Revista revistelor - SINTAGME LITERARE

REVISTA REVISTELOR CULTURALE

SINTAGME LITERARE

Nr.4 (27) iulie 2017

Într-o vreme în care literatura a devenit o... „Citadelă sfărâmată”, în care revistele literare fie de-vin „diamantine”, fie îşi micşorează numărul de pagini sau şi le închid, pur şi simplu, harta culturală a Ro-mâniei se umple de amintiri şi pete albe, un fel de iarnă ce răsună de colinde şi festivaluri folclorice, cu gar-nituri de „mititei”, spre veşnica neuitare a campaniilor electorale.

În acest context e aproape firesc să te gân-deşti că cineva a mutat capitala României la Du-deştii Noi acolo unde, sub egida Asociaţiei Cultu-rale „Vatra Dudeşteană” şi prin truda scriitorului Geo Galetaru, apare o publicaţie de excepţie, intitu-lată „Sintagme literare”. Sunt pagini de literatură autentică, unele semnate de nume mari, sau de ta-lente incontestabile apărute din insulele singurătă-ţilor de cursă lungă ale „Provinciei Felix”, cronici literare, nu obligatoriu laudative, polemici de sub-stanţă şi interviuri netrucate.

Iată câteva din „ofertele” numărului 4 (27) din iulie a.c. al „Cenuşăresei” care se duce la baluri princiare, fără aprobarea părinţilor vitregi ai culturii noastre.

⏯ Angela Furtună, o Doamnă a literaturii şi artei româneşti, intră în „labi-rintul oglinzilor” pentru a căuta minotaurul amintirilor ucigătoare: „abia acum înțeleg de ce/ mi s-au închis toate ușile/ în timp ce simțeam neliniștea/ unui înger ascuns/ în formele paradiziace/ ale cuvântului ce izvora din mine/ când femeie părusem/ o stranie constelație/ sinucigașa bărbatului ce-mi întindea/ în fiecare dimineață/ piciorul/ pentru a i-l spăla și usca/ înainte de a păși sigur/ pe covorul țesut din părul meu fluviu/ eram frumoasă aşa, cu pleoapele lăsate/ abulic/ peste răcoarea nopții fără sfârșit,/ și așa tre-buia să rămân” („eram frumoasă în acele vremuri”)

⏯ Daniel Corbu invocă, în poemul „Şamanul”, „Această lume fără slavă/ Ce se opune marelui Nimic” (Faust al lui Goethe - moto): „De-un timp toți vor să le ghi-cesc viitorul/ dar de fiecare dată uită/ că în el se ascunde și moartea./ Despre mine ce vă pot spune/ cînd deja ați aflat că sunt/ martorul orb/ preamărind labirinticul drum al eșecului/ sunt şamanul ascet ce-şi duce la amanet/ toate nopţile albe/ şi cel ce aşează tablouri senine prin/ grădinile spaimei”

⏯ L.I.S. (Liviu Ioan Stoiciu) rămâne L.I.S., un poet razna, amar şi, după fiecare sinucidere, fie ea şi poetică, capabil să ia lumea de la alt capăt: „Corbi ciu-gulind iarna prin gunoaie, la marginea orașului:/ răscolesc, plini de inteligență, cu cio-cul, cristalini şi/ pregătesc un nou ciclu de viață. Un/ nou ciclu de viață pe bază de siliciu? Corbi/ în care se amestecă amărăciunea,/ plăcerea, „iluzia/ travestirilor”, gre-șeala și iertarea: asemenea/ nouă? În haos și delir./ Prigoniți de soartă, în marș. Marș al/ trecutului cald, ciugulit din gunoaie. „Marș ce vestește/ întoarcerea trecutului”! Corbi/ aducători de daruri…” („Un nou ciclu de viaţă”)

⏯ Poezia „Prin lanuri de lavandă” (autor Mihaela Oancea) este o rugăciune de spus în cea mai frumoasă catedrală din cele visate de Gaudi:  „Sub pleoapă-mi atârnă/ cioburi din vitraliile unei biserici;/ lângă mine, ghemuiți, câțiva apostoli/ murmură o rugăciune./ M-aplec spre inima unei stânci -/ Iosif din Arimateea/ face semne cu mâna/ (pesemne spre locul unde a dormit/ cel înfășurat în pânză de in)./ Lumina țâșnește ver-tiginos;/ prin lanuri de lavandă, o copilă/ întâmpină anotimpurile/ desculță.

⏯ Iată unul din motivele pentru care i-am ridicat o statuie de cuvinte poetului  şi prietenului Rodian Drăgoi: „Luna stă într-un picior şi respiră un cerc/ vântul încă e tânăr la mine în plete/ şi corabia mea ca un nor rătăceşte/ pe o apă crăpată de sete/ pădurea stă rezemată de un cuc/ mama poartă tot timpul cenuşa cu sine/ şi întruna mă strigă dar strigătul ei/ nu găseşte drumul care vine la mine/ câinele meu de mult a murit/ umbra lui mă urmează şi acum credincioasă/ în grija ierburilor îmi voi lăsa trupul/ şi mă voi întoarce acasă („Luna stă într-un picior şi respiră un cerc”)

⏯ Adrian Dinu Rachieru (în „Recitiri - Lirosofia lui Ștefan Aug. Doinaș - I”), încearcă, cu acel echilibru critic de la care nu abdică niciodată, să aducă în faţa cititorilor atât de complicatul „dosar” legat de viaţa şi opera lui Ştefan Augustin Doinaş: „Din stirpea li-ricilor intelectualiști, cu o poezie «construită» și tălmăciri exemplare, venind după aridul in-terludiu proletcultist, Ștefan Augustin Doinaș (1922- 2002) debuta târziu (Cartea mareelor, 1964), aproape odată cu Ana Blandiana, după ce principalii protagoniști șaizeciști ocupaseră scena. El anunța, însă, recuperator, o altă vârstă lirică, ținând, prin educația cerchistă, de o altă atmosferă culturală. Acel debut editorial, jinduit, amânat, forțat, blocat și, mai târziu, regretat, ascundea un șir de frustrări și, desigur, o dramă, tăinuite în subteranele creației, dar, mai ales, în intimitatea crea-torului. Fiindcă, reamintim, manuscrisul Alfabet poetic (inițial, cu titlul Manual de dragoste), încununat, în 1947, cu premiul Sburătorul, n-a mai apărut (prin desființarea Fundațiilor Regale). Peste un deceniu, alt manuscris, Poezii, trezise reticența lui Petru Dumitriu, director la ESPLA, în pofida unor referințe favorabile, semnalând un posibil debut major în acel context vitreg. Ovid S. Crohmălniceanu, de pildă, în Referatul său (15 ianuarie 1957) menționa că avem de-a face cu un poet orfic, «un talent rar», «puțin obișnuit», e drept, cam inaderent la cotidian prin producțiile sale «atemporale», in-sistând, finalmente, pe stăruința editurii de a recompleta tematica. Volumul, firește, n-a văzut lumina tiparului. Între timp, Ștefan Popa (Doinaș) fusese reținut la 4 februarie 1957, târât în proces (februarie-mai) pentru «omisiune de denunț», încarcerat în București («la Securitate și la Uranus», va povesti lui Emil Șimăndan) și, peste un an, «pus în libertate», după ce oferise angajamentul olograf sub numele conspirativ Andrei Golfin, folosit informativ, supravegheat, livrând - spun sursele - «materiale de valoa-re».  Încât, abia în decembrie 1961, G. Ivașcu îi va deschide porțile Contemporanului (v. Istorie, Toamnă refuzată) după interdicții, umilințe şi memorii patetice, dând asi-gurări că este «cu totul atașat Partidului și Guvernului». Reintegrarea sa a fost greoaie şi monografia lui George Neagoe (Asul de pică: Ştefan Aug. Doinaș, Editura Cartea Românească, București, 2013), mai degrabă o biografie politică (sesiza Paul Cernat), developează acribios astfel de episoade, ocultate de poet, foarte reticent, ne amintim, și cu desecretizarea Dosarelor, convins că «sunt (acolo) adevăruri care trebuiesc îngropate».

Bineînțeles, cercetarea dosarelor din fondul CNSAS presupune prudență (sub asaltul mistificărilor) și expertiză științifică, respectând ferm legislația deconspirării.”  (Este un capitol trist, peste care nu se poate trece, chiar dacă, în ceea ce mă priveşte, prefer să-l iubesc, nu să-l judec pe marele poet! – n.m., L.M.)

„Doinaș - concluzionează cunoscutul critic literar -  a fost, indiscutabil, un ra-finat cunoscător al poeziei. Peregrin prin «mitologicale», el ne lasă să ghicim, în cutele textului, o eterată respirație antică și, în același timp, lasă să pătrundă miresme tari, violența cromatică (v. caii). Dar nu agreează rețeta postmodernistă; iubește Forma, nu juxtapunerea de forme și coduri și, în pofida intarsiei livrești, a reverberațiilor inter-textuale, nu are, afișată «la vedere», plăcerea combinatorie, eșuând în parada sim-bolurilor descărnate.”

⏯ Spuneam că Liviu Ioan Stoiciu este unic, în toate felurile lui. Iată-l „călător lunecător” fugind de propria-i umbră (ca să-l parafrazăm pe Cezar Baltag) într-un dialog/interviu cu Ionel Bo-ta: „Personal, nu văd dezastrul pe care dumnea-voastră îl deplângeți. În definitiv, așa e mersul lumii, caracteristicile postmodernismului sunt va-labile în toate domeniile, în bine sau în rău. Sigur, literatura română n-a reușit nici azi să intre în li-teratura universală, ne premiem scriitorii veterani care nu mai contează pentru cititorul de azi şi mi-nimalizăm valoarea noilor veniți - asta înseamnă că ne complăcem într-o fundătură? Suntem în plin marasm literar? Aveți această impresie. După cum știți, fiecare scriitor scrie pentru el (să se salveze existențial; dacă are norocul să fie receptat critic, e fericit), nu pentru literatura română «la general». Personal sunt îngrijorat de indiferența noilor scriitori apăruți față de soarta literaturii române, care sunt pregătiți mai degrabă să o îngroape.

Faptul că ei ignoră literatura scrisă până la Revoluție spune deja totul. Vor dis-părea fizic apostolii grilei critice estetice (tip N. Manolescu) și se va alege praful, ama-torismul ne va duce în deriziune literatura. (…) Așa cum arată acum scriitorimea ro-mână, cu tendințe contradictorii, în mișcare, te poate neliniști, dacă te simți implicat, sunt plăci subterane care se încalecă şi provoacă mici-mari cutremure. Dar la masa ta de scris USR nu are nici o relevanță, ești tu și cu Dumnezeul din tine - nu trebuie decât să te strădui să pui la punct o operă autentică. Că partea instituționalizată a USR nu te servește și nu ești receptat critic la adevărata valoare, e și o chestiune de noroc. Eu sunt resemnat în acest sens, dacă nu reușesc să ocup un loc de frunte, înseamnă că atât mi s-a dat, atât mi-a fost scris, nu merit mai mult.”

E ca la premii: cât ţi se dă, atâta ei!...

⏯ Din rubrica „Universalia” am ales o bijuterie lirică semnată de Anna Buoninsegni Sartori (Italia), în traducerea lui Costel Drejoi: „cuvintele năruite/ ale oricărui oraș viu/ cei ce le vor duce mai departe vor fi papagalii/ va fi un gângurit fără sens/ unicul sunet omenesc/ înăuntrul naturii pline de uragane/ dar după 35 de ani sau poate mai puțin/ chiar și ultima textură sonoră/ se va estompa/ totul va deveni o grădină/ lăsată-n paragină/ pentru o nouă/ specie („cuvintele năruite”)