Ion Gheorghe - Elixirul uitării

POEZIA ZILEI

Ion Gheorghe

(Din volumul Sutrele ţăranului Iancu Arsene; fotografii de Lucian Mănăilescu, realizate în 2010, anul apariţiei cărţii)

ELIXIRUL UITĂRII

De-ar avea ţăranii pîine cît alcool fabrică

Rafinăriile lor artizanale; ceaunele de aramă

Pline ochi de prune putrede; zoburi de rîncede

Fructe viermuind, drojdii ale strugurilor

Cei pătaţi, şi vinuri bolnave, lături

În care zeul şi-a vopsit odăjdii lepădate.

Asemenea tipografiilor clandestine,

Cu prese şi maşini, tipărind manifeste, broşuri,

Lucrează pe tăcute distilăriile ţărăneşti

Prin pivniţi şi prin şuri, butiile de fag

În care şerpuiesc serpentinele de alamă

În multă apă rece poartă aburii

Şi-apoi urinează ulei tare, cu miresme arzînd –

Sunt împinşi cu scop să se piardă, simulînd

Supraveghere, reaua întocmeală a legii instigă

La nedreptate şi rău neoprit.

Ascunse fumurile şi-ncîlcite prin poduri,

În fînării, cu tot soiul de vicleşuguri bine

Alcătuite, cu tîlc lucrînd, cu prudenţă,

Aburind cu multă fereală prin tot

Soiul de coşuri şi jgheaburi, de teama

Agenţilor care pîrăsc, şi-a strîngătorilor de bir.

Însă miresmele de boască fiartă, boarea

De rachiuri nu se lasă pusă cu botul pe labe

Nici de lătratul cîinilor, nici de fum de ulei

De tractor, motorinele maşinilor de la fermă;

Curgînd leneş ca picurii de clei, o spermă năzdrăvană

Vine din capătul de sus al lumii, zgîlţîie

Prunii friguri turbate; atinse prematur

De coacerea bolnavă, de viermele interior

Grăbite, fructele se-mbujorează şi emană

Aţîţătoare mirosuri: cad singure merele

Sau cu de-a sila scuturate, cînd vin ţăranii

La pomi şi-i apucă de umeri şi-i clatină

Într-o parte şi-ntr-alta, ca pe datornici

Că nu-şi plătesc dajdia: de la orînduire

Deprins-au ştiinţa bruftuluielilor şi arta

De-a scutura omul de ultima împotrivire...

Ce rămîne necăzut, nescuturat, se bate

Cu prăjinile de alun, precum în zugrăviile

Antice argintiile livezi de măslini şi martirii:

Îi duce mintea, cunosc şi ei cît seamănă unii cu alţii

Pomii bătuţi şi scuturaţi, cu ţăranii puşi

La tot felul de impozite şi dări către

Stat: astfel culese-n coşuri şi-n găleţi ruginite,

Cu praful de jos bine sărate, cu pulberile

Cerului de vară-ndulcite la cenuşile

Stelelor, fructele seamănă oamenilor,

Oamenii seamănă fructelor, adunate-n vase

Largi de lemn, lăsate-un timp să zacă

În fierbinţeala bolii, învelite blînd

Cu un strat de pămînt şi nisip –

Asemenea locului de folosinţă tras

Ca pînza de cort peste toată viaţa omului

De la ţară: o săptămînă nu umblă nimeni

La ele: forfota destrăbălaţilor curenţi,

Foiala-n tot mai ridicată febră, vînzoleala

De bolnav fără scăpare, zvîrcoleala de tînără

Femelă fătînd şi ruptă de făt, scăldată

În crîncena-i sudoare; lehuză şi palidă plămada

De fructe, cu coapsele înflăcărate şi pîntecele

Bosumflat, latră şi scheaună

Să zămislească: Pomona este istoria lor;

Forţa conducătoare nu se-ndură de ei;

Iancu Arsene să taie cu sapa căiţa

De pămînt ars de căldura din adîncurile

Fructelor: suflecîndu-şi mînecile cămăşii

De fibră de tei, cenuşie, să afunde braţele

Printre şoldurile de juncă ale putinii

De borhot, să tragă-n găleţi, cu smalţul

Spart, nămolul de fructe: măsură

De-un viţel greutate, de-un mînzat mulţumire.

Boasca estimată cu greul de carne de şapte vite –

Încît orînduirea scăpat-a din braţe

Boul de jertfă al ţărănimii: l-a sleit

De toate puterile şi n-are unde să-i ascundă

Hoitul. Bîntuie duhoarea uriaşului

Şi n-o mai ţin puterile să-l îngroape!

La foc mult şi ne-ntrerupt se coace terciul

De poame opărite în propriile-i ape, bine moarte,

Stoarse-n călduri; de ultimul picur de must

Şi zeamă; sîmburii sunt strînşi în coşuri

De răchită, epuizaţi de cel din urmă strop

De sudoare, de cea mai slabă moleculă

De mireasmă: pînă noaptea se aude scrîşnetul

Hîrleţului în pămînt; sub grămezile

De sîmburi sapă gropi, fîntîni fără apă

Ascunzînd boştinile fierte, seminţele –

De parcă au făcut moarte de om.

Seamănă cu cei ce-au dat fărădelegea drept lege:

Să repare şi mai rău strică năpăstuiţilor;

Să nu se afle fapta lor necuvenită: de prigoana

Judecăţii nu se tem: o ambiţie-i înflăcărează;

Se ştiu mai puternici decît judecătorii

Pe care-i cumpără cu o canistră de rachiu.

Însăşi dreptatea se uită-n oglindă, îşi dă

Cu alifie roşie pe buze, părul şi-l leagă;

Beau laolaltă, jefuitorii cu cei jefuiţi

Încearcă o împăcare: iertînd unul altuia

Opresorii se îmblînzesc, năpăstuiţii uită.

Se-nseninează ţăranii, glasurile li se schimbă,

O mulţumire nepăsătoare dinspre treburile

Ţării: îi stăpîneşte veselie trecătoare

Pe cei bătrîni; cei în putere se pătrund

Încet de harţă, dar nemulţumirea

Lor de vremuri şi de lipsuri, pînă seara

Se stinge: oboseală istorică

Şi-o lăuntrică sfîrşire a speranţelor toate;

Îşi dau seama că dreptatea s-a-ntors

Cu spatele la ei: elixirul frăţiei

Omului către om s-a stricat,

Basamacul luptei de clasă a pus drojdii

De-un lat de palmă în potirul de cristal...

Trezindu-se la cea dintîi cîntare a cocoşului,

Se-mbracă iute, aruncîndu-şi pe faţă doi pumni

De apă, ies grăbiţi pe porţi, să prindă

Autobuzul cenuşiu: dau fabricii de sîrmă

Tot ce-a mai rămas în ei viu, bun de muncă.

O amăgire de veacuri pînă-n capăt de veac

A lenevit limba; doarme, nu mai zice cîte

Sunt cele de zis: sîngele în rătăcire

Nu mai izbîndeşte s-avînte pumnul

Ţărănesc trîntit în masa vieţii cu blidul

Nespălat de linte şi-o copită de porc,

Iar alături paharul de rachiu bălos de apă,

Legat la ochi, pipăind pereţii lumii

Scrişi cu vorbe murdare şi desene spurcate.

Ei au pierdut bătăliile toate de cînd li s-a luat

Pămîntul, cu vorbe lungi amăgiţi; s-au părăsit

Unii pe alţii cu bună ştiinţă lepădîndu-se omul

De om, dezbinaţi de tot felul de chemări

La luptele altora: eu unul nu mai ştiu pe nimeni

Care să vină să pună umărul zicînd:

Ţine-te bine şi ia-mă pe după grumaz,

Mergem la noi, îţi facem o cafea tare,

Te speli pe faţă şi te limpezeşti

În frăţietate şi fără să-ţi vinzi sufletul.