REVISTA REVISTELOR LITERARE (CONTA, nr. 28/2017)

Revista revistelor

CONTA

Nr. 28/2017

Excelenta revistă condusă de scriitorul Adria Alui Gheorghe, care apare la Piatra Neamţ, este – şi nu o spunem numai noi – una dintre publi-caţiile de elită (deloc provincială) a literaturii ro-mâne actuale.

⧫ Numărul actual este deschis de editorialul di-rectorului revistei având titlul sugestiv Nevoia de modele, criza de modele, susţine autorul, fi-ind: „cea mai gravă dintre toate crizele care se mabifestă în lumea noastră”. În context este ci-tat un eseu al lui Andrei Pleşu despre „obsceni-tatea publică”: «... împestriţarea de azi a realită-ţilor autohtone are o iritantă dimensiune obs-cenă. adică o strânsă afinitate cu psihologia ne-ruşinării: neruşinare în politică, neruşinare în publicistică, neruşinare în moravuri, în comportamentul public, în discurs, în modul de a (nu) gândi».

Această stare de lucruri a fost definită, magistral, cu un cuvânt inventat, (inaptocraţie) de francezul Jean d’Dormesson: «... un sistem de guvernământ în care cei mai incapa-bili de a guverna sunt aleşi de cei mai incapabili de a produce şi care împreună cu cei-lalţi membri ai societăţii, cei mai incapabili să se întreţină singuri sau să se realizeze, sunt recompensaţi cu bunuri şi servicii care au fost plătite prin confiscarea avuţiei şi muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă.»

„Excepţiile, pe fondul politicii corecte – scrie Adrian Alui Gheorghe – au ajuns să fie determinante în societate, iar minorităţile, de orice fel, să dicteze majorităţii printr-o riscantă răsturnare a sensurilor democraţiei, a valorilor consacrate”

Homo sapiens – contrinuă eseistul – a fost capabil zeci de mii de ani să genereze şi să domine ficţiunea. „Ficţiunea nu înseamnă, evident, numai poveste, ficţiunea înseamnă şi utilizarea semnelor specifice matematicii, de exemplu, codul de practici sociale, re-guli de conduită, educaţia, cultura... dar după câteva mii de ani de evoluţie s-a ajuns la punctul în care ficţiunea domină individul şi societatea, o controlează. Omul a de-venit o serie, marcă indexată... Ficţiunea a preluat puterea. Ficţiunea tehnică se auto-generează, ieşid de sub controlul omului.”

Şansa omenirii de a se regăsi ar putea fi: „întoarcerea la morală şi asta prin redefinirea modelelor, prin recâştigarea teritoriilor culturale pierdute". În acest sens este citată Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (10 – 8,9,10): 

„Iar glasul din cer, pe care-l auzisem, iarăşi a vorbit cu mine, zicând: Mergi de ia cartea cea deschisă din mâna îngerului, care stă pe mare şi pe pământ. Şi m-am dus la înger şi i-am zis să-mi dea cartea. Şi mi-a răspuns: Ia-o şi mănânc-o şi va amărî pântecele tău, dar în gura ta va fi dulce ca mierea. Atunci am luat cartea din mâna îngerului şi am mâncat-o; şi era în gura mea dulce ca mierea, dar, după ce-am mâncat-o pântecele meu s-a amărât.” 

„ Atâta vreme cât avem la înmână cartea (din mâna îngerului) - conchide Adrian Alui Gheorghe – apocalipsa poate fi amânată…”

⧫ Eseul Angelei Baciu (Moartea mamei de fiecare seară) reiterează unul dintre cele mai ciudate, fascinante şi triste destine literare. Este vorba despre scriitoarea de origine română Aglaja Veteranyi, multe secvenţe fiind reconstruite din povestirile poetei Nora Iuga (cea care i-a tradus o parte din poezii şi a însoţit-o într-o documentare la Săpânţa, un loc despre care visa să scrie).

Născută în 1962, la Bucureşti, Aglaja era fica unor artişti de circ, pe care i-a însoţit în turneele prin lume, fără să urmeze nici un fel de pregătire şcolară.  Astfel încât, până la vârsta de 15 ani a fost analfabetă şi nu cunoştea nici o limbă străină. În cele din urmă, mama sa o înscrie la un pension, unde recuperează pregătirea şcolară, dovedind o aple-care specială pentru literatură şi artă dramatică (face studii de artă dramatică la Zürich şi împreună cu Rene Oberholz înfiinţează trupa experimentală Die Wortpumpe („Pompa de cuvinte”)

Începe să publice poezii în reviste literare şi este inclusă în antologii din mai multe ţări, iar în 1999 îi apare volumul de versuri  Daruri - un dans al morții, precum și romanul Warum das Kind in der Polenta kocht (De ce fierbe copilul în mămăligă), tradus în mai multe limbi de circulație, inclusiv în română (de Nora Iuga), pentru care primeşte Premiul pentru Cea mai bună carte a anului (Zürich, 1999), Premiul pentru literatură (Berlin, 2000), Premiul Chamisso (München, 2000). Era în plină glorie şi, în mod inexplicabil, la începutul anului 2002, se sinucide.  Dincolo de absurd rămâne ecoul surd al acestor cuvine: „Iubea să fie în lumina reflectoarelor, dar când rămânea singură nu înţelegea rostul vieţii. (...) În tot ce scria sa lua în râs. Sau în plâns. Un plâns de copil”.

⧫ Profesoru universitar dr. Ioan C. Toşu evocă „modelul intelectualului integral «într-o Românie profundă» care a fost profesorul Petru Ursache:  „Întreaga sa acti-vitate şi viaţă fac din el un destin martiric şi o voce a conştiinţei noastre româneşti, chemând neobosit la descoperirea, păstrarea şi transmiterea valorilor noastre spiri-tuale, într-o lume a globalizării şi, paradoxal, a izolării şi atomizării, a înstrăinării de tot ce e specific, pe fondul împrumuturilor străine spiritului nostru românesc.”

⧫ Invitatul revistei, Ioan Moldovan, spune, printre altele, într-un dialog cu Hristina Doroftei: „Generaţii, promoţii, grupuri, «găşti» - sunt toate fenomene fireşti ale cursu-lui literar, aşa cum insulele, plaurii, vârtejurile, aluviunile etc., sunt, în natură, rea-lităţi ale cursurilor de apă.” Dar: „Un destin literar e o operă de singurătate, înzes-trare, muncă , vocaţie. Iar ca judecător absolut: timpul.”

⧫ Proza de o fină şi superbă ironie (Conspiraţia mediocrilor sau cum să fim poli-tically correct) senată de Adrian Alui Gheorghe, are drept erou principal un critic li-terar, Ninel Postolache, despre care, în pofida numelui, se poate afirma cu certitudine că nu e... român. Şi asta deoarece:  „Refuza din principiu tot ce i se oferea, şi care părea suspect să-i modifice în vreun fel convingerile critice”. Motiv suficient pentru a declanşa o răpire, pusă la cale de mediocri bălăcăriţi în cronicile sale, sechestrat într-o bibliotecă ticsită de tomurile aspiranţilor la nemurire, pe care trebuia să la citească şi să le aprecieze la „justa” lor valoare. După un timp de recluziune marele critic este adus de „gazda sa”, poetul Felix Păsălău (fost poliţist) la „judecata de apoi” a unui colocviu literar, unde face cunoştinţă cu autorii criticaţi în „Concordia literară şi artistică”: Emilian Negruţiu (un grafoman penibil) Valeriu Opaina, poeta Maria Scocioabă şi „ce-lebra”  Luminiţa Colobanea (despre al cărei volum Postolache: „auzise că fusese pre-miat de jurii obscure cu premii obscure care purtau, însă,  nume pompoase”.

În sfârşit, ajutat de convivi să se îmbete straşnic, Ninel Postolache se pupă cu toată lumea şi promite cronici menite să-i şteargă păcatele odioase, ale adevărurilor strecu-rate în prezentările anterioare. Numai că, după beţie, nu este capabil de o atât de mare performanţă critică şi, pentru a-şi redobândi libertatea, este nevoit să accepte pro-punerea lui Felix Păsălău.: fiecare autor îşi va face „autocritica”, adică îşi va scrie singur cronica ce urma să apară în revista „Concordia literară şi artistică”, marele critic urmând să contribuie doar cu... semnătora. Mare succes mare! Revista ajunge la un tiraj ameţitor, iar autorii şi cititorii vor trăi fericiţi, până la adânci bătrâneţi... Frumoasă poveste... şi tristă realitate!

⧫ Din rubricile de poezie, echilibrate şi cu o ridicată ştachertă valorică reţinem, cu titlu de exemplu, două poeme: „Mă târăşte până la pagină o reptilă/ căreia nu-i văd chipul. Ca şi cum m-ar/ înşfăca din mâlul unei mlaşini mă/ aruncă aici: «În Miez de Zi e Mie-zul/ Nopţii şi tu scrii asta?»// E o tavă de aur pagina pe care văd/ o pasăre. Trebuie să-i rup gâtul/ sau mi se cere s-o duc în dar altcuiva?/ Te văd, cititorule, cum flă-mânzeşti:/ e Miez de Noapte în Miez de Zi şi/ trebuie să mă vezi şi tu: rup din/ carnea păsării şi mănânc. Pe tavă a/ rămas sânge sau scrisul meu/ e sânge îngheţat?// Mai văd râul din sat şi pe Ioan/ căzând sub sloiuri. Scriu şi Ioan se agaţă/ de litere şi urcă pe mal de unde îmi/ face semne: «Tu, frate al adevărului/ din Miez de Zi stai pe malul Nopţii şi nu/ întinzi mâna? Crezi că nu trebuie să faci/ niciun efort pentru ca literele să/ devină un nume?… »” (George Vulturescu – Scrisul e o mlaştină)

„va fi iarnă/ nopți în șir voi călători printr-o lupoaică albastră// tu cu tristețe vei spune:/«călătorul a ajuns dar sufletul său încă mai umblă pe drum»/ ziua va fi atât de mică/ încât va putea să încapă în cutia poștală/ va ninge mult / încă un poet va muri cu capul pe masa de scris/ poemul abia început va continua să se scrie singur/ în timp ce vai poetul va continua să moară"  (Rodian Drăgoi - poemul va continua să se scrie singur)

Să adăugăm şi un vers antologia al lui Daniel Corbu: „M-am născut târziu într-o Europă bătrână şi tristă/ fardată ca o actriţă la ultimul ei bal”

⧫ Din dialogul consistent dintre Adrian a lui Gheorghe şi Magda Ursache , care ar merita un mai lung comentariu, iată o străfulgerare în oglinda retrovizoare a vieţii literare din… Yashington: „Conform moralei proletare, desculţii i-au înlocuit pe culţi, analfabeţii pe erudiţi, subdotaţii pe excepţionali (...) Sunt momente în care Bahluiul mi se pare un afluent al Styxului...”

Lucian Mănăilescu