ATROCITĂŢILE FERICIRII

ATROCITĂŢILE FERICIRII

În anul 2015 publicam volumul intitulat „Atrocităţile fericirii”. Azi am făcut o serie de fotografii, cărora li se potriveşte acest titlu. Dacă este adevărat că timpul este sincronizat cu eternitatea, la fel cum electronii se învărt în jurul nucleului, fiind – în acelaşi moment – pretutindeni şi nicăieri, înseamnă că poeziile şi fotografiile fac parte din inefabilul unei trăiri unice, chiar dacă, aparent, ele sunt diferite.

Zăpadă spulberată

Mai ştii, iubita mea, să-mi fi mireasmă

cum eu îţi sunt de-a pururi ţie ram?

Mai ştii zăpezile de flori şi fluturi

pe care eu ţi le ningeam la geam?

Mai ştii să-mi spui, cum îmi spuneai odată,

când nu aveam din lume alte veşti,

că eu îţi sunt zăpada spulberată

de viscolul cu care mă iubeşti?...

 Ultima primăvară

(Scriitorului Corneliu Ştefan)

N-a mai venit primăvara, n-au mai

înflorit ghioceii, nu s-au mai întors

păsările din nemărginire.

N-a mai fost decât o încremenire a norilor,

o farsă tristă, o cădere în înalt.

Lumea ieşise ca la bâlc,

să te sugrume cu surâsuri,

să te lapideze cu vorbe.

(Doamne, şi ce mult i-ai iubit!

aproape cu ură, şi cum te-ai dus pentru ei

până la celălalt capăt al lumii!)

Rămân toate astea, poate rămân,

într-un muzeu al disperării, într-o

expoziţie cu dinozauri înzăpezind

inima de tinichea a oraşului

în care nu va mai veni, niciodată,

primăvara...

Revoluţie anaerobică    

Replicile se amestecă      

în răpăitul de mitralieră al inimii,     

pasărea din muzeul        

de ştiinţe naturale al patriei     

bate brusc din aripi,       

uzina chimică se ridică-n văzduh      

(aici, în est, zăpezile naturale  

ar costa mult prea mult),         

în scena finală actorul ţine în mâini  

craniul bufonului, statuia libertăţii    

o ia razna pe străzi         

în timp ce îngeri suavi recită la microfoane         

comenzile lecţiei de gimnasică anaerobică            

şi moartea se preface că citeşte ziarul,        

peste umărul poetului.

Atrocităţile fericirii

Mai am câteva socoteli

de încheiat cu viaţa:

trebuie să ridic o catedrală în nori,

să termin de pătimit câteva pagini

din istoria surâsului,

să urc Muntele Melcului,

să zugrăvesc în culorile curcubeului

pereţii ploii, să trăiesc

câteva amintiri, să împart

migdalele unor săruturi de adio

şi să îţi povestesc despre

insula pe care am naufragiat,

trăind până la capăt toate

atrocităţile fericirii

Lacrimi de Murano

Ce nisip cald mâinile tale!

Ce vânt părul tău!

Stau singur, pe plaja pustie,

şi exersez cu disperare

lacrimi de Murano…

Vechi album

Imagini fără timp, mă înnoptez în ele

sub viscolul stingher ce spulberă

zăpezile încrâncenatului Villon.

E un exil în care mă întorc,

un loc străin, numit acasă,

prin care zboară fără noimă

fluturi…

Transplant

Transplantaţi-mi un suflet

de fluture, o floare - ceva,

nu mă lăsaţi între atâtea

stele şi atavice roţi dinţate

numai cu biata mea inimă!

Ofrandă

Au fost ploi,

au fost vânturi şi nori,

au fost minciuni şi iubiri

cu buze amare...

Când mi-am adus

aminte de suflet

şi l-am cerut înapoi,

un zeu costeliv

mi-a aruncat la picioare

o pasăre moartă.

Fotografie utopică

Vremea când bravam poveşti de dragoste

aproape inexistente, de parcă între

un paradis şi altul ar fi circulat

podurile rulante ale infernului

şi lumea era o provincie cu ovaţii

şi hârtoape şi buletine de ştiri,

cu ziduri ale aparenţei în spatele cărora

se difuza muzică rock, sânge rock,

iubire şi singurătate cu Elvis şi Ringo,

vremea când, bolnavi de foşnetul

de lenjerie intimă al poeziei,

printre cărţi, iluzii şi mahalale

exersându-şi viitorul la acordeon,

beam fericiţi vinul negru al nopţii.

Lucruri ciudate

Ţi se întâmplă lucruri tot mai ciudate,

dimineţi scufundate-n oglindă,

legende şi amintiri utopice,

false profeţii şi o mulţime

de lucruri străine: râzi, iubeşti, exişti,

apoi intri într-o bodegă şi ceri de băut

o otravă mai tare ca viaţa...

Umbra

Se aud paşi...

Cineva disperat sau singur

trebuie să apară

pe coridorul oglinzilor...

Aştept încordat să spun

„bună ziua!“ sau „încotro?“,

să schimbăm o vorbă

şi chiar atunci umbra mea

trece pe lângă mine

fără să mă privească.

Crailâc

Şi să ieşim în urbe, crailâc împotmolit,

să fie încă toamnă şi-n turn să bată ora,

să dăm prin idealuri, din când în când, cu flit

şi să visăm nostalgici domniţe de Angora…

Să ne dedăm la foşnet de pulpe nibelunge,

să înnoptăm în filme cu Chaplin şi Astair

şi-n zori, când întristarea aruncă-n noi cu frunze,

de la parterul vieţii să ne-aruncăm în cer.

Cântecul cucuvelei

Se face primăvară, se face târziu,

inima mea cântă şi se risipeşte,

inima mea te caută şi te uită

în depărtări neguroase...

Încă mai cântă imima mea!

Trec umbre pe drumurile de odinioară,

şi Dumnezeu e un copil

care aleargă prin livezile verii...

o, ce duios cântă inima mea!

Încă mai cântă...

Urmele tale s-au spulberat în nisip,

Dar inima mea te ştie şi cântă...

Ca o cucuvea în ruinele nopţii

inima mea cântă!

Simfonie neterminată

Cineva se apleacă

din loja întunericului,

cineva mă priveşte complice,

cineva decupează

un cerc de lumină

în întunericul de gală al serii...

Oh, şi simfonia asta neterminată,

inima mea, asurzită

de aplauzele morţii!

Moby-Dick

E seara nevinovăţiei mincinoase

pentru care pleacă marinarii în larg,

uitându-şi viaţa cine ştie pe unde...

O, Ahab, şi pe tine te sperie

monstrul alb al fricii?

Nu-i aşa că vom vâna împreună

serenisime schisme şi umbre?

– Ehehei, pezevenghilor, ehehei...

Am navigat pe oceanele lumii,

cândva...

Repede a trecut harponul pe lângă

cocoaşa timpului, repede s-au umplut mările

de recifuri străvezii şi arhiducese...

Ehehei, pezevenghilor, iat-o

pe cea mai bârfită dintre toate,

pe Moby Dyk, care ne

striveşte tandru între gingii!

Uitarea prin gard

Mă uit la istorie prin gard;

trece pe uliţă un război mondial

şi face atâta gălăgie şi se moare

atât de inutil şi caraghios,

şi pe urmă soldaţii defilează

prefăcându-se că sunt fericiţi,

până le explodează liniştea în faţă

pulverizându-i printre mausolee şi spaime.

Pe urmă trece un convoi mortuar...

Doamne, azi îl înmormântează

pe tatăl meu Lazăr

şi pe mine au uitat să mă cheme...

Mă uit la istorie prin gard...

Mare lucru uitarea!