Poeme de Mihaela Roxamna Boboc

...a dragoste

Tu nu ești din lumea asta. Dacă ai fi de aici, cum te-aș mai iubi
din creștetul poeziei până în tălpile copilăriei
așteptând soarele să apună fără timp
ating iarba și miroase a bujori și nemurire
a stele aninate-n părul verii, când toate în jur își desfac aripile
femeile împletesc vise pe buzele lui cireșar
le strâng în brațe și mâinile lor miros a cer
norii își țin ascunse poverile
în desaga călătorului cartea poemelor nerostite se preface în pâine -
ai gustul sării pe brațele nopții
inima mea înalță zmeie și cerul se gâdilă a dragoste
cred în semne și de-mi cobori în adâncurile mării
scoate și talismanul ca o pisică neagră în calea profeților
nimic nu arde din ce nu trece întâi prin pielea cuvintelor,
nici tu nu ești din lumea asta. De ce ai locui în seceta zilelor
când rugul nopții te naște înger alb în ochii lui Dumnezeu
și sângele urcă pe creste nebănuit de înalte?
Versurile acestea se vor duce pe apa cuminte a iluziei
se vor întoarce corăbii de lemn dulce și lumea

va pluti măcar un timp fără luntre.

Genunchii raiului

Prind gândurile între degetele mâinii drepte
în semnul crucii, părinte,
veghez și scriu
scriu și dor
dor și împart
pâinea poeților încape în cinci coșuri pline
firimiturile rămase hrănesc păsările din cuget
probabil exist –

m-ai văzut ducând la râu cerul
te-ai aplecat deasupra apei și
Dumnezeu zâmbea pe malul celălalt;
poezia suflă anilor lumina
și luminează întunericul până acesta devine rob al luminii
iar tu,
eu,
acela care uită pașii grăbiți spre nicăieri
se oprește desculț
plecând genunchii raiului -
mamele plâng,
poeții tac
au răbdat vreme de sute de poeme
ochii lor ustură, mâinile lor tremură
dar scriu –

dacă mă opresc
te iau în valea cu mesteceni
dacă te oprești pe drum
vei cere poezie în loc de apă
așa lovesc piatra și îngerii sărați eliberează durerea din ce în ce mai flămândă;
E noapte,
poeții dorm sub haina cuvintelor –

dorm și scriu
scriu și dor
dor și împart.

Terapia iubirii închipuite

Nu mă trezi. Nici măcar pentru o șoaptă la urechea cireșelor de mai,
nici măcar pentru un sărut imaginar al vrăbiilor lovindu-se de ferestre
sau o mângâiere pe sânul muntelui, unde încolțesc sălbatic poeme;
nu-mi întrerupe iubirile închipuite,
devorate în intimitatea pașilor dintre nimic și naștere,
dintre naștere și adormire și la mijloc,
viața, ca un balaur flămând,
ca o fecioară abandonată în ieslea gândurilor,
ca un șarpe înălțat în pustie
pe care mă încolăcesc, orfan, la piciorul mormântului.
Nu mă trezi. Nici dacă îmi aduci apă sau somn sau mană din cerul dedesubt,
am murit înainte să mă vindec și asta nu mai contează
în terapia iubirii, relativitatea devine absolut și
Dumnezeu e prunc în ochiul minții,
prunc în inima cuvintelor.
Nu mă trezi. Nici să mă cuprinzi în brațe sau în canoane sau în definiții seci -
în gura profetică a poeziei
lipsa ta este suficientă pentru toate comediile absurde, umane, blânde,
mângâind pe creștet copilul închipuit al spaimelor mele.

Am iubit-o pe fata aceea (rostogolește cuvinte din necuvinte)

„- știi ce e viața?
 - nu...încă aflu...
 - e cerneala aia roșie cu care îți scrii tu poeziile
- ...”

femeile au felul lor de a construi din nimic -
universul se ține în mâinile maicii ca-ntr-un pântec,
copilul se naște în poemul din poem / obrazul lui e lipit de geana dimineții /
bărbia îi râde sătulă la pieptul cuvintelor // îngerul vede și sărută norii
îmi trimite ploaia spre răsărit acolo unde am trimis spaimele, împreună
nu pot fi doi oameni din același aluat, dar pot simți anotimpul
ieșind din mine ca o cămașă prea strâmtă;
înainte așteptam noaptea să-mi legăn oasele și să plâng,
acum te aștept spre miazănoapte și poezia o ia în față ca un far,
mă opresc să arunc pietre în prăpastie și odată cu ele copila
rostogolește pământul între degetele ei fine -
am iubit-o pe fata aceea, încă o iubesc,
pumnii ei mici ocroteau sufletul morții și mă ruga
să o mai las ghemuită în mine
un ceas
cât tu ești încă departe construind ziduri.
Îngerul ploii simte și-mi aduce flori de soc,
ridurile cuvintelor se hrănesc din parfumul lor
din neliniștea aceasta modelez litere,
marfarul vieții își târăște pașii, doar tu știi cât iei și pui la loc
din oasele mele am născut poeme care dor
și tu, Doamne, scrii despre ceea ce mă ține în viață
cu cerneala invizibilă care ne leagă,
despre fata aceea pe care încă o iubesc
și rostogolește cuvinte din necuvinte,
așteptând trenul către un munte doar al ei,
unde și-a legat părul și a șezut râzând la soare -
ce raze vii ai pus în mine, părinte,
și cum te-ai ascuns în cerul de oglinzi
dincolo de delirul lumii pierdute într-un hohot
scriu...