POEŢII LUNII IUNIE

CALENDAR SUBIECTIV

POEŢII LUNII IUNIE

F 1 iunie (1956)

Mircea CĂRTĂRESCU

Tu, Nichita...

Când am stat prima dată faţă-n faţă cu Nichita Stănescu (mă simţeam de parcă aş fi stat la masă cu Eminescu sau cu Baudelaire) eram la restaurantul Uniunii Scri-itorilor cu prietenul meu Traian T. Coşovei. Am fost atunci atât de intimidat de ochii albaştri, foarte depărtaţi, ai lui Nichita, încât vreo jumătate de oră n-am putut scoate o vorbă, lucru pe care el l-a luat drept o tăcere ostilă.

„Bătrâne, gata!” mi-a spus până la urmă. „Ai dreptate, sunt cel mai prost poet din lume. Dar hai să stăm de vorbă, totuşi, şi să ciocnim un pahar ca doi prieteni.” „Dar dimpotrivă”, i-am răspuns, „am tăcut fiindcă vă respect prea mult...” „Haide, lasă-l pe vă şi pe dumneavoastră. Zi-mi tu, bătrâne!” „Iertaţi-mă, nu pot...” Atunci Nichita s-a uitat la mine mai atent. „Ascultă, tu eşti credincios?” „Da, bineînţeles.” „Şi te rogi câteodată lui Dumnezeu?” „Da, uneori.” „Şi cum îi spui lui Dumnezeu când te rogi, Tu, Doamne, sau Dumneavoastră, Doamne?” „Tu”, i-am răspuns zâmbind, pentru că mi-am dat seama brusc ce vroia să spună. „Şi-atunci, dacă lui Dumnezeu îi spui tu, mie de ce-mi zici dumneavoastră? Hai, bătrâne, zi-mi Nichita, şi să fim sănătoşi...”

De-atunci, în puţinele momente în care ne-am mai văzut, m-am străduit să-i spun pe nume: tu, Nichita.

Adio! La Bucureşti

un timp am fost atât de apropiaţi amândoi
încât îmi aminteam episoade din copilăria ta
şi visam visele tale
şi când tu îţi mâncai curcubeul la lactobarul de lângă scala
eu schimbam feţe - feţe...
un timp am fost atât de fericiţi amândoi
încât stăteam la facultate în aceeaşi bancă
şi fondul de ten de pe fruntea ta mi se părea mai important pentru omenire 
decât marile descoperiri geografice.
şi apoi treceam dizolvând în culoarea de televizor în culori a umbrelei
magazinele cu frapé-uri, furouri şi doftorii din pasaj
cei o sută cinci zeci şi patru de centimetri ai tăi
măturau asfaltul în faţa noastră
şi spintecau cu lanternele întunericul bulevardului
în dreptul teatrului foarte mic
şi îţi cărau în memeorie alte glasuri, alte încăperi...

dar s-a sfârşit, s-a sfârşit! de-acuma cu care amant
te mai împleticeşti pe sub stele, pe sub bolovanii de diamant?
de-acum patina timpului aproape-a virat
pe patinoarul părului tău patinat.
adio!
adio!
Adio!
la revedere, dragoste, în toamna aceasta!
de-acum amorul nostru sparge asfaltul pentru lucrările de canalizare
ca să ne asigure o existenţă decentă.
vreau să-ţi mai spun
că aseară s-a prăbuşit de singurătate
romarta copiilor.

F 1 iunie (1950)

Mihai NICOLAE

Chef de chef

Dimineaţa se face frig în privire

şi un fel de întuneric toarnă ciment

peste tot ce-i ascuns şi hidos

cuvântul şoptit încearcă să ierte

sticlele golite de votkă şi muzica

dată la maxim plimbată

dintr-un loc în altul prin odaie

de cei ridiculi şi fără apărare

braţele împrăştiate prin aer

nu înţeleg ce se întâmplă

dar pregătesc la lumina

becurilor clipocitoare

tristeţea zilei ce urmează

ca pe o mireasă trasă la sorţi

Îndoială ţinută la vedere

Între două vorbe de ocară

ea seamănă din ce în ce mai mult cu tine

nu ştiai că poate să adune în jurul tău

furia ochilor şi transparenţa

unei aşteptări în care nici lacrima

nici strigătul nu mai încape

niciodată pusă în încurcătură

înalţă în dezordine absenţa

voluptoasă fără s-o atingă

oferindu-ţi de fiecare dată

aceeaşi adresă şi număr de telefon

Înserare la ţară

La ţară, înserarea

are chip de maură.

Sătenii o arată cu degetul,

vântul îi dă târcoale,

iar eu, ca un somnambul,

păşesc, fără să mai aud întunericul

băltindu-mi sub picioare...

F 5 iunie (1903 - 1974)

Ştefan ROLL

În decolteul verii

Aici pieptul îl desfaci şi-l sprijini cu muntele în aer
cerul ciufulit de păsări e cu frunzele prin pomi
presărate în iarbă stelele margheritelor sunt
iar pietrele tari trec desculţe gârlele.

Îţi iubeşti, ca fiecare, logodnica blondă din visul treaz
noaptea în havuze schimbă ceasul în cleştare
pădurea e cu copacii ei, luna intră ca un cneaz
îmi plac în minutul acesta de frunze, cuvintele
tale verzi
fuga mâinilor albe
ca rândunică ochiul în azur îl pierzi
şi la un pas lângă tine, excursioniştii cu frânghii
cad fără niciun folos în prăpăstii

Câmpul înnoptează în botul cu pluş ud al vitelor
cangurii ne privesc din punctul lor de vedere
stelele se cern prin tremurarea-n aer a sitelor
vântul s-a zburlit în brazi ca un ied
şi pădurea se întoarce zornăindu-şi plopii în amurg

Dealurile ne-au primit
cu reverenţa umbrelor până la pământ
e albă, e rotundă colina lunei pe umerii tăi
vocea trenului farmecă munţii, şi controlorul
ne salută de pe scară
Armăsarul aerului verde se înspumează în frunzare

Ca în peşteră gândul te adună, te arde, te întunecă
în catifea sângele, inima, înveleşte-le
luna rotundă cu plopii de gât alunecă
pădurea-şi pipăie în muselină coastele, deştele;
pe aici cântau dorul şi flinta pasărea haiducului
se prelungea în cer cu viscole foamea lupilor
zimbrii se decapitau pentru stemele moldovei
ardea în pământ jarul fragilor, comorilor
iar la hanurile, neluminate, de carpen
mureau ca păpuşi viorile.

F 6 iunie (1940 - 1991)

Gheorghe PITUŢ

 

Sfinx umblător

 

Moartea nu vine zâmbitoare
deşi au scris maeştrii morţi
c-a fost văzută pe la porţi
în mii de chipuri de fecioare;

lucrează şi ea că-i datoare
cu moartea propriei ei morţi
şi cu-mplinirea bunei sorţi
a orice viaţă călătoare.

Deci moartea vine ca o vie
făptură neînduplecată
că în atâta veşnicie

omul - fiinţă însemnată -
a cutezat murind să fie
când nu fusese niciodată.

Casa mea

Prin geamul dinspre noaptea

casei mele

ascult cum zuruie

cu greutate soarele.

Ciungi şi fără poame

sunt merii,

scorburi fluieră în inima lor,

iarba e arsă galben,

abia dacă traieşte

umbra unui gard

unde se adăpostiră şerpii,

căldura îi dospeşte-acum

şi-i face să duhnească.

Un milion de veri

striviră pietrele

cu un ciocan de sunete şi foc

(pe pleoape praful s-a depus în straturi),

nici vântul nu mai poate

aduce boabe umede de aer.

Părinţii mei asediaţi de alb,

îi muşcă varul din pereţi.

Cineva

desparte umbrele prin grădini;

un om

îşi altoieşte braţul stâng

pe creanga unui păr

cu şapte frunze vii.

Aşteaptă.

F 8 iunie (1977)

Raluca NEAGU

Din jurnalul unui naufragiu

să spunem că mă găseşti la capătul pământului

aşteptând cu dorul în braţe

să spunem că o să vii pentru că în sfârşit

mi-ai auzit cantecul de sirenă

sau că brusc în inima ta s-a aprins un bec

ce o să faci tu

singurul care se încăpăţânează să tacă

tare ca un tunet?

noaptea îţi vei permite orice

nu-i aşa?

noaptea nu judecă pe nimeni

poate mi-ai îmbrăţişa genunchii

poate ai avea curaj să-ţi lipeşti sufletul

de al meu

şi poate în sinceritatea trupurilor

vei şti cine eşti

sau

timpul o să mă acopere

o să arunce hârtiile pe care nu ţi-am scris

o să mă îngroape până la piept

şi pescăruşii vor ciuguli lacrimile mele

pe corabie

mă legăn când spre iad

când spre iad

şi cânt

şi cânt

şi uneori visez.

Vrăjitorii ne(r)-ozi

nu avem curaj să strângem adevărul în braţe

să-i spunem: prieten drag, te-am aşteptat

ca pe-o cană cu apă.

hai să ne tragem de şireturi cu noaptea

uite calea spre nicăieri

s-o călcăm ţanţoş doar avem pantofi

de firmă şi minţi de firmă să ne controleze

paşii

spre localul plin de suflete

vândute la pahar.

(facem cinste prietenilor

luaţi şi beţi acesta este sângele visului meu)

acasă e târziu şi gol

cineva mută oamenii ca pe-o mobilă

dacă ne concentrăm putem să-l urâm

şi să călcăm mai departe în pantofii noştri

roşii de Dorotheie

către un rai tot mai îndepărtat.

câte ceva despre libertate

mintea înlocuieşte totul despachetează

leagă alte amintiri, le coase cu aţă neagră pe cele

care trebuie să moară.

maybe I don't deserve...

şi-mi muşc buza până la sânge.

sunt funcţională

fac un pas şi celălalt îl urmează ca prin minune

în casa mea nouă sunt zeu. de la balcon

închid un ochi şi cu celălalt decid cine mă priveşte

de undeva un bărbat cântă nuştiuce

mă imaginez sărind din nori ca luna

naiva de mine

să cred că o să apar ca buruienile din beton

să cred că lămpile mângâie şi visele urâte

le-a plantat cineva sub pernă.

prin parc stau să povestesc chiştoacelor

„a fost o zi bună azi

doamna de vizavi nu s-a aruncat

doar şi-a şters urmele cu rufele puse la uscat

dinadins

la etajul 9.

a fost o zi cum nu e alta

liftul a tresărit de câteva ori

m-a plouat la 6 dimineaţa şi am crezut că o să cresc mai mică”.

dragostea mea

cine te-a pus să mă răstigneşti fără cuie?

F 14 iunie (1977)

Ion Liviu OTÂNCEALĂ

Eu încă vorbesc

Eu încă vorbesc

chiar dacă nu m-asculţi

eu încă vorbesc

fără pauză

din toate celulele

cu tot scheletul

cu toate amintirile

fără să mă repet

…am atâtea de spus

că până şi visele

îmi sunt inundate

de toate cele nezise

vorbesc despre toate cele

o sută de simţuri

ale mele

rănite

şi vorbesc fugind

calc peste podelele

cu grele retorici

în timp ce în jurul meu

fâlfâie greoi

compendii şi enciclopedii

despre ce n-am spus

lansez în aer

mii de mărturii de iubire

şi de ură

deşi mă simt

invadat de consens

cu toţi din mine

şi vorbesc

despre tot ce văd

despre tot ce mă vede

mai repede

mai clar

mai cald

fără glas

cu nervii optici

deschişi

şi răniţi

vorbesc

cu toate coastele

adânc înfipte

în aerul strălucitor

de metafore

cu pielea subţiată

rezonanţă

ca o foaie imaculată

ce aşteaptă

să fie acoperită

cu fraze şi propoziţii

perfecte

cu rotulele gureşe

cu umerii scânteietori

…chiar dacă nu mă asculţi

eu încă vorbesc

cu emoţie şi smerenie

temându-mă că aş putea

să uit esenţialul

atunci când deschid

gura pentru a-ţi spune:

ţi-am fost amant rău

mai mereu

Poezie

Absenţă

Nu ţi-am mai scris

de aici din vis

nici o dare de seamă

asupra

avansatei stări de orbire

a mâinilor mele

noaptea

se pierd

bâjbâind conturul tău

electric

în abisul cearceafurilor

degetele mele

şi-au pierdut svelteţea

şi o nouă epidermă

le înveleşte

ca o cataractă

în schimb

aud cu buzele

aud golul

ca pe o masă compactă

armonizând

nemişcarea

mi-au orbit mâinile

poate

ar trebui să învăţ

să-ţi pipăi lipsa

secundă cu secundă

trimite-mi un baston de orb

şi o să-l ating

de marginea nopţii

… nu ţi-am mai scris

de aici

ştii?

Nu mai văd cu mâinile…

F 16 iunie (1925 - 1977)

Anatol E. BACONSKI

Cadavre în vid

Vid, vid, vid -

prea mult vid în istorie

și toate nu vor decât să te-nvețe

supunerea oarbă și spaima.

Nici alcoolul, nici stelele

nu mai înșeală.

Produși ai hazardului, împăraților

fără coroană, vai, vouă!

Robii sunt morți

și cadavrele lor

putrezesc în galere.

Autoportret în timp

Am semănat cu pădurea, cu moara de vânt, cu tăcutele,
negrele, necunoscutele cruci de la margini de drumuri,
cu umbrele cailor noaptea pe-nalte coline moldave
am semănat - și cu chipul ciudaților zei
îngropați în nisip lângă mare. Cât e de-atunci?
Trebuie sa fi trecut multe ploi, multe viscole, trebuie
sa fi pierit multe ziduri și oști, să fi căzut multe lanțuri,
să fi ars, să se fi risipit, să se fi dus dracului multe imperii
ca să-ncep a semăna în sfârșit cu mine.

Era de piatră

Piatră, piatră…
Grămezi de piatră, zid de piatră, arbori de piatră -
mulţimile văd noaptea tribuni pietrificaţi
şi decapitaţii congenitali sunt fericiţi
când simt pe umeri crescându-le capul de piatră -
şi fericiţi sunt cei ce zidesc, fericiţi vizionarii-gândaci
fericit avangardistul onanist ce se visează noaptea
purtând un falnic phalus de piatră…
fericiţi în piatră, nefericiţi în piatră
neconsolaţi în piatră…

Piatră, piatră…

Cu o sută de tineri pitecantropi
am umblat căutând era de piatră
dar piatra nu mai are eră.

F 18 iunie (1948 - 2011)

Ion ZUBAŞCU

Balada morăriței din Dragomirești

au intrat noaptea în casă peste soția fugarului Petrovan Dumitru morărița

cu moara peste Baicu sub Șes lângă un drum ce urcă pe Dumbravă

ei dădeau buzna în casele oamenilor numai după miezul nopții

în hainele lor negre de piele în uniforme înarmați cu pistoale și puști

Gasie din moară a sărit pe întuneric din pat în cămașa ei albă de cânepă cu poale

a aprins lampa și când s-a trezit în fața lor fără nicio apărare

și-a luat instinctiv în brațe coconul lângă care dormea

și atunci copilul de câteva luni nu împlinise încă un an

s-a pus pe un plâns ca din gură de șarpe simțea spaima de moarte a mamei

și nu l-a mai putut opri nici laptele cald de care nu a vrut să se apropie

deși mustea abundent prin cămașa femeii

un securist s-a înfuriat rău de țipetele copilului l-a apucat de picioare

și l-a trântit cu capul de perete în fața mamei cu sânul încă dezgolit

copilul a încetat brusc din plâns dar când morărița l-a ridicat de jos

nu mai respira s-au speriat și ei au urcat-o cu pruncul în mașină

și au dus-o la doctorul din Rozavlea cel din Dragomirești era arestat

omul s-a sculat din pat și când a văzut copilul

a început să urle și el la femeie: Ești nebună? Îmi aduci un copil mort?

Tu nu vezi că-i mort, femeie? Securiștii s-au urcat în mașini și-au plecat

după ce au înconjurat-o pe morăriță cu armele-ntinse

au amenințat-o să nu spună nimănui nimic și i-au poruncit

să nu se întoarcă pe drum spre Dragomirești ci pe prunduri

zorii zilei au prins-o pe femeie cu copilul rece în brațe

încălzindu-l doar cu lacrimile ei neputincioase de mamă

venind desculță pe cărările Izei în sus 15 km până la Dragomirești

și cântându-l mortește l-a îngropat în noaptea următoare pe ascuns

și n-a știut decât Dumnezeu de ce s-a mai născut și coconul acela

F 25 iunie (1937)

Dorel VIŞAN

Doamne, fă-mă din nou...

Doamne, fă-mă din nou copil şi argat

Şi du-mă la mine în sat.

Ia-mi învăţăturile – balast inutil –

Şi du-mă la oi înapoi şi fă-mă copil...

Ia-mi de pe faţa de masă scrobită

Mâncarea aleasă, stropită

Cu-arome din Orient aduse cu greu

Chintale – pe-a marilor cale –

Ia-mi de pe masă mâncarea-aburindă

Ce o tai cu zece tacâmuri;

Şi lasă-mi în schimb un drob de mălai,

Să-l mănânc cu nesaţ în colbul din drumuri...

Ia-mi noaptea nesomnul şi veghea

Şi gânduri mai bune, mai rele;

Şi dă-mi înapoi somnul adânc şi visele mele,

Du-mă în sat copil înapoi, să dorm cât voi...

Să mă scol...desculţ...dimineaţa

Să-mi spăl la Izvoare ochii şi faţa...

Să-mi pun pălăria pe cap...

Şi să fiu îmbrăcat...

Ia-mi ginşii, ia-mi blănuri,

Mătăsuri şi nylon – de tot mă despoi –

Promite-mi atâta doar...un cămeşoi!

Ia-mă, Cerescule Tată, de la televizor...

Şi du-mă-napoi – copil pe tălpi sângerat –

Pe asprele mirişti, pe-aridul ogor...

Nu vreau Academii şi Artă şi Vază...

Vedetă, Maestru şi Marele Om...

Du-mă-napoi în ogradă la tata

Să mă ştie doar badea Ion...

Să încalec pe mânzul buiac cu ham nedeprins

Şi-n fluierul mierlei să zbor;

Prinţul Gavroche... Pe câmp necuprins.

Doamne, ia-mi Kentul şi lozul cel mare...

Şi fă-mă copil, norocul să-mi joc

Ducând pupăza teiului – găina ghiduşă –

La târgul de ţară, la iarmaroc…

Doamne, ia-mi de la scară maşina Oltcit,

Şi ia-mi trotuarul...

Şi du-mă-napoi pe uliţi cu praf

Copil ne-nvăţat, mânând boii şi carul.

Berbeceşte s-o tai peste hături...

Să urc dealul pieptiş...să dau lumii ocol...

Şi să uit de permis şi să scap de control…

Doamne, ia-mi şi graiul ales şi ranguri

Şi functii şi vorbe deşarte ce viaţa-mi destramă...

Şi du-mă în sat şi fă-mă copil

Şi dă-mi mângâierea de MAMĂ...

F 28 iunie (1963)

Laurenţiu BELIZAN

imago mortis

s-au spânzurat de lumină palmele noastre

cum se anină oraşul noaptea de cer

să ne ţinem strâns mâinile

să nu se vadă nimic!

cuvintele sunt doar geamanduri

sub care se unduiesc străzile

copiii au furat verdele

lăsându-ne o gutuie pe fereastră

aş vrea să adormim

la umbra unui melc într-o nucă

îţi voi întoarce fiecare bătaie a inimii

cei întorşi povestesc despre tunelul irizat

noi ne vom pregăti contemplând toate apusurile

crisalida lui Pro(c)ust

îmi amintesc de la un timp
fiecare om pe care l-am cunoscut

nu văd chipuri
doar trupurile contorsionate
ca nişte frunze uscate
care ard toamna la marginea unui drum

ai zice că tocmai capetele n-au încăput în cadru
poate ghilotina le-a tăiat frunţile
sau memoria mea procustiană
muceniceşte la gustul şi mărimea
fiecărei firimituri de madlenă

arahnofilie

io
irod
păianjenul_de_iod mi-am scos pânzele la vânzare
orice miriapod care posedă un vag simţ estetic este
invitat să le admire
şi le poate degusta pe cele care înfăţişează natură vie
(muşte licurici gărgăriţe etc)
urzind mi-am încolăcit tentaculele
precum coarnele unui actant cornicoid
pictând mă simt un berbec mustind de sevă
în zilele când crepusculul se zbate în plasa mea
mă închipui bunul samaritean
dus de valuri în aerul nubeloid
purtat în timp ca într-o pubertate a simţurilor

ţin între braţele-picioare un album cu poze vechi de
gumed
cu fiecare filă mă răscumpăr puţin
stând crispat pe cornişa unui gând
o să mă eliberez de trecut
simplu
o să-l leg de un zeppelin
când se va ridica la cer va deveni o tablă a legilor
sparte

iar eu
un ipotenuz izosfer
o să mă descalţ de cele 99 de potcoave
şi înălţându-mă pe o turlă a lui gaudi
voi face un ultim bunjee-jumping în pinacoteca
goblenurilor mele desăvârşite de zbaterea voastră

inutilă

F 30 iunie (1945)

DORIN TUDORAN

Tânărul Ulise

Când vei putea să ţii, fără durere,

cumpăna nopţii pe fruntea-ţi întristată,

o pasăre va arunca spre cer

inima-ţi subţire ca pe o săgeată.

Să nu te clatini, trupul tău să fie

trestie de sticlă adăpostind lumină,

târziu, să dai semn - ca o speranţă,

celui uitat şi el are să vină.

Şi va sosi pe mare - tânărul Ulise,

cu pieptul devorat de alge,

pe ţărm, el va aprinde foc

din credincioasele-i catarge.

Tu vei zări cum fumul se ridică

spre cer ca un copac de sare,

ai să te-apropii şi-o să vezi bărbatul

spălându-şi inima în mare.

Nesfârşita pribegie

Erau doi

N-a fost nevoie să ne-o spună -

am ştiut din prima clipă

că sunt cărturari.

Părăsiseră Alexandria

după ce-şi sfâşiaseră hainele

de pe ei

văzând cum se mistuie-n foc Biblioteca

în vreme ce

ştiinţa nici unuia din marii învăţaţi

ai cetăţii

nu putea face nimic.

Când ne-au spus că e timpul să plece

am regretat; ne obişnuiserăm cu ei.

În semn de mulţumire

spuneau

pentru găzduirea ce le-o dasem

n-aveau altceva să ne dăruiască

decât un săculeţ plin de cenuşă

din ceea ce fusese

marea minune a lumii.

L-au pus cu umilinţă

pe un raft al bibliotecii noastre.

La puţină vreme după plecarea străinilor

casa noastră arse din temelii -

focul, pare-se, a izbucnit

dinspre cărţi.

Aşa a început

nesfârşita noastră pribegie.

N-am luat cu noi

decât o mână din cenuşa

încă fierbinte -

o purtam la gât

în săculeţe de piele.

Ne rugam de găzduire.