POEŢII LUNI MAI (CALENDAR SUBIECTIV)

F 1 mai 1944  - Traian Gh. CRISTEA

NICI UN CUVÂNT...

… nebunia zborului egală cu

superba nebunie a iubirii care

se tace; 

nici un cuvânt nu poate dezvălui

harul ei niciunul nu  poate

grăi misterul sacrei exuberanţe...

Câtă muzică şi câtă iubire în 

această tăcere, domnule Brahms!!!

JURÂND CĂ ...

...înaintez către nu ştiu unde, precum

luntrea cu luntraşul agonic, jurându-mi că

înainte să-mi pice toţi sorii, voi umple

peştera, visul, aşteptarea dintre pleoape şi

zbor; licuricii evadaţi din sângele

insomniilor îmi scriu jurnalul; dreptate ai

nemuritorule Shakespeare :

Atât timp cât mai putem iubi, cauza încă

nu-i pierdută.

SUFLET ZBURÂND

...fulg de porumbel rătăcit- sufletul meu

zboară printre ciulinii nopţilor cu iovi şi

sărmani milostivi; mă strigă răzvrătita

inimă roşie, prea roşie de-atâtea înfrângeri

şi biruinţe, hulită de-atâta cuminţenie cu

icoana la piept; zic mersi că mai pot

aştepta zorile să-mi spăl tăcerea, trupul

biciuit de păcate.

Întreb lacom lumina: Eu cine sunt?

F 9.05.1895 - Lucian BLAGA

CĂLUGĂRUL BĂTRÂN ÎMI ŞOPTEŞTE DIN PRAG

Tinere care mergi prin iarba schiţului meu,
mai este mult pân-apune soarele?

Vreau să-mi dau sufletul
deodata cu şerpii striviţi în zori
de ciomegele ciobanilor.
Nu m-am zvârcolit şi eu în pulbere ca ei?
Nu m-am sfredelit şi eu în soare ca ei?

Viaţa mea a fost tot ce vrei,
câteodată fiara,
câteodată floare,
câteodată clopot-ce se certa cu cerul.

Azi tac aici, şi golul mormântului
îmi sună în urechi ca o talangă de lut.
Aţtept în prag răcoarea sfârşitului.
Mai este mult? Vino, tinere,
ia ţărâna în pumn
şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin.
Botează-mă cu pământ.

Umbra lumii îmi trece peste inima.

GÂNDURILE UNUI MORT

De mână-aş prinde timpul ca să-i pipăi
pulsul rar de clipe.
Ce-o fi acuma pe pământ?
Mai curg aceleaşi stele peste fruntea lui în stoluri
şi din stupii mei
mai zboară roiuri de albine spre păduri?

Tu, inimă, eşti liniştită-acum!
Mult a trecut
de când îmi răsfrângeai în pieptul scund
un soare nou în fiecare dimineaţă
şi-o suferinţă veche-n orişice amurg?
O zi?
Sau poate veacuri?

Un stânjen doar deasupra mea-i lumină.
Flori cu sâni de lapte îmi apasă lutul.
Să pot
eu mi-aş întinde mâna şi le-aş strânge într-un mănunchi
să le cobor la mine,
dar
pământul poate nu mai are flori.

Gândul meu şi veşnicia seamănă
ca nişte gemeni.
Ce lume se va zbate azi în valurile zilei?
Ades un zgomot surd mă face să tresar.
Să fie paşii sprinteni ai iubitei mele,
sau e moartă şi ea
de sunte şi de mii de ani?

Să fie paşii mici şi guralivi ai ei,
sau poate pe pământ e toamnă
şi nişte fructe coapte-mi cad mustoase, grele,
pe mormânt,
desprinse dintr-un pom, care-a crescut din mine?

 Noapte la mare

Valul mai bate, acelaşi.

Raza e trează în turn.

Cald e nisipul pe plaje,

numai puţin dacă scurm.

Noaptea-i tîrzie, de august.

Orele - horele tac.

Cugetul, cumpăna, steaua

grea judecată îmi fac.

Murmură dor de pereche,

patima cere răspuns.

Ah, mineralul în toate

geme adînc şi ascuns.

Sarea şi osul din mine

caută sare şi var.

Foamea în mare răspunde,

creşte cu fluxul amar.

Margine-mi este argila,

lege de-asemenea ea.

Sînt doar metalul în febră,

magmă terestră, nu stea.

Capăt al osiei lumii!

Rogu-te, nu osîndi!

Vine cîndva şi odihna

ce ispăşire va fi!

Vine cîndva şi odihna

ce ispăşire va fi

anilor, aprigei sete,

febrei de noapte şi zi.

F 11 mai 1940 - Gheorghe ISTRATE

RITUALURI

(villonescă)

m-am închis într-o beţie mocirloasă

precum albina în ceară

ah memoria subterană - circulaţia ideii

cumpăna sticloasă a adevărului

am rupt-o cu mica realitate

m-am scufundat într-o bulă de alcool

prin care altfel se văd

seminţele cerului

nu mă dezamăgi fosforescentă beţie!

(eu văd pământ)

eu văd pământ numai pământ

În ochii mei e un mormânt

în care de vecii durează

o sabie ce scânteiază

eu dacă mişc trudit din pleoape

aud troznind în ceruri ape

şi-un înger rătăcit şi gol

pierzându-şi haina de nămol

lumina mea-i cu glasul mic

un clopot strâns peste nimic

un lan cu nopţile în spic –

aşa cum umblu şi mă-nsfânt

sunt doar pământ numai pământ

(sonet)

hai să vâslim copile înapoi

să-mpingem calul din cuvânt în sânge

să rupă umbra care ne tot strânge

în hamurile-i aspre pe-amândoi

acolo-n rouă iarba tot mai plânge

ea ne aşteaptă cu cearşafuri moi

să ne desprindem talpa din noroi

să ne ferim de-ngheţul ce ne-ajunge

hai să vâslim spre calul tutelar

prin el destinul nostru luminează

alunecarea-n marele cântar

ce ne măsoară pururea c-o rază

vai pruncule zăpada n-are rost

noi mirosim a păsări care-au fost

(Doamne iar ni se întâmplă)

Doamne iar ni se întâmplă

să stăm tâmplă lângă tâmplă

năduşeala Ta divină

mă-nlumină în lumină

vorba Ta e carnea lumii

lunecă prin ea postumii:

nenăscuţii, visătorii

din bisericile florii...

(Din lucruri)

din lucruri pe furiş curg lacrimi

din noapte se preling planeţi

peste fiinţă peste patimi

n-ai timp să-nveţi să mai regreţi

se-adună lumea-ntr-o lumină

ca floarea-ntr-un grăunte viu

abia atinsă de-o albină

ce soarbe clipa din târziu

un prunc se-ntoarce în sărut

în moartea care vrea să moară

precum pământu-n început

precum lumina în fecioară

(ce să refuz)

ce să refuz şi ce să mai accept

toate cuvintele miros a moarte

bat clopotele-amurgului în piept

mirosul lor copile ne desparte

încep o floare şi-o termin în zori

mi-e îngerul bolnav şi mă refuză

dă-mi Doamne plânsul unei mari candori

şi dă-mi ninsoarea pruncilor pe buză

dar nu mai sunt cuvinte ca să spui

o spadă se sfărâmă între oase

mi-e îngerul bolnav şi boala lui

în cerul tot a moartea mea miroase.

(curge memoria)

curge memoria – veşnica plută

a neamului nostru umbros

umblă Cuvântul pe gura mea mută

asemenea tălpilor lui Hristos

(amiroase)

amiroase Doamne amiroase

timpul vechi îmbătrânind pe oase

anii mari cât marea desfăcută

peste putrefacta noastră plută

amiroase Doamne amiroase

timpul vechi cu-mpletituri de rase

vărsături de neamuri supte-n delte

înroşind nisipurile fierte

voci târzii amurguri dilatate

peste frageda eternitate

amiroase Doamne amiroase

a Iisus a ceruri fără oase

a veşmânt înconjurând în gând

frigul mare-al Domnului cel Blând...

 (Copil al pietrelor)

Copil al pietrelor – învăţ să tac

Magnetul tainei înapoi mă strânge

Aşa cum trec orbind din veac în veac

Sunt pruncul repetat de-acelaşi sânge

O ce lumini se-apropie-adunând

Tărâmul lor neînceput de rună

Ninsori de clipe-mi flutură prin gând

Închipuind statuia mea străbună

Nu mai sunt singur – din fiinţă vin

Întors în ochiul morţii care plânge

Şi ies din ceaţa trupului virgin

La piept strângându-mi vorbele de sânge

Mai sus de sori e-o noapte abisală

Pe care Dumnezeu o ţine-n poală.

(părinţilor)

acolo-n iarba mirosind a fapte

în cimitirul somnului lor greu

sub crucile de piatră şi de lapte

mormintele-i îmbătrânesc mereu

s-au scurs toţi corbii-n secolii de humă

s-a stins şi steaua-n lămpile de seu

dorm noaptea lor de tată şi de mumă –

mormintele mă-mbătrânesc mereu

m-au destupat din floarea mea nebună

şi-au supt zăpezi din cer din Dumnezeu

de-acum mă-ntorn la tată şi la mumă –

mormintele ne-mbătrânesc mereu.

F  12 mai 1880 – Tudor ARGHEZI

Între două nopţi

Mi-am împlântat lopata tăioasă în odaie

Afară bătea vântul. Afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe sub pământ.

Afară bătea ploaia. Afară era vânt.

Am aruncat pământul din groapă, pe fereastră.

Pământul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri, pământul până sus.

Cât lumea-i era piscul, şi-n pisc plângea Isus.

Săpând s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,

Cu moaştele-i de piatră, fusese însuşi Tatăl.

Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborât,

Şi în odaia goală din nou mi-a fost urât.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.

O stea era pe ceruri. În cer era târziu

De-abia plecaseşi 

De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!

Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?

Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?

Oseminte pierdute 

Iubirea noastră a murit aici.
Tu frunză cazi, tu creangă te ridici.

Atât amar de ani e de atunci!
Glicină tu, florile-ţi arunci.

A mai venit de-atuncea să vă asculte,
Voi plopi adânci, cu voci şi şoapte multe?

Voi aţi rămas întorşi tot spre apus,
Voi creşteţi toţi de-a pururea în sus.

N-o mai zăriţi, din vârfuri, nicăieri?
Ştiţi voi ce vorbă este vorba „ieri”?

La poartă, umbr-aceluiaşi ştejar,
Mă rog, intrând de domnul grădinar.

Fântâna curge, ca şi-atunci, mereu,
Tu curgi, fântână, pe trecutul meu.

Şi toate sunt precum le-am cunoscut,
Rămase-aşa, ca dintr-un început.

I-am spus că vreau să caut un mormânt,
Pe care l-am săpat, de mult, cântând.

Şi mi-a răspuns că nu e în grădina lui.
E-adevărat. Nu este mormântul nimănui.

F 15 mai 1960 - Dumitru PANĂ

VĂ ŞTIU EU

despre singurătate la şase dimineaţa într-o

duminică de septembrie. cine-ţi deschide

uşa cine o închide: vă ştiu eu

voluptatea singurătăţii dar nu singurătatea.

te amăgeşti din nou cu o uşoară bătaie în uşă

CE SĂ MAI CITESC

ce să mai citesc decât liniştea

aceasta care se lasă între noi depărtându-ne

adunându-ne. liniştea din ochii lăsaţi. din

ochii obosiţi. de frumuseţe şi spaimă – aceaşi linişte

în care ne vom desărţii.

ce să mai citesc decât liniştea dintre mine şi cărţi

liniştea dintre mine şi toate cărţile.

şi liniştea care se lasă după înviere. liniştea

ce se înalţă după moarte

LA

fiecare zece ani se-aprind deasupra zidului focuri

: semn că lupta încă n-a încetat.

se-aprind singure

în cerul întoarcerii pe drumuri de sare şi fum

focuri orizontale strivite de glorie

şi de moarte. pe zidul clădit cândva de zei

uitat cţndva de oameni.

umbrele pipăie piatra cătând să-şi stingă setea

aşteptării între mare şi zid. între cer şi nisip.

la zidul nădejdii a-nflorit deznădejdea.

la ţărmul deznădejdii anflorit nădejdea.

închipuirea rodeşte mai mult decât toată sudoarea.

dar s-au întâmplat toate câte se ştiu? pentru că

a fost şi gândul că nu s-au întâmplat

F 16 mai 1949 - Constantin PETCU

POEM

Eu fiinţa atâtor celule nu mă pot identifica

prin una din ele de altele

parcă de fiecare sunt străin

secretul ei nu îl pot pătrunde apropia

le-aş mângâia le-aş săruta le-aş privi cu dragoste

ele sunt tot atâtea fiinţe ale eului meu

mă pot considera un om uriaş

dacă le-aş întinde una lângă alta

aş acoperi un întreg univers

m-aş plimba prin el ca pe o frânghie

dacă aş ocupa una pentru a o examina

ar cădea din palma inertă

unde să găsesc firul care le uneşte

pe cine să trimit să le investigheze

ca multiple existenţe ale mele

sunt proprietarul lor

atât de mult se iubesc între ele însele

le scriu sunt o pierdere o înstrăinare a lor

vă rog iubitelor să-mi spuneţi

vă rog să nu mă părăsiţi al vostru sunt

aşa cum pământul fără aer nu ar mai exista

sunt fericit că vă am lângă mine

până la starea şi pagina următoare

să vă ştiu pe toate aici

în sânul uriaşei voastre

famili stelare.

TIGROAICA BĂTRÂNĂ

în fond nu sunt decât închis în această cuşcă a trupului

a tot ce mă înconjoară a aerului – cum scrie Passi –

a orizontului şi a cerului de aiciu/ de dincolo

de mine/ deci ea mă priveşte/ tigroaic bătrână

şi în ciuda zăbrelelor ea muşcă din mine

se hrăneşte copios mai ales când îi vin la rând

celelalte fiinţe închise în cărţile lor mai mari sau mai mici

ah tocmai acum a muşcat din mâna pe care

o întinsesem să prind peştele ascuns în apă

de mult vreau să-l prind! el adânc se ascunnde

nu-l pot exprima în această stare/ ah

tocmai când era să-l înhaţ

tigroaica bătrână mă prinde de mână

şi nu am scris decât aceste cuvinte:

„ solzii peştelui/ zburat în adâncuri”

PIRAMIDELE

eu am lucrat la piramide

mă încovoiam printre sclavii aceia

căram cu spinările asprele lespezi

le zideam cu sudoare cu sânge

se înălţa piramida şi pe măsură

ce se apropia de cer spinarea mea

se încovoia pătundea lent în pămnânt

devenea astfel neînduplecată şi

obişnuită cu pământulş ridicat spre cer

răsărea în alte ere şiu continente

până aici acum născut pe acest pământ

sunt gata de lucru, priviţi

cum se înalţă în jurul meu piramidele.

F 17.05. 1920 –  Geo DUMITRESCU

Africa de sub frunte

Numai veşti rele mai aştept.
Numai veşti proaste mai pot aduce :
a mai murit un copac,
a mai plecat o pasăre,
cineva şi-a tăiat sufletul într-un
ciob de oglindă,
undeva, în continentul iubirii
au năvălit oamenii-cangur ...

Toate vânturile bat de-a-ndărătelea,
zicând că trebuie îndreptaţi arborii
pe care tot ele i-au strâmbat. Şi astfel
mortalitatea arborilor
a crescut înspăimântător –
căci nimic, o, nimic nu se poate îndrepta
fără încuviinţarea sevelor,
şi tot ce se-ndreaptă cu de-a sila
se frânge ...

De aceea, nu mai aştept decât veşti rele –
se vor distinge probabil şi focurile rămase,
va creşte păr aspru de cal
pe ultimele frunţi albe, strălucitoare,
nesfărâmate încă de ciomege,
şi ultimele cântece în păduri
vor fi ale gorilelor-lupi ...

Până atunci, toată lumea trebuie
să se scarpine individual –
aşa e legea, aşa e obiceiul
înainte de moarte. Nu stăruiţi,
nu se acordă nici o dispensă –
doar ciungii au nevoie să se scarpine
reciproc, cu botul sau cu picioarele ...

Şi între timp a mai murit un copac,
a mai plecat o pasăre,
cineva şi-a tăiat oglinda
într-un ciob de suflet,
şi oamenii-cangur se înmulţesc
în buzunarul de la spate al lumii ...

Numai veşti rele mai aştept.

DE DUPĂ LAMARTINE

- „Cercetaţi, urmăriţi, prindeţi!”

dădusem dispoziţii severe

să mi se-aducă fără întârziere,

numaidecât,

fata ce mă iubea cântând, nu de mult

ce mă iubea permanent,

cu de la sine putere, şi pentru care

crescusem cu aproape

doi centimetri, mândru

şi atât de tânăr încât

toată lumea îmi spunea «bună ziua»

de doua ori, pentru fiecare obraz

(«bună ziua» şi «bună ziua»),

sau poate pentru două persoane

(«bună ziua» căprui şi «bună ziua»

albastru), zărind-o şi pe ea

în ochii mei ...

- Vino! - i-au spus, găsind-o

după lungi cercetări –

te cheamă Dumnealui, te aşteaptă

în prag, tânăr în permanenţă –

o să-ţi ceară socoteală

pentru tot ce-ai risipit din ceea ce

era al lui în exclusivitate ...

Şi iat-o ! O priveam nedumerit.

Ciudat! Mi-am spus. Semăna

cu o veche strecurătoare de supă

aşa cum am văzut odată într-un film

cu Chaplin. – Ce mai faci?...

- Ăl mare e-ntr-a XI-a, zicea.

(Ce vorbe fără sens!) Ascultam cu uimire

şi parcă mi se făcea foame

şi parcă mi-aş fi cumpărat

un covrig cu sare,

sau orice alta aureolă comestibilă,

ca să-mi aduc aminte

în mod violent, cu stridenţă,

de inelul subţire de logodnă,

brumat de întârziate candori,

ca să-mi pedepsesc sufletul,

braţul netrebnic, desprins «atunci»

de pe talia ei tremurătoare –

o, braţul ticălos mi l-aş fi pedepsit

ca Mucius, cu ură amară întinzându-l

în flacăra nimicitoare de dragoste

a sfântului aragaz obştesc,

odioasa caleaşcă de nuntă ...

Era o doamnă între două vârste ...

Ah, ştiu, sunt vinovat eu singur ! –

să fi strigat atunci, să fi strigat,

aşa cum mă-nvăţase bunul poet :

«O, vreme, curmă-ţi zborul, şi tu,

prielnic ceas, opreşte-te !»... -

şi timpul se oprea, e-aproape sigur,

şi lucrurile n-ajungeau aici ...

(O, Doamne, lacul, vremea !...)

Dar poate nu e ea ! – poate e numai

o stranie părere, o mătuşă ?...

Vezi bine, nu e ea –

adio, doamnă, naştere uşoară !...

F  20 .05.1965 - Adi FILIMON

ROIUL

undeva pe pământ plânge o femeie cu ochii albaştri
neînchipuit de frumoasă
ca o mireasă îşi ţine palmele albe la gură
şi gura se toarce într-un fir de mătase strălucitor de alb
toate sunt ale ei de la naştere şi până la moarte
toate i s-au dăruit ei în semn de pace
e aşa de linişte că simt cum alunecă lacrima pe obraz
cum se-mpiedică într-un rid fin şi-apoi fuge spre nesfârşit
de ea atârnă o lume întreagă
de lacrima asta limpede se agaţă copiii făcuţi şi nenăscuţi
îi văd cum îşi spală feţele
şi pleoapele nedeschise niciodată au spasme cumplite
lumina încă nu s-a născut pentru ei
mai trebuie un timp în care măruntele celule de fagure
să-şi mănânce larvele
ce va fi va fi
căci femeia neînchipuit de frumoasă încă plânge cu nenăscuţi
şi ţese de când se ştie un voal de mireasă

dimineţile noastre sunt calde şi moi când

mă desprind încet de tine şi fur puţin timp din nesomn

rup din Baudelaire câteva pagini şi fac pahare artizanale

risc să-ţi aduc aşa dimineaţa cafeaua la pat

sunt vinovată de nesomn şi vinovată de iubire

te iau cu mine pe insula mea şi-n lumea de cuvinte fluide

ce se topesc pe buze când le bei în cafea

te las cu dimineaţa asta moale şi caldă

când îmi cauţi parfumul pielii-ntre perne

descoperi că se nasc mii de fluturi ce trec

din insula mea în tine şi bat nebuneşte-n stomac

meditație

în camera mea nimeni nu mai taie norii în două
știu că după ei se ascunde
un soare mare și galben
când mi-e bine mă ridic în piciorul cel bun
și sfâșii cu unghiile perdelele de neon
pentru un ceas sau două soarele galben
se topește în mine
și eu am pielea așa de galbenă că mi se face frică
unde mi-o fi sângele unde mi-o fi gândul
trebuie să mă adun dintre pereți și să mă rescriu
cineva mi-a spus că meditația ajută
și meditez
merg pe străzi opulente cu jgheaburi pentru ploaie
e așa de curat că văd fibrele asfaltului sub tălpi
ești din cristal naivo ești din nisip topit
vezi prin tine ca prin sticlă îmi spune un trecător
ridic brațele și mă uit prin mine dar nu mă văd
sunt prea absorbită de minune
și mă lovesc de alt trecător
am o fisură în piept și alta în frunte
merg mai departe cu străvezimea până ajung acasă
și văd în patul meu zăcând
o femeie adâncă și-ntunecoasă ca marea

F 24 mai 1923 - Ion CARAION

EPITAF

Din tot ce-am spus, din tot ce vrem,

rămîne-o lacrimă năucă

pe fundul vreunui vechi poem

care şi el o să se ducă

aşa cum altele s-au dus

şi-n urma noastră,-n urma lui,

răstoarnă paltini alt apus

prin ochii cine ştie cui

ca-ntr-un pahar de apă-n care

fîntîna-ntreagă s-a tîrît

să-şi moară ultima răcoare

sau nici atît … sau nici atît …

CANGRENĂ

Oraş în care putrezeşte tinereţea pe străzi,

oraş ca un câine cu bube ieşit dimineaţa din lăzi,

orasul-idee, oraşul cangrenă, oraş adormit

mai înainte de cuvântul sfârşit.

Oraş în care e-o graniţă care se târăşte pe brânci, care fură

cu tăcerea tăiată, cu noaptea la gură

oraşul prin care n-am mai fost, oraş în care murim

fără parabola intrării în Ierusalim.

Oraş cu heleştaie, cu sanatorii, cu depărtare

oraşul-protestare...

Nici luna, nici câmpul, nici râul

nu-şi tremură grâul

prin tine

oraş-pământ, oraş-plictiseală, oraş-mărăcine

cu liniştea ruptă, cu disperare, cu câini

împotmolit de cicatrice pe mâini

Atât:

cenuşiu, moarte, urât,

sârme, opac...

- Şi mâine dimineaţă - descompuşi - pornirăm, iarăşi, la

atac...

UND’ VĂ DUCE, DOMNULE?

– Und’ vă duce, domnule?

– În grădină, somnule.

– Ce să faceţi, domnule?

– Să mă-mpuşte, somnule.

– Că au gloanţe, domnule?

– Că au vreme, somnule.

– Und’ vă-ngroapă, domnule?

– Sub zăpadă, somnule.

– Vă e frică, domnule?

– Îmi e scârbă, somnule.

– Cui să spunem, domnule?

– Iadurilor, somnule.

– Va fi bine, domnule?

– Va fi seară, somnule.

– Aveţi rude, domnule?

– Am pe nimeni, somnule.

– Vreţi o cupă, domnule?

– Cât mă costă, somnule?

– N-are-a face, domnule.

– De otrăvuri, somnule.

– Nu vreţi cupa, domnule?

– Sparge-o-n ţăndări, somnule!

– Să vă plângem, domnule?

– N-are-a face, somnule.

– Noapte bună, domnule!

– Dormi cu mine, somnule!

– Eu dorm singur, domnule.

– Eu mor singur, somnule.

– Moarte bună, domnule!

– Noapte bună, somnule!

 F  29.05.1969 - Tincuţa HORINCEANU BERNEVIC

ANOTIMPUL PĂPUŞILOR

În căsuţa din umbrar păpuşile

puteau discuta în voie

ca oamenii mari nefandosite

şi puteau să bea vişinată din paharele 

cu picior

din care doar popa apuca să mai guste

furnicile treceau prin mijlocul căsuţei

ca nişte refugiaţi cu ochii măriţi de groază

în şiruri compacte descoperind

picăturile dulci de vişinată

ce ni se prelingeau printre degete

noi le lăsam în pace cât poate să bea 

o furnică

nici păpuşile nu se opuneau prea tare

cu gurile de aţă roşie discutau probleme importante

despre costul argelei de casă şi preţul pământului

erau nişte păpuşi de treabă

nu se ocupau de politică

numai când se întuneca de ploaie

îl pomeneau pe Dumnezeu

cel mult de două trei ori

în căsuţa din umbrar seara ne

legăna mâinile obosite

ca pe nişte vâsle pierdute în valuri

tata continua să cioplească aerul

deasupra umerilor noştri

ca pe nişte aripi pe care ai vrea să le porţi într-o zi

ce-i asta întrebau păpuşile

nimeni nu ştia continuarea poveştii

LUMEA LUI TUDOR

Dincolo de uşile albe

Lumea era o minge de plastilină

Pe care Tudor o ţinea în mâinile mici

Şi-i dădea formă de inimă

Când era supărat îşi lipea lumea de obraz

Şi-i asculta ticăitul inimii

Spunând că acesta este ceasornicul lui Dumnezeu

Lumina curgea în el prin perfuzii albe ca firele de lună

Într-o zi Tudor a uitat să mai râdă

Apoi s-a făcut noapte şi râsul s-a transformat în pasăre

A întins mâna şi a hrănit pasărea din palmă

N-a putut s-o ajungă din urmă

Ţin în mâini o minge de plastilină

Şi ştiu că dacă-i dau formă de inimă

Ea va începe să bată ca un ceasornic

Luându-se la întrecere cu inima mea.

CÂNTEC PENTRU ARBORI

Într-o zi am coborât

În fântână

Să văd ce mai fac pietrele

M-am cocoţat în vârful mărului

Să desprind câteva stele

O bătrână îşi căra apele

La vale, tot mai la vale

Am crezut că era mama

Dar a intrat în pământ, încet

Şi în locul ei

A crescut o răchită !

Am strigat-o şi nu mi-a răspuns !

Vocea ei era a unui

Cireş înflorit!