NOUTĂŢI EDITORIALE - NICOLAE MIHAI
NOUTĂŢi EDITORIALE
LEHAMITE SAU
ZIUA DE MÂINE
ŞI URÂTUL FĂRĂ MINE
Nicolae Mihail
Fiecare carte primită de la Nicolae Mihai ese o
sărbătoare, aşa cum este şi ulti-ma, primtă de la domnia sa („Lehamite sau ziua de mâine şi urâtul fără
mine” – Editura Ateneul Scriitorilor, 2020)
Pe coperta a IV –a există o excelentă „fotografie” a autorului, schiţată de Nico-lae
Dabija: „Aş compara acalmia aparentă a
discursului poetic, izvorât din frământări lăuntrice năvalnice, al lui Nicolae
Mihail cu liniştea de suprafaţă a oceanului bântuit de furtuni în adâncuri”
Acolo, „în adâncuri”, câteva poezii mai vechi ale poetului, îngenunchează pe
marginea abisului, sau mai exat spus – a
absolutului.Poezia mai ve-che a lui Nicolae Mihail nu rostogoleşte valurile, în
şlefuiri dramatice, lăsând oglinda incantaţiei să cuprindă necuprinsul, ca
într-o rugăciune a tristei duminici eterne
Spune, Doamne, o, hai spune,
Celui care sunt, şi-apune
Trup în umbră, gol zidit,
Mult mai am eu de murit?
Flori de rouă -ochii mei-
Arde liniştea în ei
De la nord, la infinit,
Mult mai am eu de murit?
Straie reci, din lut subţire,
Port pe mine ca un mire;
Şi miros a somn cosit,
Mult mai am eu de murit?
ÎNSERARE LA ŢARĂ
La ţară, înserarea
are chip de maură.
Sătenii o arată cu degetul,
vântul îi dă târcoale,
iar eu,
ca un somnambul,
păşesc, fără
să mai aud
întunericul
băltindu-mi sub
picioare...
CHEF DE CHEF
Dimineaţa se face frig în privire
şi un fel de întuneric
toarnă ciment
peste tot ce-i ascuns
şi hidos
cuvântul şoptit încearcă să ierte
sticlele golite de votkă şi muzica
dată la maxim
plimbată dintr-un loc în altul
prin odaie
de cei ridiculi şi fără apărare
braţele împrăştiate prin aer
nu înţeleg ce se întâmplă
dar pregătesc la lumina becurilor
clipocitoare
tristeţea zilei ce urmează
ca pe o mireasă trasă la sorţi
CA O PIATRĂ
Despre durere
mai nimic nu ştiu
ea cade în mine
aşa
ca o piatră
făcând cercuri,
cercuri …
CU PUŢIN NOROC
La oră exactă când vrei
să nu mai umbli pe dibuite
îţi potriveşti propriul zbucium
meşterind ceva pe la simţuri
fără resentimente îţi tragi o
palmă
mai scapi o lacrimă pe obrazul
rămas îngândurat şi tot aşa cu
puţin
noroc poţi deveni tu însuţi
EXIL ÎN PENUMBRĂ
Ţi-am aşezat înserarea
în braţe şi câinii
amurgului
o latră ca pe o hoaţă
fără astâmpăr ispititoarele
zvonuri îţi vor tăia cărarea
O, mi-ai spus, de-aş putea
închide ochii cu atâtea
păsări mâzgălind aerul
lăsând în urma lor
drumuri cu sufletele goale!
NIMICUL ASURZITOR
Doamne al meu pierdut
în pădurea de suflete
în faţa ochilor tăi cerşesc
vorbe goale trupul mi-l flutur
strigăt banal zărit alergând
printre rugăciuni şi dezastre
cu o bătaie de inimă şterg
nimicul dezlănţuit asurzitor
lângă mine îl poreclisem
glorie fără habar
Am
ales, evident, doar câteva versuri, aflate pe linia de forţă a unei creaţii
risi-pitoare de sine, până la lacrimă. Cât despre „Lehanite sau ziua de mâine şi urâtul fără mine”, aflat în plină
pandemie existenţială nu am reuşit decât să profit de feres-trele larg deschise
în prefaţa lui Dan Bogdan Hanu, răsfoind – vai! – o carte care tre-buie citită
după ce savanţii vor fi descoperit vaccinul miraculos al culturii: „Poemele – notează Dan Bogdan Hanu – pot fi luate drept resetări silenţioase ale
sinelui, expus, pândit şi vulnerat de «cascada vorbelor liliputane», ele sunt raiduri şi şarje
din care spiritul rebel sau catilinar au fost complet evacuate, prin natura
intrinsecă a actan-tului, sunt tentative de distilare simbplică, asimptotică
iluminării, întrezăririi unui li-man expiaator”.
Iată câteva poeme, dinaintea unei reveniri obligatorii:
LA O BERE
Spune.mi, Doane,
spune-mi mie,
cine-n rai n-ar
vrea să fie
şi să stea oricât
i-ar cere
cu un înger la o
bere.
Să mai uitem de
se poate
lumea cu-ale ei
păcate ori
de gânduri
bunăoară
mult de alţii să
nu-l doară.
Viaţa-n rai e
garantată:
nu mori sigur, niciodată.
CUM POŢI MĂSURA DRAGOSTEA CU BRAŢELE
Am zis că este o
glumă
că in căţel e doar
un căţel
scheaună
aleargă prin iarbă
şi când stă o clipă
locului
dă sfaturi despre
tot
ce este lipsit de
imotranţă
păstrând în viaţă
gesturi
şi amintiri
jucăuşe..
doar aşa – spune el
– dragostea
se poate măsursa cu
braţele
iar bucuria
poate să aibă
lacrimi ăn ochi.
MAMA EI DE VIAŢĂ
Tot pe brânci ca în
armată
şi c-o floare-n colţul
gurii
când uitarea mă răsfaţă
intru în poemu-acesta
ca un hoţ prin fânul
şurii
fir-ar mama ei de viaţă!
unnde-i oare poezia
nu mai dau un ban e ea
cu priviurea şugubeaţă
chirăie pe lângă minbe
verbul ca un şobolan
iar metafora sărmana
chiar de-o-mbrac
cu multe rochii
şi aprise flori de gheţă
tot mirosul de fân
proaspăt
îmi închide seara ochii
fir-ar mam ai de viaţă
pelerin printre cuvinte
nici tu umbră nici
verdeaţă
doar cărări de vis
cutreier
şi adorm strângând în
braţe
ţârâitul unui greuer
fir-ar mama ei de viaţă.
Comentarii
Trimiteți un comentariu