POEŢII LUNII FEBRUARIE

CALENDAR LITERAR SUBIECTIV

POEŢII  LUNII  

1 Februarie

Rodian Drăgoi

Născut în satul stelarului Dimitrie (Segarcea Vale - Teleorman), la 1 februarie 1951, în era glaciară a generaţiei noastre pierdute printre gheţuri, Rodian Drăgoi este mult prea modest ca să se laude cu aripile de înger pe care le duce în spate prin cerul Golgotei.

Ştiind şi că nu se dă de-a dura în culisele premiilor literare, nu-i voi oferi azi, la aniversare, Premiul Nobel sau bastonul de mareşal, nici nu-i voi ridica statuie, aşa cum am făcut într-o singurătate anterioară. Doar acest gând, ca o decoraţie în grad de cavaler:

Omul de zăpadă

Se spune că, de la o vreme

poetul Rodian Drăgoi

a început să ningă cum ningea în copilărie -

din pământ către cer.

Spun unii şi alţii că ninsorile lui

au devenit albastre şi melancolice,

că le viscolesc haite de tăceri

şi că nordul a devenit, pe

hărţile lui interioare,

singurul punct cardinal.

Nimic mai neadevărat...

Vă spun eu care am chefuit cu poetul

un milion de zăpezi:

Rodian Drăgoi e, în iarna nebună a lumii,

doar singurătatea unui om

de zăpadă.

Lucian Mănăilescu

POEME de Rodian DRĂGOI

Viaţa mea ca o căţea credincioasă

„Opreşte-te”

mi se strigă în toate limbile pământului

dar eu nu mă opresc nici o clipă

am acasă un poem care plânge

şi mă aşteaptă

„dar tu nu mai ai casă

dar tu nimic nu mai ai

numai numele ţi-a mai rămas”

îmi ascund numele

sub cămaşa mea zdrenţuită

şi alerg mai departe

şi după mine

viaţa mea ca o căţea credincioasă

Acum ştiu

Ultima dată

când am fost la vânătoare

cerbii s-au adunat în jurul meu

şi au râs

nu ştiam că ţin în mâini o puşcă

ruginită de milă

acum ştiu că nu voi termina

niciodată poemul acesta

şi mi-e tare milă de el

el însă nu ştie

şi se bucură ca un copil

Mi-ar trebui încă o viaţă

Mi-ar trebui încă o viaţă

să pot scrie totul

despre frumuseţea acestei vieţi

în spatele meu

moartea râde în hohote

Prin lumină de mireasă

Mă-ntorceam târziu acasă

prin lumină de mireasă

toată noaptea mă-ntorceam

toată noaptea n-ajungeam

când eram când nu eram

prins în hamuri tot trăgeam

carul greu de lacrimi plin

ştii că vin şi când nu vin

am ajuns n-aş fi ajuns

patul podidit de plâns

şi tu îngropată-n ieri

mirosea a nicăieri

m-am culcat n-am adormit

urla-n ceruri un cuţit

Acum nici veşmintele noastre nu îşi mai spun nimic

Acum nici veşmintele noastre nu îşi mai spun nimic

oare câte ferestre încap într-un singur cuvânt ?

tremură lumina între mâinile mele

pe stradă femeile sunt respirate de vânt

tu ţi-ai uitat tristeţea în oglindă şi ai plecat

bluza îţi e udă de întuneric pe spate

iarba în care ne-am iubit pretutindeni ne caută

în mine sunt mormane de frunze vânturate

Plecasem singur noaptea era rece

Plecasem singur noaptea era rece

în urmă se-auzea un plâns ciudat

să fug voiam dar nu aveam putere

că prea eram de spaimă colindat

o numai către ziuă m-am întâlnit c-un om

plecat şi el să-şi caute norocul

mi-a dat o vorbă bună eu am făcut la fel

era prea frig şi-atunci am făcut focul

ne încălzeam tristeţea, picioarele, noroiul

pe care îl duceam tăcuţi în noi

fără să ştim că el ne este frate

şi presimţeam venirea altor ploi

străinul a-nceput apoi să-mi spună

care-i e neamul şi de unde vine

târziu de tot când nu l-am mai văzut

am înţeles că el venea din mine

Zadarnic cresc pe gură încă-o floare

Mi-e dor de tine nu te-am văzut niciodată

zadarnic cresc pe gură încă-o floare

nici o fereastră nu vine să mă vadă

şi-n jurul meu se face tot mai frig

de parcă-aş face focul cu zăpadă

Fotografiile erau ca nişte răni vorbitoare

Pustiul făcuse în sufletul meu un popas

fotografiile erau ca nişte răni vorbitoare

mi-era frig fără tine şi noaptea era noapte

de la izvor şi până la vărsare

dar a venit poştaşul tocmai când

mi-era dor de tine ca de o neîmblânzită ninsoare

şi deodată am fost sfâşiat de miresme

de parcă mi-ai fi trimis un copac înflorit în scrisoare

Noaptea în şapte zile

Unul duce omenirea-n război

altul de-abia îşi duce lingura la gură

unul pârjoleşte oraşe şi sate

altuia îi înfloreşte un măr în bătătură

unul nu are cu ce să-şi clădească o casă

altul pleacă să îşi plimbe indiferenţa pe lună

unul mânuieşte o planetă întreagă

altuia îi lipseşte o mână

unuia îi e lehamite de atâta mâncare

altul n-a mâncat de-o săptămână

unul a uitat să mai plece

altul a uitat să rămână

unul visează case cu bani

altul o femeie frumoasă

unul scrie că vrea să cucerească pământul

altul că vrea să se întoarcă acasă

Pe gheaţa din faţa blocului 

Pe Gabriela am cunoscut-o astă-vară

în Piaţa Sudului

chiar când se oprise să-şi cumpere

o îngheţată

de atunci aproape zilnic

s-a ostenit să-mi coloreze singurătatea

şi mereu surâzând şi-a tocit buzele ei

tinere

cu numele meu

în seara de Crăciun

a alunecat pe gheaţa din faţa blocului

şi s-a lovit puternic la cap

moartea a fost mai iute

ca maşina Salvării

Călăul meu roşu pe peretele meu alb

dar eu am fost singur și trist

până în ziua în care

mi-am desenat călăul

pe peretele din dormitor

chiar la cap deasupra patului

în care dorm și visez

cu cretă roșie l-am desenat

călăul meu roșu pe peretele meu alb

din mâncarea mea îi dau să mănânce

îi dau să bea apă din apa mea

îi citesc poezii scrise de mine

și amândoi suntem fericiți

În duminicile ploioase singurătatea

În duminicile ploioase singurătatea
are cel mai mare efect asupra bătrânilor

le stoarce lacrimi îi loveşte cu capul de pereţi
îi urcă în ştreang

dinspre cimitir vine o femeie îndoliată
ţinând strâns în braţe amintirea unui copil

ziua tocmai se sfârşeşte în băltoaca
din faţa casei

Iubita mea îmi ţine sângele în braţe şi plânge

Iarăşi m-am întors acasă rănit

iubita mea îmi ţine sângele în braţe

şi plânge în timp ce îmi şopteşte

că ar vrea să fie gaura

din pieptul duşmanului meu

de când Iisus a fost crucificat

mama mea Maria

umblă printr-o lacrimă

bătută în cuie

azi-noapte am visat

că ea a venit pe la mine

dimineaţa am găsit

uşa deschisă…

Rază de soare pe care nimeni nu o poate clinti

Pe această hârtie

aş fi putut să aştern un poem

dacă nu s-ar fi aşezat

această rază de soare

pe care ştiu că nimeni

nu o poate clinti

prietenul meu din copilărie

a trecut ieri pe la mine

el are şi acum tot 13 ani

eu clatin întunericul

cu barba mea albă

Desculţ prin zăpadă

E multă zăpadă pe drumuri

dar şi mai multă zăpadă e-n case

desculţ prin zăpadă

cu o lumânare aprinsă în mână

mi-am căutat toată noaptea poemul

acum poetul aprinde un chibrit

şi totul ia foc

4 Februarie

Denisa Comănescu

Denisa Comănescu trăia, în adolescenţă, într-un Buzău transparent, descris în „Ob-sesia biografiei”. De fapt, poeta se refugia în irealitate, privind prin oameni şi prin lucruri, undeva, foarte departe: acolo unde „a fi” înseamnă a te consuma, ca o flacără, luminând faţa nevăzută a lumii.

 OBSESIA BIOGRAFIEI

Dacă cineva mi-ar da părul într-o parte
dacă mi l-ar ridica uşor de pe frunte
ca un diamant aurit s-ar ivi
oraşul acesta
cu străzi singuratice şi case stângace
ce se năruie la simpla închidere a uşii
cu grădini de streliţia şi lăzi de gunoi
unde ecoul copilăriei
încă se mai aude şoptind:
„ Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est”
cu muzica ce sparge timpanul maşinilor
şi fotografiile care ucid privirea bătrânilor
cu ulcica plină cu lapte
lăsată prin toate casele
de tatăl pe moarte
doar, doar o va găsi iubitul
ce i-a părăsit fata
(dar el nu vine
şi bătrânul şi-a dat duhul degeaba
sau chiar dacă vine
nu-i pasă
gândind că mai târziu îşi va vinde
şi tatăl său sufletul
pentru cine ştie ce afacere dubioasă)
cu liliacul din curtea căminului de fete -
orbii îi păzesc anemicele flori
prea timpurii şi presimt
că Gemenii se bălăcesc în Vărsător
(„E nesănătos, e nesănătos
în curând vom avea un ospăţ”)

cu bătrâna cocoşată
la care te strâmbai
când striga:
„O să ajungi şi tu ca mine
o să ajungi! ”
(După o săptămână ai căzut
şi mult timp ai atârnat
de umbra bătrânei
ca o cătuşă.
Dacă ar mai trăi în căsuţa de sub deal
ce de lucruri ar putea să-ţi mai spună)
cu prietena ce-şi purta urâţenia
ca pe un portmoneu doldora de arginţi
(până şi ea te-a părăsit:
s-a retras în urechea unui munte
lângă un flăcău zdravăn, ea
mica, firava, pipernicita...
Când se va întoarce
cu poemele ferecate în metalele pure
mulţi dintre cei rămaşi
vor fi dispărut)
cu feciorelnicul pat
pat de tortură
(cineva intra pe fereastră
şi-ţi fura nopţile)
unde te zbăteai de parcă
un prunc şi-ar fi instalat scâncetele
în tine
şi nu ştiai nici un cântec de leagăn
cu porumbeii din coliva primită cadou
la optsprezece ani
(în fiecare toamnă ucizi câte unul
şi-i citeşti măruntaiele
poc: moare tatăl
poc: pleacă iubitul
poc, bei din sticluţa cu prea puţin Neuleptil
poc, poc...)
Dar nimeni nu-mi ridică părul de pe frunte
nimeni nu mi-l dă uşor într-o parte
şi oraşul acesta unde

„Mea mater, mea pater,
filius vester lupus est”
aidoma unei mări moarte
(iar orbii degeaba au prorocit
un ospăţ
putreziciunea a fost prea adânc
îngropată în mine
ca să ajungă singură la suprafaţă)
va rămâne pentru totdeauna ascuns
ca un diamant aurit.

5 Februarie

Nicolai Tăicuţu

Geolog al nesfârşirii câmpiei, Nicolai Tăicuţu îşi înte-meiază versul, scrijilindu-l în straturile acvivere profun-de, acolo unde se nasc izvoarele de cristal ale sufletului.

era să uit!

ptiu:

ce-i şi cu trecerea asta!

a trecut cuvântul, calup a trecut

bulgăre rostogolit pe apă/

peste mine – eu, pesemne, apă eram

apă de râu curgătoare -

şi-n urmă au rămas valurile -

circumvoluţiuni ale apei

adumbrite de lumină...

mă joc cu ele, ca un copil mă joc

cu nuieluşa de salcie în lacul minţii

multiplic valurile, le dau o altă orientare

şi le adâncesc

chiar le tulbur uşor

contur să-mi fac

de chip tânăr, neastâmpărat...

îmi prind privirea şi gândul îmi prind

le poartă spre ce a fost ieri

şi-a fost sortit să dau uitării

acea înjghebare de vorbă

ce-ar fi putut să fie

și n-a fost să fie –

utopică fire

îmbrăcată în pielea celui ce sunt

şi n-am crezut să fiu vreodată...

mă bat prietenii pe umăr

şi le răspund firesc la bineţe:

bună dimineaţa!

bună ziua!

bună seara!

şi mă bucur că pot face asta

şi mi-e de-ajuns...

apropo, în cele ce-s spuse aici

și-n cele ce se vor spune,

pesemne că

nu despre mine este vorba!

șotron

şotron de zi/ şotron de noapte

fiecare zi cu şotronul său

fiecare noapte cu şotronul său

în formă de cruce

în fiecare zi/ în fiecare noapte

joc şotron folosindu-mă

de una şi-aceeaşi piatră aplatizată

dăruită pentru joacă

de mama/ de tata cândva

de la un timp, piatra a început

să se degradeze/ să se erodeze –

în fiecare zi

în fiecare noapte

din ea se desprinde câte un fir de nisip

pe care-l adun cu grijă

şi-l arunc în grădină

pe plaja de sub lună

lângă mama

lângă tata…

6 Februarie

Geo Bogza

               110 ani de la naştere

Cine a fost Geo Bogza? Cel care a plutit pe corabia „Orion”, către nemărginirea lu-mii, sau vehementul ziarist de stânga, înlăcrimându-şi inima de soarta unui Don Quijote drapat în manta „roşie”? Singuraticul poet, care depunea, în fiecare an, o floare la mormântul lui Eminescu, sau demnitarul pcr-ist, care a refuzat să-l ajute, fie şi cu o vorbă, pe Vasile Voiculescu? Paznicul de far sau călătorul care s-a oprit, pentru o sută şaptezeci şi cinci de minute la minute la Mizil ? Cine a fost, aşadar Geo Bogza? Eu, unul, cred că răspunsul se află în Cartea Oltului...

Orion

Nici o corabie nu s-a întors vreodată

Din mările sudului sau de la capricorn
Atât de pură şi elegantă fregată,
Cum se întoarce toamna Orion.

Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând
Lumina lui albă. Nici pe pajişti de fân.
Oceane şi munţi îl văd primăvara plecând
Şi cerul nu-şi mai află multă vreme stăpân.

Octombrie urcă din nou peste grădini
Înaltele-i catarge cu vârfuri de platină
Şi toată iarna, apoi, corabia de lumină
Deasupra lumii uimite se clatină.

Rege al constelaţiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi îngheţate
Aşa străbate noaptea marele Orion,
Corabie legănată în eternitate.

Orice om

Orice om pe care nu pot să-l iubesc este pentru mine un

izvor de adâncă tristeţe.

Orice om pe care l-am iubit şi nu pot să-l mai iubesc,

înseamnă pentru mine un pas spre moarte.

Atunci când n-am să mai pot iubi pe nimeni, am să mor.

Voi, cei care ştiţi că meritaţi dragostea mea, aveţi grijă

să nu mă ucideţi.

8 Februarie

Mihai M. Macovei

Îndrăgostit până la lacrimi de poezie, Mihai M. Macovei, umblând cu Moldova în su-flet, n-a învăţat nici azi paşii cu pantofi ai lumii contemporane; el umblă, în con-tinuare, desculţ prin poezie, având în colţul ochiului stâng o picătură de rouă.

Pic, pic...

astrul căzut într-o noapte

în fântâna din mine

uşor uşor s-a făcut râu

din râu izvor

din izvor picur

şi din picur lacrimă

şi din lacrimă rouă

şi din rouă

drum fără întoarcere

Nu mă iubi

nu mă iubi sunt o părere

născută de o lacrimă în vânt

sunt umbra dintre vorbă şi tăcere

acum sunt acum nu sunt

mâine am să vin cu prima negură

de seară şi am să plec în zori

fluturând batista albă

şi am să mă întorc când vei crede

mai puţin – ştii povestea nu e nouă

întoarcerea nu-i decât o veşnică plecare

nu mă certa nu-i vina mea

sunt o părere...

Nu fără motiv

nu pot să nu-mi amintesc de mine

despărţindu-mă

trecerea are în ochii ei fulgerul nevăzut

prin care navigăm frumoşi şi tăcuţi

neînţeleşi şi uitaţi

de propriile noastre fiinţe

8 Februarie

Radu Cârneci

Deschizător de drumuri, de mereu alte drumuri, Radu Cârneci s-a implicat în tot ceea ce înseamna proiect cultural, devenind mentorul spiritual al revistei băcăuane „Ate-neu”, dar şi primul preşedinte al cenaclului literar „Vasile Voiculescu”, de pe lângă Biblioteca Judeţeană Buzău, sau director de onoare al revistei „Spaţii culturale” din Râmnicu Sărat. Ar fi trebuit să împlinească, în această lună, 90 de ani. Dar drumurile sau răsucit dureros, urcând spre Luceafăr, şi ecoul paşilor poetului se aude acum în cerul de sub frunţile noastre.

Ca pasărea voi cânta, ca iarba voi creşte

Ca pasărea voi cânta, ca iarba voi creşte,

mă voi risipi ca ploile, ca soarele voi lumina,

asemenea pământului, roditor, voi fi,

ca un descântec mă voi subţia. Apoi mireasmă...

Tu culege doar ceea ce nu se vede:

paşii de duh – esenţe pentru alţii.

Drumul lor luminându-l. Deschide-te către

zarea de unde s-aude acest murmur.

Ca iarba voi creşte. Paşilor tăi mă aştern:

mângâie-mi spicele, soarbe-mi aroma jilavă

şi înaintea tuturor respiră-mă. Precum pasărea

voi cânta.

Tu culege numai ceea ce nu se vede.

Menirea noastră: esenţe să fim pentru suflete.

Iată marele timp în spre frunte. Deschide-te,

precum soarelui, iarba veşnică. Pasărea cântă...

15 Februarie

Petre Stoica

Ce poeţi, Doamne! Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Marin Sorescu, Cezar Baltag, Ion Gheorghe, Constanţa Buzea, Mudest Morariu... Şi Petre Stoica, strălucind între ei. Poate cel mai mare, cel mai profund, dar şi cel mai puţin atins de vanitatea gloriei. După evenimentele din decembrie, atunci când s-a stârnit furtuna din paharul cu apă, a părăsit capitala şi capitalismul de cumetrie, refugiindu-se într-o nouă singurătate, la Jimbolia. Ştia că va fi uitat şi s-a dus acolo să se uite singur, întemeind o nouă ar-heologie blândă a sufletului.

Moment din copilărie

Mânjiţi pe obraji cu boabe de bozii

ne căţărăm pe grilajul ruginit

de unde privim

sărbătoarea din curte -

pe masă aşezată printre dalii înalte

pahare şi sticle cu dop de cocean

înconjură gramofonul pictat

cu îngeri zburând peste cai,

şi discul se răsuceşte repede repede

în aerul toamnei plutesc funigei,

porumbeii venind şi plecând

sunt explozii albastre,

din pâlnia de foc a gramofonului

cresc poveşti despre valurile Dunării

şi nouă acum ni se pare

că oamenii din curte sunt veseli

fără să ştim că sumedenie de gânduri

cu pietre ascuţite

le bat într-una în tâmple

cineva se gândeşte la soţia bolnavă în pat

cineva se gândeşte la inundaţia de anul trecut

cineva se gândeşte la viile distruse de filoxeră

şi discul se răsuceşte repede repede

aerul e plin cu pleavă, cu viespii ce coboară şi sug din perele

strivite în prag şi cad apoi în apă verzuie din jgheab

şi discul se răsuceşte repede repede

iar noi privim fermecaţi ;

când paşi se aud venind spre noi

fugim şi ne ascundem în şanţ,

ne spunem că odată şi noi vom fi mari

şi atunci vom cumpăra gramofoane cu pâlnie de aur

şi ascultăm cât vrem

poveşti minunate...

De pe vremea filmului mut

Aşteptăm gâtuiţi de emoţie.

În sală e miros de tutun şi carbid.

Lovim puternic din palme; deodată

lumina se stinge şi uşile se închid.

Pe pânza ca o batistă uriaşă de doliu

apar maimuţe, lei, rinoceri,

admirăm piramidele grave

şi faraonii dezgropaţi din tăceri.

După pauza de zece minute

vasul Titanic se scufundă-n ocean

în timp ce orchestra adunată pe punte

suflă din alămuri cu mare elan.

Ni se arată şi războiul cu burii,

vedem explozii, arme, râuri de sânge.

Cu fitilul aprins trece suspinul prin sală,

lângă tata cineva plânge.

Ieşim cu felinarele în stradă,

lacrimi ne curg întruna pe faţă.

Nimeni nu vorbeşte pe drum.

Florile salcâmului sunt stele de gheaţă.

Moment romantic

Era o zi senină de vară, când menta

colorează în verde lumina,

iar ei erau cu toţii veseli,

erau puţin înroşiţi de vin şi emoţie

(îmi amintesc : erau cu toţii uşor ameţiţi),

au ieşit împreună în curte,

pe gard au pus un covor (să nu-i vadă

moartea ascunsă în ochii vecinului!)

şi fotograful i-a aşezat după un fel consacrat

(bunicul, de-abia sosit din America

desigur, în mijloc, pe scaunul nou!). Şi-apoi

fotograful a bătut din palme iar ei au zâmbit,

aparatul Agfa a ţăcănit discret

şi cu toţii au răsuflat uşuraţi

şi au spus:

„O, azi e-o zi minunată, să bem mai departe” ;

şi au ras şi au cântat

(Îţi mai aduci aminte, doamnă

şi în fânul de curând cosit),

au cantat si deodată, spre seară,

cerul s-a umplut de nori şi de fulgere

şi a coborât o ploaie torenţială

şi inundaţia i-a înghiţit pe toţi...

* Selecţie şi fotografii Lucian Mănăilescu (mai puţin fotografiile lui Geo Bogza şi Petre Stoica)