CALENDAR LIRIC - MARTIE 2018

1 martie 1951

George VULTURESCU

„George Vulturescu este un poet al Nordului în măsura în care această situare e che-mată să traducă şi să valoreze lucrurile şi purtările omului, dar şi să acorde un accent distinctiv poetului. Instrumentările dosarului locuirii operate de cărţile sale prece-dente răstoarnă relaţia până la a sugera că poezia a creat Nordul, iar acesta, la rân-dul său, printr-o răsucire extrem de firească, s-a întors cu argumente care să legi-timeze sursa, să o întărească.(...) Saga nordică explică astfel, cu o reîntoarcere la metafora tăioasă, catachretic, cercul închis asupră-şi al vieţii - plecarea nu are alt rost decât întoarcerea trudnică la începuturi...”

Irina Petraş

* Ca o confirmare a preţuirii de care se bucură George Vulturescu în peisajul lite-raturii contemporane, anul trecut, la 26 septembrie, a primit titlul de laureat al Fes-tivalului Internațional de poezie de la Belgrad, la care au fost prezenți scriitori din 18 țări (Azerbaidjan, Albania, Belarus, Bulgaria, Marea Britanie, Grecia, Israel, Canada, Ungaria, Macedonia, Germania etc. - În fotografie: alături de Adam Puslojic, la decernarea titlului)

Căuc pentru nisipul urmelor

La vârsta de şase ani, în curtea părintească

un par de lemn mi-a străpuns ochiul stâng

nu plâng cu el

nu râd cu el

Acum ştiu:

Ochiul meu orb e scobit cât lemnul

unui căuc din Muzeul Ţării Oaşului

Cui vrei să-i duc apă cu el, Doamne?

Pot să-l cufund în neant şi să-l

ridic plin de nisipul urmelor tale?...

Cine le vede să vină după mine…

Litera care merge înaintea literelor

Într-o zi afli că un cuvânt se rosteşte

deasupra celorlalte cuvinte din poem

dansează precum albinele

peste un câmp de narcise

E o literă care ţişneşte înaintea

cuvintelor: are ochi de lup

şi balele frigului i se scurg din gură

mâna mi se întunecă pe pagină:

numai cel care ştie că mâna care scrie

este tot una cu mâna de pe cuţit

poate deosebi litera cu ochi de lup

şi litera de aur care merge înaintea literelor

orbitor e cuţitul:

limbi de foc dansează în el

Scrisul meu e un cuţit proptit

pe gâtul morţii

Prin cele mai bune versuri

Puneţi urechea pe

şirurile de versuri

precum copiii pe şinele de cale ferată.

Auzi sunetul de locomotivă,

uruitul prelung?

Prin cele mai bune versuri

vine moartea

a ta, a cititorului

3 martie 1951

Dan MANOLESCU (= 31 octombrie 2016)

Poet, publicist şi prozator buzoian. A publicat mai multe volume de poezie şi a realizat interviuri cu mulţi scriitori români importanţi (Nichita Stănescu, Fănuş Neagu, Şte-fan Augustin Doinaş, Marin Sorescu, Gheorghe Tomo-zei,  Mircea Micu, Eugen Simion, etc.)

 „Dan Manolescu, cel al nimănui, e al tuturor. Mirarea lui de sine e că s-a întruchipat într-un suflet de fluture (...) Iubitor până la neştire, părându-i-se surâsul drept gir al adevărului, l-am face corăbier pe Constantin Dan Manolescu, de ar mai avea o hartă a Terrei necercetată. Santa Maria Caravela, de data aceasta o împopoţonăm pentru noi. Plecăm spre nori, spre a descoperi trupul viu al ploii. Cât despre Dan Manolescu, îl îmbrăţişăm cu prilejul faptului că este.”

(Nichita Stănescu).

Dublă identitate

Ne-am întâlnit de multe ori; erai,

de cealaltă parte a visului meu.

Sunt cam incomod,

şi mă seduce sinceritatea din tine.

Îmi pierd identitatea

în numele marelui păgubos.

Mă bucur de prea puţin

acolo unde mă aflu.

Nu primesc fotografii

şi nu-mi cânt veşnica pomenire

la o gură de canal.

Cu două feţe

Îmi caut chipul;

Nu este pentru prima oară

când rătăcesc fără el.

Pledoarie

Eram avocatul sufletelor pierdute;

cât de „inocente” îmi par acum

la Judecata de Apoi.

Le privesc chipurile,

risipite prin colţuri de strană,

golite de orice speranţă,

cu credinţa în tonomatele care psalmodiază:

Doamne miluieşte! Doamne miluieşte!

La colţuri de strană,

doar îngeri cu inimi de tinichea.

Apa unei ploi

Mă chinuie gânduri

şi-am ridicat

în jurul meu,

clopot de-aramă,

al tăcerii.

Pe trunchiuri de-ntuneric,

se prelinge mut

apa unei ploi bătrâne

Solitudini

Credeam că există limite

în jurul biografiei mele.

Acum amintirile

mă privesc prin fereastră;

Numai eu am uitat,

că sunt ani

de când valsez fără ele.

11 martie 1943

Adam PUSLOJIC

          „Adam Puslojić este, nu mai încape îndoială, un poet autentic, un poet ră-săritean în care clocotesc (folosesc înadins acest termen, se va vedea de îndată de ce!) pasiunile, frustrările, umilinţele, reveriile spaţiului balcano-dunărean. Nu ştiu dacă trebuie să-l laud sau să-l plâng, boema balcanică nu se mai poartă în lumea bună de azi, fantasmele poetului de la Dunăre nu mai au preţ, specificul a devenit o povară, în fine, filmele lui Kusturića şi concertele lui Goran Bregović continuă să stârnească in-teres, dar ele n-au reuşit să reabiliteze în ochii euroscepticilor europeni spaţiul bal-canic. Nici poeţii, nici pictorii pe care această lume sud-dunăreană continuă să-i dea; mari poeţi, ca Vasco Popa, mari pictori ca Ţârculea, prietenii lui Adam Puslojić.”

Eugen Simion

Un edict nou: fraţilor mei români

Eu sunt soldatul poeziei româneşti,

Dar tu, Doamne, oare eşti?

Sunt trist, Părinte, ca Nichita cel luminos

şi acum plâng, nu plâng dureros.

Stau aici, privesc spre Blaga -

spaţiul meu mioritic a ajuns la Haga,

unde, acum cu anii, m-ai dat, Bătrâne,

ca pe Iason, cel ce fură Aur-lâne,

neştiind că mor vreodată prin tine,

ca regele meu Marco - la Rovine,

nu ucis de-un frate (de Mircea cel Mare),

ci de crucea de lumină, grea şi tare.

Hai să cântăm Hora sfântă, românească,

noi, doi, Doamne, din gura mea, sârbească.

              

Elada

Până la primul tău oraş

drumul e lung

cât o viaţă de om.

Oraşul de piatră

şi porţile

care-l deschid

trăiesc de-o mie de ani.

Ţara întreagă e în picioare.

Îi oferi un scaun,

semn că cineva

câştigase războiul

pe vecie.

Eladă,

filosofii tăi

îşi cususeră gura cu piatră.

Şi acum porţile

nici nu se mai închid.

Din Eminescu nespus

Astăzi, sunt cuminte

ca un vers

din Eminescu nespus

exact cum bate uneori

clopotul Cel Mare

la biserica din Ipoteşti

bate şi bate în înălţime

un vers luminos

de Eminescu înflorit

pe lume

De sub teiul nalt şi vechi

Ia vezi tu, fiule,

cine bate acum

la uşa noastră

Părinte, nu

un muritor.

23 martie 1970

Daniela ŞONTICĂ

 Este licenţiată în filosofie şi jurnalism, lucrând, din 1993, în presa scrisă. A debutat în revista Convorbiri literare, în 1989. A primit mai multe premii, între care: Premiul „Ion Vinea” (1995), Premiul pentru poezie al revistei Luceafărul (2006); Premiul pentru poezie al Colocviilor „George Coşbuc” - Bistriţa (2014).

Este autoarea cărţilor: Arlechini într-o pădure sălbatică - 1995; Uitaţi-vă prin mine, ed. Bru-mar, 2007; Însemnări din pridvor, ed. Trinitas, 2013; Iubita cu nume de profet, ed. Tracus Arte, 2014 (versuri), şi Privilčges de femme de lune, ed. Vinea, 2015 (traducere în franceză de Claudiu Soare), lansat la Salon du Livre, Paris. Membră USR (Filiala Braşov)

Dar vă spun

În duminicile fără soţ
fratele meu alunul
citea haiku-uri reuşite
despre săritura lăcustei
sora mea beladona
dregea vocalize cu ouă de porumbei
vărul meu lupul
îşi chema haita mai aproape
vară-mea gârla sărată
vindeca visele rele
unchiul meu mărul boieresc
un an făcea mere
un an se odihnea
cu rădăcinile în falia de cutremur.
O, mătuşa mea livada de cireşi amari
doar ea-mi povestea cum se fac copiii
bunica mea tăcere de pateric
mă petrecea desculţă printre ierburile ude
şi mă privea cu mâna streaşină la ochi
până mă vedea
intrată în lumea largă
desigur, bunicul meu
dealul galben cu fruntea bombată
îmi spunea că el este Sfinxul
iar tatăl meu tunetul pădurii
mă lua de mână să ne jucăm
uliul şi porumbeii
în curtea şcolii.
Era frumos
dar vă spun
toate vietăţile fericite erau mama mea
când tăia pătrunjelul atât de fin
şi vorbea despre Dumnezeu.

Nu plange, Ana

Nu plânge, Ană...

de-acum eşti mare, gata cu ursuleţii de pluş,

sunt pe lumea asta multe lucruri de dorit,

de ce ai vrea ursul ăsta

care s-a aşezat singur rege

 peste jucării şi le strică...  

(Lasă trenurile în pace,

nu te crede Karenina, eşti doar o Ană într-un zid).   

Mai ţii minte păpuşa blondă

căreia i-ai tăiat codiţele

doar că să-ţi testezi

puterea de a crede - sau de-a cine te jucai oare?

Și chiar dacă nu găseşti un sinonim

pentru cuvântul fericire

merită să îl aştepţi pe Moş Crăciun,

ştiu, nu va veni el, ci chiar Iisus

şi va descărca un sac cu toate minunăţiile

şi-ţi va spune: alege orice vrei,

numai acest ursuleţ de pluş nu,

acesta nici pe mine nu mă iubeşte.

25 martie 1942

Ana BLANDIANA

„Blandiana se numără printre poeţii a căror ascendenţă blagiană reprezintă unul din elementele definitorii pentru lirica nouă de la mijlocul deceniului şapte. […] Tonul e solemn, fără rigiditate, iar confesia a deprins de la Blaga acea impersonalitate concis reflexivă care lasă să se vadă din om mai ales fiinţa gânditoare…” (Nicolae Manolescu)

Elegie de dimineaţă

La început făgăduisem să tac, dar apoi, dimineaţa,

V-am văzut apărând cu cenuşa în porţi,

Semănând cum se seamănă grâul, cenuşa,

Şi n-am mai putut, şi-am strigat: Ce faceţi? Ce faceţi?

Pentru voi am nins toată noaptea deasupra oraşului,

Pentru voi am albit toată noaptea: o, dacă

Aţi pricepe ce greu e să ningi!

Aseară de cum v-aţi culcat am ieşit în văzduh.

Era întuneric acolo şi frig. Trebuia

Să zbor până-n punctul unic în care

Vidul roteşte în jurul lui sorii şi-i stinge

Şi eu trebuia să mai pâlpâi o clipă în unghiul acela

Ca să mă-ntorc ningând printre voi.

Orice fulg l-am gândit, cântărit, încercat,

Modelat, lustruit cu privirea,

Şi acum cad de somn şi de oboseală am febră.

Vă privesc semănând praful focului mort

Peste alba mea operă şi zâmbind vă destăinui —

Or să vină ninsori mult mai mari după mine

Şi tot albul din lume va ninge pe voi,

Încercaţi să pricepeţi legea lui de pe-acuma,

Or să vină uriaşe ninsori după noi,

Şi nu veţi avea destulă cenuşă,

Şi copiii de mici învăţa-vor să ningă,

Şi-o să-acopere albul slaba voastră tăgadă,

Şi intra-va pământul în rotirea de stele

Ca un astru arzând de zăpadă.

Ochiul închis

Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii

de teamă

să nu zdrobesc între pleoape lumea,

să n-o aud sfărmându-se cu zgomot

ca o alună între dinţi.

Cât timp voi mai putea fura din somn?

Cât timp o voi mai ţine-n viaţă?

Privesc cu disperare

şi mi-e câineşte milă

de universul fără apărare

ce va pieri în ochiul meu închis.

Cruciada copiilor

Un întreg popor

Nenăscut încă

Dar condamnat la naştere,

Foetus lângă foetus,

Un întreg popor

Care n-aude, nu vede, nu înţelege,

Dar înaintează

Prin trupuri zvârcolite de femei,

Prin sânge de mame

Neîntrebate.

28.03.1950

Florin DOCHIA

Născut la Câmpina, în 28 martie 1950; licenţiat în jurnalistică (cu specializare secretariat de redacţie). Membru U.S.R.

Orb pe mare

32.

deschide ochii, deschide buzele,

deschide cu palmele inima,

este clipa în care misterul se dezvăluie

şi poţi să afli sintaxa ploii

şi fulgerul din piept să-l înţelegi pe deplin.

stai în umbra unei flăcări,

trupul tău fierbinte s-a închis

ca un templu pe dinăuntru, cu cheia cea mare,

roşu etern se imprimă în pielea ta

ca o puzderie de stele

pe peretele interior al unei clepsidre

în care nisipul curge invers.

ştii că migdalul va înflori încă o dată,

am coborât pleoapele ca să pot vedea

cum îţi împrăştie arome protectoare

în sistemul sanguin, în sistemul limfatic,

aşa cum focul apără lanurile

de marile pericole ale mlaştinii,

aşa cum ştii că moartea te apără

de riscurile maternităţii târzii,

de reciclarea preasfintelor deşeuri

rătăcite-n văzduh.

33.

cum ar fi să locuieşti într-o cursă cu obstacole?

cred că acolo s-ar sparge dansurile

în elementele componente,

o mişcare care stă, care aşteaptă

următoarea mişcare, ar fi oglinda

prin care pătrundem dincolo şi

alergăm până la un obstacol viitor.

cred că ar trebui desenată şi o fereastră,

când stai cu spatele la zid e bine

să priveşti pe o fereastră îndepărtată

peisajul cel mai îndepărtat,

cum se oglindeşte el într-o apă

foarte îndepărtată,

în care înoată peşti foarte îndepărtaţi,

pescuiţi de un pescar cu o undiţă

foarte lungă… atât de lungă încât nici

azi nu s-a aflat dacă prada lui a ajuns

în iarba de pe malul foarte îndepărtat.

e un dans ameţitor să locuieşti

toată viaţa într-o cursă cu obstacole.

34.

din punctul de vedere al ploii,

te poţi înfăşura cu mantia întunecată

pe care uitarea ţi-o trimite în dar de ziua ta.

din punctul de vedere al ploii,

te poţi înfăşura în frânghia ştreangului

pe care l-ai pregătit pentru cine ştie ce ciută

care va trece pe strada ce duce la pădure

în căutarea ierbii albe a nesocotinţei.

din punctul de vedere al ploii

te poţi uda până la piele, până la os,

te poţi spăla de trecut

cum se spală puntea unei corăbii

de urmele însângerate ale trecerii albatroşilor,

cu aripile adunate în faţa ochilor,

înainte ca trompetistul să sune stingerea,

iar groparul să strige vesel: „pământ!”

din punctul de vedere al ploii,

te poţi aprinde când vrei

de la focul sfânt.

44.

poezia începe

când nu mai înţelegi ce se întâmplă.

abia atunci atingi lumile simultane

şi ele tremură în aşteptarea orgasmului,

în aşteptarea concomitenţei,

când se sparg membranele universului

şi pluteşte totul în oceanul de lichid amniotic.

ai trezit copilul din tine,

ai cedat în faţa vidului şi

te-ai umplut de cuvinte,

te-ai închis în tăcere ca-ntr-o mansardă sordidă.

acum vei deschide fereastra

spre cele încă ne-ncepute,

asta e soluţia, să te aşezi temeinic

în punctul zero şi să-l populezi

cu mobilă de împrumut,

cu fantasmele unor idoli abandonaţi

în favoarea nimicniciei,

în favoarea pieilor transparente

lăsate de şopârle la marginea drumului,

în favoarea lui unu şi a lui unu şi al lui unu

expulzat în fiecare dimineaţă din oglindă.

27.03.1958

Ioan Es POP

„Ceea ce a venit special şi original din ceea ce-am scris a venit năvalnic. N-a trebuit chemat. Acolo, înăuntru, clocotea o lavă. Se cerea expri-mată. Acum, lava s-a răcit. În vremurile în care în-că eram viu ca scriitor, aveam buzunarele pline de hârtii, pe care le scoteam pe stradă, în crâşmă, noaptea, ziua, în orice moment. Atunci când venea versul acela care nu mai avea răbdare să locuiască înăuntru, îl puneam pe hârtie. Până la urmă, cărţile mele sunt făcute din hârtiile din acele buzunare.”

12 octombrie 1992

mă întorc acasă după ani și ani de
umblat prin bucurești
și mă întorc cu o plasă goală în mână
și iese ea la poartă și îmi zice păi,
dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig
parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câștigi cât alții în patru
și uite că acum n-aduci nimic.

ba, uite, dragilor, chiar nimic am câștigat.
și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna
nimeni în ăștia doi ani.
nici n-am putut căra de unul singur atâta
nimic cât am câștigat.

în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,
gata să se rupă sub greutate.
când or să se deșarte toate-n curtea noastră,
nimeni n-o să aibă atâta nimic ca și noi.

o să vindem din el numai când va fi la mare preț.
fiți siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi.

Ieudul fără ieşire(II)

(Compunere a elevei Ilea Ioana din clasa a V-a B)  

a zis în clasa a patra copii

dar ieudul unde este am zis noi n-am ieşit niciodată să

ştim unde este, a zis măcar trece trenul prin partea voastră

am zis trece autobuzul zilnic de

două ori pe săptămână vinerea pe la borşa. a

suspinat am râs a zis c-o să-i facem în ziua aia o

vizită la apartament să-i ducem flori i-am

dus flori i le-am lăsat în mijlocul camerei ea sta în

mijlocul camerei cu umbrela desfăcută cu

geamantanul în mână am zis ce vrei să faci a

zis eu aştept autobuzul

eu aştept autobuzul

cum autobuzul ce autobuz aştepţi în

încăperea asta fără uşi şi ferestre -

şi ea a zis dar asta nu-i o cameră copii dar asta e o stradă

numai că aici s-a făcut noapte

Cum noapte ce noapte ţi-ai pus ochelarii fumurii

să nu ne mai vezi

şi cum să te duci atât de curând, e abia noiembrie draga noastră

păsările-abia au început să-ngălbenească şi să cadă

şi autobuzul trece doar vinerea şi azi e doar marţi

şi mâine poimâine doar marţi şi autobuzul

când trece, vinerea, trece doar pe la borşa.

29 MARTIE 1968

Florentina Loredana DALIAN

Ceva se schimbă, ceva rămâne la fel

Străbați câmpia într-o vară toridă

pe urmele inocenței de demult;

e vremea seceratului la orz

dar ochilor tăi li se-arată lanul încă verde

în care te afundai la cules de mușețel,

spicele înalte până la gât,

departe la șosea Fata Morgana,

dincolo de ea, apa Ialomiței - tărâmul interzis

în care nu te-avântai niciodată.

Îți amintești că acesta e satul

cu troițe la fiecare colț de stradă,

cu biserica din scânduri coborâtă din munți,

cu mirosul crinilor ademenitor.

Bat clopotele a sărbătoare,

dangătul lor aduce cu statornicia;

un gând fugar: nici acum n-ai aflat

dacă numele de strada Duzilor vine de la arbori

sau de la oameni

și-ți spui deghizând o lacrimă în boabă de rouă

că, întotdeauna, ceva se schimbă, ceva rămâne la fel.

Depresie

Bătrâna cu flori mi-a întins lăcrămioare

de obicei cumpăr le ador

azi doar i-am zâmbit

i-am întins o monedă

şi-am trecut mai departe

a alergat după mine

Ia-ţi florile nu primesc de pomană

s-a oprit nedumerită

când mi-a văzut lacrimile

de ce plângi maică? a întrebat simplu

cum întreabă femeile de la ţară

chiar aşa de ce plâng?

ridic din umeri mă uit la ea

nu se lasă clintită aşteaptă răspuns

Am o depresie zic

adică ce? Asta-i un fel de doagă lipsă?

Îhm...

n-are nimic mă consolează

nu eşti singura...

da’ să nu mai plângi că-ţi strici ochii

uite eu stau în frig pentru doi bănuţi

bat cale lungă rabd de foame

n-am lemne de foc şi nu mai plâng

tu doar ai coborât din maşină

eşti îmbrăcată încălţată

(oho, şi-ncă cum dar

numai eu am voie s-o spun)

ce-ţi lipseşte? în afară de doaga-aia...

nu pleacă nici nu tace ce să-i răspund?

când nu ştii ce să spui

cel mai la-ndemână e adevărul

dragostea! asta-mi lipseşte

ai vrut să ştii ai aflat mai vrei?

na să te saturi

Dragosteeeeaaaa!

se uită buimacă îşi face cruce

face un semn la cap către omul cu fluierul

care cântă şi el pentr-un bănuţ

fata asta săraca e dusă

ai auzit ce-i lipseşte?

omul îşi vede de fluierul lui

apoi începe să fredoneze

Dragoste buruiană rea!

femeia îşi vede de

lăcrămioarele ei timpurii

eu îmi văd de drumul meu

presărat cu lacrimi.

29 martie 1941

Constanța BUZEA

Acolo unde cred că eşti

Acolo unde cred că eşti

Nici trenurile nu străbat

Acolo ca de sticlă par

Pădurile de brad brumat.

Tot mai departe simţi şi taci

Adăugat la rest mereu

Şi nu mai pot înainta

Decât pierzându-mă şi eu.

Cum ninge, alb e orice drum

Şi alb respiră-ntregul timp

Nici nu te-aş recunoaşte-acum

Desperecheat şi fără nimb.

Mi-e milă şi să-mi amintesc

Dar nici să uit nu mă îndur

Câtă părere-i în destin

Câtă greşeală-i împrejur.

Cu degete de frig adun

Ca sub un şal înzăpezit

Sufletul nostru încă bun

Mişcarea lui către argint.

Cum ninge, nu s-ar mai opri

Şi fi-vor brazii îngrădiţi

Acolo unde cred că eşti

Printre barbari meteoriţi.

În fiecare an aştept

Să ningă, să te pot vedea

Dacă priveşti, dacă asculţi

Dacă mai înţelegi ceva.

Leac pentru îngeri

Sunt tristă, dar de tine niciodată.
Fug animalele speriate de minuni
La care nu mai ştim să ne gândim,
Miercuri şi marţi, vineri şi luni.

Săraci în zile, cine ştie, trecem
Legaţi la gît de lungi copilării
Ninşi de puterea sfintelor petreceri
A nu fi, a te naşte, a iubi.

Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?
Leac pentru îngeri, cântecul meu trist.

Nuca verde

Stăm împăcaţi rănindu-ne de toate
Şi serile vin parcĂ mai devreme
Te însoţesc numai pe jumătate
Pierdută jumătate în poeme.

Ţesându-ne covoare şi macate
Păienjeniş asupra unor steme
Ne-nchipuim că suntem întâmplate
Vieţi de care nimeni nu se teme.

Prea sus ne ţine steaua nepătate
Privirile ce-ar vrea să se întreme
Cu picături de nucă verde, poate,
Din nucii care cresc între blesteme.

31 martie 1933

Nichita STĂNESCU

„Astăzi, aici în catedrala Sfânta Sofia, unde suntem fericiţi până la nefericire de faptul că putem să spunem, în mod adevărat şi nebâlbâit credo-ul nostru poetic, ne întoarcem şi zicem: de această dată spre faima «Coroanei de aur» care se va vesti a fi fiind cel mai mare premiu nu decernat unui om ci unui purtător al sentimentelor lumii, ne înclinăm şi spunem: e fără precedent în istorie când o coroană laurează tâmplele unui iubitor de poezie iar nu ale unui poet.” (Din discursul rostit de poet la Struga)

Lună în câmp 

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea, 
văzduhul serii mi-ar părea căprui. 

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins, 
suind sub luna-n seve caii repezi 
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins. 

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.

O călărire în zori
Lui Eminescu tânăr 

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depărtare, se face nisip. 
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe. 
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând. 
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave! 
Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte. 
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului. 

Soarele rupe orizontul în două. 
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere. 
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave. 
Calul meu saltă pe două potcoave. 
Ave, maree-a luminilor, ave! 

Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave. 
Sufletul meu îl întâmpină, ave! 
Calul meu saltă pe două potcoave. 
Coama mea blondă arde în vânt. 

Necuvintele 

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.