POEZII (Din volumul FRACTALI, în curs de apariţie)
de Lucian
Mănăilescu
Nopţi şi ani
Doamnei prof.
dr. Lidia Vianu
Au
fost nopţi şi ani,
au
fost cărţi arse pe rug
şi
drumuri în deşert, ţărmuri
de
mare şi amintiri
pe
care n-am avut timp
să
le trăim.
Copiii
ne-au murit în războaie
care
nu erau ale lor,
au
fost fabrici cu ziduri de fum
şi
promisiuni, mereu
promisiuni
glorioase şi poveşti
despre
vârsta de aur…
Dar
noi, vă întreb, noi
când
am trăit?
O
galaxie gigantică, sau tot universul
nu
pot îndura atâta durere
câtă
poate îndura un suflet,
un
biet suflet de om
răstignit
între stele.
Uitaţi-vă
la picăturile de rouă,
la
păsările trădate de aripi,
priviţi
bine în jur: sunt bâlciuri,
catedrale,
cetăţi în ruină şi
vânturi
nestatornice…
De
aceea vă mai întreb,
cu
gura amară de cuvinte,
când
rătăcim îndurând
frigul
şi iubirea:
Noi
când am trăit
În
care secol, în care secundă?
Ca o amforă
grecească sufletul
Treci
prin străvechile cetăţi ale memoriei,
printre
colinele mării de piatră
şi
ruinele anotimpurilor de odinioară,
invocând
târguri de sclavi şi dezastre
şi
locuri pe care le numeai cândva „acasă”,
deşi
nu mai locuia nimeni acolo…
Ţi-e
cumplit de sete şi, din palmele făcute căuş,
încerci
să bei cerul care se prelinge
tăcut,
printre degete, în ţărână.
Să fiu mirare
Plămădeşte-mi,
mamă, un alt chip
şi-n
locul mâinilor nătânge
frământă-n
lutul negru cioturi
de
aripi mari, neîntâmplate,
ca
să mă pot târâ prin cer, să nu mai fiu
copilul
dezmăţat printre primejdii,
să
nu mai am, în loc de suflet,
această
fiară-n trup, muşcând câineşte
din
umbrele la care mă adaug…
Du-mă
în golul dinspre Dumnezeu
şi
lasă-ma acolo, olog şi surd şi orb,
să
fiu mirare în risipă!
Asteroidul B-612
Moto: „Toţi oamenii mari au fost cândva copii”
(Antoine
de Saint-Exupéry)
Fără
sfârşit pare deşertul acesta!
Nisipul
se scurge printre degetele vântului
şi
încăpăţânarea cactuşilor
se
propteşte de trunchiul soarelui orb...
Singura
margine e cea a zării,
singurul
loc de odihnă lătratul şacalilor,
în
faţă foşnesc valurile mării de piatră
iar
în urmă se scufundă un loc numit acasă...
Dar
locul acela e tare demult şi tare departe!
Îl
ştie doar şarpele galben...
Excursie în
antichitate
În
faţa ruinelor
palatului
lui Nero
a
înflorit un mac roşu...
Colosseumul
este o tăcere de vaiere
şi
Roma e-n flăcări!
Jogging
Bătrânii
mei prieteni, până mai ieri de neclintit
din
fotografiile lor confortabile, de la un timp
întâmpină
răsăritul în parc, alergând pe aleile
anilor
pierduţi, în timp ce lucrurile încep
să
trăiască fără ei şi vrăbiile ciripesc şi toamna
îi
huiduie şi aruncă în urma lor cu frunze...
Dar
ei strâng din dinţi şi cronometrează
distanţele
dintre o respiraţie şi alta, se sufocă
înotând
în aerul tare al dimineţii până când
umbra
le-o ia înainte şi sirena salvării
goneşte
soarele de pe cer, către pereţii albi
ai
altei zile trăită în fugă....
De-a v-aţi
ascunselea
Poetului Liviu
Ioan Stoiciu
Trece
un tren prin faţa cantonului părăsit
şi
muşcata din fereastră îi face cu mâna…
Eu
visez în odăiţa îngustă, cu cerul albastru
văruit
pe tavan, şi număr, până mă plictisesc,
ascunzişul
în care nimeni n-o să mă găsească.
E
linişte, dar eu ştiu că trece un tren,
şi
o fată mov joacă şotron cu ochii tatălui meu,
îi
aruncă din căsuţă în căsuţă,
şi
eu stau şi număr în gând până mă rostogolesc
în
umbra lor, îi înhaţ şi o rup la fugă
printre
şinele şerpeşti, pierdute-n câmpia
nesfârşită
a înserării...
Doamne,
am început să seamăn
tot
mai mult cu un iepure, urechile
mi
se umplu de ceasuri cu greieri, praful
îmi
sărută urmele desculţe şi sunt
singur
printre gorgane şi amintiri...
„Aici
n-o să mă găsească nimeni!” - îmi spun
şi
cantonul se clatină pe un nor şi
eu
alerg pe terasamentul pustiu al cerului!...
Flautul
In memoriam
Valerică Stan
Erai
precum ciudăţenia aceea rusească
numită
Matrioşka: în trupul greoi
se
ascundea un înger,
şi
în el un copil cu un fluture albastru
în
loc de inimă, un fluture care
învăţa
să zboare incredibil
de
singur şi de departe.
Acum
a mai rămas doar tăcerea
şi
foşnetul desculţ care trece
prin
iarba roşie a amurgului
învăţându-l
pe Dumnezeu să
cânte
la flaut...
Şotron
Tatăl
meu, nucul amar
s-a
ascuns sub pământ,
mama
adună în pumn
lacrimi
de la streaşina ploii
iar
soră-mea sare
prin
căsuţele şotronului
şi
îngână fericită:
„Mai
am o căsuţă şi încă una”...
Ultima
căsuţă, pe care
a
uitat s-o deseneze,
o
strigă din lună.
Noapte de
Crăciun
De
parcă străzile oraşului s-ar fi
mutat
în cer, lumea freamătă
într-o
mulţime de culori
sclipitoare,
păpuşile râd şi tinerii
îmbătrânesc
fericiţi în vitrine...
Sunt
spectacole de gală şi salturi mortale
escavând
întunericul şi oamenii aplaudă
şi
reflectoarele se sting şi într-un colţ
al
arenei, îmbrăcată în rochia
de
mireasă a ploii, copilăria
aprinde
chibrituri…
Ana are mere
Nu
mai sunt decât litere oarbe în alfabet,
numai
ondulaţiile cu solzi ale neînţelegerii,
un
şarpe descântat şi, uneori,
o
ceată desculţă alergând prin ploaie,
în
sălbăticia numită: „Ana are mere…”
...
Ana era o fată tristă, ascunsă
printre
riduri şi ezitări, preocupată
să
nu piardă tramvaiul sau ziua de mâine…
Ea
traversea mereu strada spre alt continent,
cu
un porumbel pe umărul stâng,
iar
seara, cu unghiile roase de spaima cuvintelor,
scrijelea
pe tabla neagră a vieţii
hieroglife
indescifrabile.
Cal şi călăreţ
Strigătul
poeziei scăpătate, un fel
de
viaţă demontată şi refăcută
după
chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
O
pată luminoasă de întuneric,
cal
şi călăreţ afunându-se în mlaştini.
Şi
cine să judece, cine are dreptul
să
alunge câinele cu pielea jilavă,
cine
să ierte şi cine să sfârşească
spânzurat
de funiile toamnei?
Cal
şi călăreţ rătăcind prin cer,
un
drum lung, o viaţă pierdută,
minciuni
şi profeţii şi stoluri de grauri
trecând
pe deasupra lanurilor de pulbere…
Oh,
câtă nemărginire în răsăritul soarelui orb,
câtă
nefericită nemărginire în America Poeziei,
în
preeriile clipei, în această singurătate
de
la capătul lumii.
Cal
şi călăreţ galopând
în
închipuire…
Dincolo
de graniţă, într-un Mexic fragil,
cineva
bea tequila tare a vieţii,
povestind
despre fluviile de asfalt
ce
târăsc amintirile spre oceanul în flăcări…
Castele de nisip
O
întâmplare patetică, cochilii de scoici
şi
castele de nisip, pe o plajă
unde
locuieşte doar vântul...
Acolo
viaţa e ca un Alzheimer şi blândeţea
lui
Raskolnikov ucide uneori, acolo
sunt
sentimente palide
şi
înserări şi cuvinte de dragoste.
Oh,
dar desigur, bunii călăi
vor
învinge în cele din urmă,
capetele
noastre umplute cu heliu
se
vor ridica în înalt plutind
pe
deasupra realităţii iar pe urmele
noastre
tăcerea va merge în zdrenţe
şi
istoria va consemna, peste o mie de ani,
o
mulţime de lucruri absurde şi glorioase
pe
care nu le-a trăit nimeni...
Troia
Marea
a putrezit
sub
corăbiile grecilor.
De
pe zidul cetăţii
zeiţele
aruncă mere de aur
şi
săgeţi otrăvite.
La
ţărm a ancorat Antichitatea.
Casandra
tace!
Comentarii
Trimiteți un comentariu