ÎĂn palma mea se ascunde o lume” (Ed. „Omega”, Buzău, 2017)

 

URBE

 

m-am născut într-un oraş – tristă amintire –

a unui Dumnezeu care n-a plâns

niciodată

până la mine

 

m-am născut pe o stradă departe de centru

între pereţi şi bucăţi

de om ascunse

printre pietre

 

mâine mă nasc şi în mine

o să scap de oraş,

o să scap de lume.

FLUTURI

am strâns în pumni toți fluturii din lume și palmele mi s-au umplut de culoare,

am rupt toate filele din carte și mi se pare nedrept că pietrele
cunosc fluturii mai bine decât pot oamenii să simtă gustul cerului la apus;
i-am strâns pe toți ca să ți-i dau ție la noapte, ca să le prinzi culorile,
ca să am impresia, de fiecare dată când îmi recapăt echilibrul, 
că am un fluture înfipt în palmă.

mă gândesc să mă mut de pe strada asta cu bucăți de scoici pe la porți
ca să nu mai văd cum se îneacă submarine personificate

din care ies epistole cu scris mărunt amintindu-mi că am trecut podul
care unește lumile și am căzut de pe el;

mă gândeam că toate scrisorile care ajung la tine au adresa mea pe ele,
e doar greșeala poștașului. dar nu,

mi se pare mâna destinului cea care poartă fiecare pagină
scrisă cu degetele tale mici și cu fiecare zi
ajung tot mai aproape de un mine de hârtie,
un mine care n-a mai vrut să fie bucata ascuțită din noi,
cuvintele pe care le-nmoi în lapte și le guști
cu degetele tale mici.

 

CU MINE

mă întreb ce se întâmplă

dacă arunc cu stele-n lună

cu fulgi în păsări

cu praf pe pământ,

cu apă-n mare

cu scoici în melci,

cu frunze-n pomi,

cu litere în cărţi,

cu sunete în portative,

cu lumină în becul de deasupra mea

 

oare

se vor contopi

sau se vor sparge?

 

hârtia asta

se arde

şi nu mai rămâne nimic din ea.

se rupe

şi se transformă

în mai multe.

 X

 în fiecare zi, pe cerul meu, zboară o pasăre nemaiîntâlnită până acum;

toți se întreabă cine a trimis-o în lumea asta, căci pare mai mult decât străină,
dar numai eu știu că Dumnezeu silabisește în fiecare seară „pa-să-re” de câte ori e nevoie,
până când Pământul adoarme.

m-am urcat pe pervaz în ziua în care am împlinit 8 ani
și am văzut cum o lume anapoda uită să mai iasă din cutia cu jucării ;
n-am mai găsit lemne ca să aprindem focul, iar ziarele vechi s-au udat,
nu mai avem cu ce să ne aprindem sufletele de mini-adulți descreierați,
care nu se mai gândesc la ziua de mâine și la locul lunii pe cer ;

pe vremea bunicilor noștri, soarele începuse să semene destul de bine cu un ochi
care se închidea regulat ca să lase cerul să respire, ca să lase lumea să-și deschidă cadourile,
să spargă farfuriile pline de cornulețe cu răvașe
și să se facă zi.

 

NIMIC

 

Cerul e o foaie bicoloră,

Când albastră, când neagră;

Inima e un organ tetracameral

La fel de încăpător ca cerul

Pe vcer e luna, în inimă nu-i nimic.

E numai ea şi atât.

Nici soare, nici stele,

Nici nori de furtună,

Vreau să am cer cu păsări

În loc de inimă cu nimic.

 

HAIKU

Cu aripi de aer

Dragonul pluteşte azi

În cerul nostru.

APOCALIPSA

 

apocalipsa o să vină

când n-o să mai existe iubire

să mă salveze de moarte;

atunci o să se audă

vaze sparte

și florile pe care nu mi le-ai

trimis niciodată

o să se ofilească.

n-o să ne ciocnim

cu un meteorit,

n-o să fie un sfârșit brusc,

n-o să fie nimic din ce îți imaginezi,

n-o să fie nimic în plus,

o să fie perfect să trăim sub pământ

până când o să ne îngroape la suprafață,

o să lipsească doar zumzetul țânțarilor,

o să fie o lume

fără tine, fără mine,

fără iubire.

 

CHIROMANŢIE&CO.

 cică, în noaptea asta, Cerurile se deschid, deși în calendarul creștin-ortodox nu-i nicio sărbătoare,

cel puțin așa mi-a zis o babă care se ocupă de citit în palmă

și care, din mila oamenilor, reușește să trăiască;

nu mi-am pus niciodată problema că ar putea să fie vrăjitoare,

am crezut doar că are harul de a-i face pe oameni să creadă orice minciună îndrugă,

îmi repugnă chiromanția, cu toate că manifest un interes vădit

pentru alte culturi și ritualurile lor;

chiar azi-noapte am visat că știam toate numerele, dar toate, până la infinit

și chiar mai departe,

că începusem să aiurez, să vorbesc despre morți pe care nici măcar nu-i cunosc;

mama mi-a spus că, atunci când eram mică, am luat în mână oglinda

și am trântit-o de podea,

că toate cioburile s-au lichefiat și au intrat în parchet,

că au vândut casa unei țigănci bătrâne, care mi-a ghicit în palmă

ceva despre vise de taină.

RĂSPUNS LA ÎNTREBĂRI CARE N-AU FOST PUSE

 

de când am uitat că timpul își face loc în fiecare dintre noi,

lumea mea s-a dilatat serios, iar pe pereții ei au început să apară

îngeri cu aripile tăiate în două și cu cerul ascuns în urechile lor

care nu au mai auzit nimic

de la izbitura inițială în timpul căreia au apărut ființe

cu bucăți de suflet între degetele de la mâini;

de ieri seară, desenez fragmente din povestea pe care

mi-a spus-o bătrânul din colțul străzii;

voiam să-i dau la o parte hainele de cerșetor, pielea și tot ce m-ar fi împiedicat

să-l cunosc așa cum era cu adevărat, asta dacă într-adevăr era;

era un înger fără aripi care îmi dă târcoale din momentul care marchează

începutul unei bucăți noi de pământ.

Pământul stă în aer de când totul, dar totul, crede

în bătaia pendulelor la miezul nopții ca într-un zeu defect

care are nevoie să-i fie răsucită cheița

ca să creeze ceva mai bun decât

două foi de hârtie pe care am început să scriu

cu degete tremurânde

din cauza ceții care îmi rupe, pe zi ce trece,

tot mai mult din pleoapă;

în curând o să ajung să te văd.

 

N-AM MAI FOST DE MULT FLUTURE

 

și dacă eu nu o să mai pot să sar de pe marginea prăpastiei,

o să sari tu pentru mine,

poate atunci o să te simți ca îngerul la care ai visat de atâtea ori

și pe care ai vrut să-l închizi în colivie

ca pe un fluture care are aripile prea întinse

pentru tot ce înseamnă trecut;

de mâine încep să văd mai clar cum cerul coboară

de atâtea ori în mijlocul meu,

ca să nu mai vorbesc de cât de aproape o să fie infinitul

de un suflet care începe din întuneric

să-și formeze toate cuvintele pe care i le atribuim luminii;

văd îngerul cum sare pe deasupra unui timp nedefinit

din care doar eu mai fac parte și la care

doar tu te întorci atât de aproape de fluturi;

am început să miros a fluture închis în colivie

de ieri de la prânz, de când m-am văzut în mijlocul unui imens

nonsens.

 

BINEVOIEȘTE

 

înainte era întuneric și nu știam că lumina apare doar dacă

spun acel cuvânt pe care nimeni, dar nimeni, nu vrea

să-l audă sau să-l vadă scris în nisipul umed

în care mi se afundă tălpile ori de câte ori

îmi dau seama că o să vină o zi

când o să trebuiască să-mi iau la revedere

de la păsări, să le las să smulgă

două pietre din mine,

așa o să-mi fie mai ușor să mă prăbușesc

atunci când o să bată pendula din hol

ora 2;

sau, poate, n-o să-mi cadă chiar toate bucățile

de cer... din cerul gurii.

 

pe marginea lumii mele, Dumnezeu a găsit de cuviință

să îți așeze mâinile de fiecare dată când are nevoie să creeze ceva nou;

„atunci”, îmi spuneau două rândunele, „o să te naști tu,

când Mâinile vor termina să-ți clădească lumea

în care tu o să înveți ce înseamnă să visezi

că timpul se rupe în două de câte ori te îndrăgostești,

n-o să mai existe nici spațiu în care să faci piruete,

nici nisip în care să scrii că iubești;

atunci, lumea ta se va sfârși,

când n-o să mai zâmbești în gând”.

 

NU MAI AM DE CE SĂ UIT

 

astăzi nu mai scriu despre copii aruncați în partea cealaltă a cerului,

nici măcar despre bucăți de cer pe cale de dispariție,

nici măcar despre străzi paralele pe care mergem în fiecare zi

ca să ajungem la un birou pe care zac niște hârtii soioase,

la mine e aruncată o cană cu urme de ruj pe margine,

la tine, un stilou cu penița uscată;

n-aș scrie niciodată cu stiloul, iar asta doar pentru că cerneala se șterge

imediat;

am fost și eu o picătură de cerneală

până când cineva a mototolit hârtia pe care căzusem.

 

MIROASE A FUM

 

Miroase a fum. Îmi pare bine

să te cunosc așa cum ești.

Miroși a suflet proaspăt de copil,

Miroși a sobă-n plină iarnă.

Vai, Doamne, cât îmi e de cald !

 

Miroase a frig. Îmi pare bine

să te cunosc așa cum ești.

Miroși a zăpadă întinsă peste case,

Miroși a vânt în zi de toamnă.

Vai, Doamne, cât îmi e de frig !

Miroase a mentă. Îmi pare bine

să te cunosc așa cum ești.

 

Miroși a somn și a cuvânt,

Miroși a mir și a odăjdii.

Vai, Doamne, cât îmi e de greu !

Miroase a temniță. Îmi pare bine

să te cunosc așa cum ești.

Miroși a vise și iubire,

Miroși a mere și dorințe.

 

Vai, Doamne cât îmi e de dor!

De fapt, îmi pare bine

să te cunosc oricum ai fi. 

 

FĂRĂ OCHI

 

Singură, la mijloc de cer,
Lucrarea lui Dumnezeu,
O pasăre fără ochi
Zboară în cercuri.

 

Are ochii goi
De orice sclipire,
Zboară fiindcă are încredere
Că Domnul nu o s-o lase să cadă.

 

În întunericul ochilor ei,
Se adună imagini
Ale unor vipere cu colți
De argint.

 

Și zboară cu șerpii
În gând,
Printre nori
De gând.

 

Iar Dumnezeu zâmbește
Și-i aranjează
Drumul păsării
Ca să fie cât mai drept.

 

LOLITA

 

lumea se asfixiază în jurul meu

de parcă ar fi un peşte scos din apă

de ce să mă uit la ea

ca să-mi încarc sufletul

cu imaginea unei muribunde.

Care dincolo de toate dincolo de cât

de subţiri sunt oasele ei ieşite prin piele

ca două fire de aţă mânjite cu ruj

are obrajii supţi

închis la gât poartă un ştreang de oameni tăcuţi

care acceptă totul fără să crâcnească

Sprâncenele arcuite în sus au culoarea

sângelui scurs din rana de sub sâni

Lumea are miliarde de mâini şi picioare

are o îndemânare şi un echilibru de invidiat

se înclină mereu dar niciodată nu cade

Degetele ei cântă la un pian imaginar

cu nişte clape roşii şi verzi

timpul a mai trecut peste ele s-au mai închis
pian de marmură de lemn de piatră de frunze

de praf şi de stele era un timp când pianul

era nou şi lumea era nouă muzica ei era limpede

Pe clape s-au aşezat pervers picurii de ploaie

degetele lumii n-au cum să le evite şi le ating

se întind lasciv pe pielea lumii era un timp

când nimic nu era prea puţin

când nimic nu era prea mult

Lolita doarme peste clape sunetul

s-a pierdut de mult clapele se bucură

sub presiunea corpului său care miroase a flori

Vălul cu care trupul ei e acoperit cade moale

peste pian până şi moartea se uită la ea

ar lua-o dar nu îndrăzneşte să o atingă
lumea atât de gălăgioasă până atunci tace

acum cu miliarde de ochi aţintiţi

asupra imaginii înfiorătoare

Lolita doarme pe pian şi moartea o priveşte

cu pumnalul deasupra pieptului ei

inima îmbătrânită a morţii şi-a accelerat bătăile

Inima morţii făcută din stelele stinse din algele

putrezite din şinele de cale ferată pe care

înaintează trenuri ciocnindu-se mereu scrâşnind din roţi

Lumea începe să se mişte mâinile şi picioarele

nu mai sunt în sincron...

 

Moartea începe să coboare sub patul Lolitei