Gânduri... de Lucian Mănăilescu

GÂNDURI PRINTRE RÂNDURI

 

Lucian MĂNĂILESCU

➽ Cel care a inventat REALITATEA se numește George (Orwell). A făcut-o cu un an înainte de a muri și, de atunci, aproape toate zilele pe care le-a trăit omenirea au făcut parte din Anul 1984.

El spunea: „Într-un anume fel, concepția despre lume a Partidului prinde cel mai bine la oamenii incapabili de a o înțelege. Numai asemenea oameni pot fi făcuți să accepte cele mai flagrante încălcări ale bunului-simț, pentru că ei nu pricep și pace enormitățile care li se cer și, nefiind interesați de evenimente, nici nu observă ce se pe-trece de fapt. Neînțelegând, oamenii aceștia rămân normali. Ei înghit, pur și simplu, totul, iar ceea ce nu înghit nu le face practic nici un rău, pentru că nu lasă nimic în ur-mă, nu lasă reziduuri, așa cum, uneori, câte un bob de porumb trece nedigerat prin stomacul păsării”

➽ Între Cioran şi Dumnezeu:

„Dumnezeu este, chiar dacă nu este”

„Cine ştie dacă anonimatul în Dumnezeu nu este singura prezenţă…”

„Ai pus prea multe întrebări lui Dumnezeu? Atunci de ce te miră povara răs-punsurilor ce nu le-ai primit?!”

➽ Despre noua şi profund originala democraţie mioritică şi despre „progre-sul  postloviţional” („Vom fi iarăşi ce am fost şi mai mult decât atât” – cum ar spune Petru - nu Rareş, evident - cocoţat pe „mormanul de fiare vechi” al industriei ro-mâneşti) sunt sugestive cuvintele fanariote repuse pe tapetul bulversărilor cotidiene: „peşcheş”, „beizadele”, „ciubuc” etc.

Asta în timp ce (tele) viziunile noastre europenizate se întrec să prezinte zăvo-rance, dragomiri, becalieni şi vedete de pripas, în pauzele dintre manelele politice. Iar „măria sa”, poporul român îşi vede cu indiferenţă de treabă, la pioase cozi de pupat mâna sau căscând gura la tarabele cu mititei.

➽ Corabia singurătăţii aşteaptă la ţărm. Pânza albă, ca o aripă ucisă, e mo-totolită lângă catarg. „Ar trebui să pleci!“ - şopteşte îngerul. „Unde să plec?“ - întreabă glasul. „Nu ştiu, oriunde, acolo...“ - mai spune îngerul. Pe chei cerşetorul orb învârte manivela flaşnetei, lăsând cântecul jilav al ploii să prelingă streaşina ochiului. „Ar trebui să pleci!“ – spune din nou îngerul. Şi dintr-o dată ţi se face dor de ninsoarea florilor de cireş, de gustul amar al înserării şi de tine, mai ales de tine, cel plecat. Su-râsul îţi fulgeră pe buze: „Dar tu nu mă vezi îngere, nu-i aşa? - îl întrebi. Eşti orb, nu-i aşa?“. Şi îngerul tace.

➽ Poporul român şi-a tăiat rădăcinile, iluzionându-se că astfel va putea să zboare!

➽ Ezra Pound spunea: „…trebuie să reținem faptul că Brâncuși avea să re-alizeze forma pură, liberă de orice gravitație terestră, o formă atât de liberă în propria ei viață ca aceea a geometriei analitice. Și dovada că a reușit această experiență este că, din orice parte l-ai privi, ovoidul pare viu și gata să se ridice în spațiu.”

De fapt, la Brâncuşi nu forma este esenţială, ci aerul din jurul ei. Genialul sculptor nu întruchipează păsări, ci zboruri, coloana nu este ridicare la cer, ci axis mundi... Brâncuşi nu elaborează, ci îşi aduce aminte...

➽ E posibilă libertatea fără adevăr? Nichita ar spune: „Iată ruptura!”. Există un soi de permisivitate socială, vecină cu ambiguitatea, cu dreptul fiecăruia de  a nu se spăla, de a înjura sau de a-şi impune propriile „valori”, însemnând manele, depravare sau promiscuitate. Dar este aceasta libertate, sau doar o junglă feroce?  Neînsoţită de un set de cutume şi valori, libertatea (ca „necesitate înţeleasă” – vorba lui Marx) în-seamnă o regresie a omului în primitivism.

➽ Petre Ţuţea are un mod genial de a demonstra că nu e antisemit, cum nu poate fi antisemit nici un creştin, pentru că „...să fim cinstiţi, Hristos nu e din Făl-ticeni”

➽ Mi-am pierdut şirul bunelor intenţii. Am naufragiat pe o insulă străină, pân-dit de fiarele junglei din trup. Fotografia trucată a fericirii sună astfel, într-un vers al poetei Katya Kelaro: „Omul e un ventricol al inimii lui  Dumnezeu.”. Dar am să cresc, în ţarcurile amurgului capre, şi am să arunc în pământ seminţele mirabile ale ochilor. Apoi, precum Robinson, am să aştept un prieten canibal...

➽ Traian Ştef (Tribuna, martie a.c.) comentează „Înalta productivitate” le-gislativă din România: „Guvernul produce sute de ordonanţe, Parlamentul mii de legi. Putem vorbi astfel despre o înaltă productivitate legislativă a României, doar că şi aceasta este pe stoc. Iar avocaţii şi judecătorii trimit prea multe procese direct la Curtea Constituţională pentru a li se arăta litera. Astfel, CCR a devenit Mai Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Tocmai are de stabilit dacă un condamnat definitiv poate ocupa înalte funcţii publice (pentru că mărunte nu poate) şi tot amînă, în lipsa con-sensului pe pozitiv, că poate, adică. Un consens de fapt negativ, în spiritul unei so-cietăţi morale, dar poate dreptul nu are legătură cu dreapta măsură şi ceea ce este „de drept” nu este şi de bun (simţ), iar bunul simţ nu este bun pentru politicianul con-damnat sau corupt, el avînd dreptul, drepturile şi bunurile lui.”

Amar ironic şi inutil, pentru un „popor vegetal”

➽ În „Cimitirul Buna-Vestire” al lui Arghezi, roman ascuns sub „preş” de critica literară şi de cititorii care l-au înghiţit pe Caragiale, prefăcându-se că în nopţile lui furtunoase e vorba de unul - Mitică, dar nu-l pot accepta pe Arghezi, al cărui umor e prea negru pentru rafinamentul mioritic, exersat  pe marginea prăpăstioasă a Eternităţii, există, printre multe altele, aceaste rânduri, înflorind mucegaiuri şi bube dulci: „Am aflat că furnizorul de piatră al unui judeţ era popă... El cumpăra căruţa, de la un minister, cu cinci lei şi voia s-o vândă altui minister, la o distanţă de doi kilometri, cu trei sute de lei, protectorii lui politici aprobând să i se plătească numai o sută douăzeci de lei de căruţă.”

Mai daţi-le încolo de insule ale ploii! Dacă aşa-i tradiţia...

➽ În Papiers d’Identité, Paul Morand a dedicat cîteva pagini lui Brâncuşi. Îndată după apariţia cărţii, acestea au fost traduse şi publicate în Rampa (nr. 4047 bis, 21 iulie 1931, p. 1-2). Prozatorul începe printr-o comparaţie între atelierul lui Rodin, prin care „rătăcise“ cînd era copil, şi cel al sculptorului român. Dintr-al acestuia lipseau marmora de Carrara, luturile, armăturile de metal, barele de fier pentru busturile oame-nilor mari, ceara pentru măşti, divanurile, bibelourile şi forfota anticarilor, femeilor frumoase şi elevilor. „Numai cuburi mari de piatră de clădit, grinzi, trunchiuri de ar-bori, pietre şi, ici-colo, frînturi dintr-un obuz, dintr-o torpilă, dintr-un cilindru de ala-mă lucitoare. Una dintre aceste forme primitive se desface dintre celelalte, vine spre noi masiv: e Brâncuşi în bluză“.

Portretul e urmat de note despre stilul de viaţă şi felul de a munci: „O barbă lungă, sălbatecă, ce va semăna curînd cu a lui Walt Whitman, ochi şireţi de latin, şi mistici de slav, o privire de bunătate, de certitudine şi de curaj; hainele lui sînt neajus-tate pe un trup de lucrător, de cioplitor de piatră, de lemnar. Brâncuşi e un artist năs-cut. El n-are elevi, ajutori, practicieni, lustruitori, îşi face totul singur.”

Spre stupoarea lui Gigi Becali, există bolovani pe care geniul îi face mai valoroşi decât tronul lui de aur…

➽ Epistola întâi către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel

1. De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător.

2. Şi de aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.

3. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.

4. Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte.

5. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul.

6. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr.

7. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă.

8. Dragostea nu cade niciodată. Cât despre proorocii - se vor desfiinţa; darul limbilor va înceta; ştiinţa se va sfârşi;

9. Pentru că în parte cunoaştem şi în parte proorocim.

10. Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa.

11. Când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil, judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.

12. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură, iar atunci, faţă către faţă; acum cunosc în parte, dar atunci voi cunoaşte pe deplin, precum am fost cunoscut şi eu.

13. Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.

➽ Jacques Sole (Mituri creştine) decelează o serie de elemente comune tu-turor religiilor: mitul, nevoia de miracol, pedeapsa zeilor (apocalipsa) şi reducţia uni-versului la o construcţie simbolică (menhir, piramidă etc). Sigur, mult mai accesibilă ar fi formula, intuită deseori: „Dumnezeu este iubire”. Cum însă puţini oameni sunt ca-pabili de iubire, în sensul ei transcedental, religiile au avut nevoie de creaţia arhetipală, de atotputernicia unui zeu, conceput după chipul şi asemănarea oamenilor, dar - mai ales - de ameninţarea cu pedeapsa divină, cu iadul şi ipocrizia ascultării în genunchi.

➽ Ioan Pop, într-un interviu din revista Familia, vede starea poeziei ca o... „nestare”, ca pe o barbarie în devenire: „Marea, grava problemă actuală a noastră este tendinţa nefastă, ca şi oficializată, de a minimaliza educaţia umanistă în şcoli, deci şi pe cea estetică de toate nivelele, dimensiunea culturală a omului nemaifiind luată în seamă de nişte pretinşi funcţionari «europeni» şi «mondialişti», probabil neduşi nici ei la şcoală când ar fi trebuit. E mai simplu ca, în logica unui capitalism sălbatic, să vezi în om doar braţele de muncă robotizată ori mintea calculatoare de facturi fiscale. Prea multă conştiinţă autentică de sine, ca realitate spirituală, strică, evident, noilor barbari cu cravate şi zâmbete standardizate pe la diferite ghişee birocratice…”

➽ Citindu-l pe Jaques Sole nu poţi decât să rămâi stupefiat de ignoranţa unui ev mediu care mutilează antichitatea, transformând toate ştiinţele vremii într-un amal-gam de interpretări fanteziste, neavând alt rol decât să facă din toate ştiinţele dovezi de netăgăduit ale veridicităţii biblice.

Se căuta, cu disperare, locul terestru în care fusese amplasat raiul, fiii lui Noe deveniseră strămoşii tuturor popoarelor, apocalipsele şi milenarismul pregăteau a doua venire, fiecare ţară îşi revendica dreptul de a fi Noul Ierusalim, singura eroare „fe-ricită” fiind calculele care reduceau substanţial suprafaţa Terrei, astfel încât Columb, navigând spre India, va descoperii... America (amintită în biblie!, după părerea unor „cercetători” de marcă ai geografiei Facerii).

Paul Johnson (La naiba cu Picasso şi alte eseuri – Ed. Humanitas, 2012)

➽ Virulent până la extremismul ideatic, Paul Johnson priveşte lumea ca pe un spectacol cu o piesă veche şi plicticoasă, într-o sală entuziasmată, plină de spectatori snobi. Iată părerile „cronicarului” despre mediile academice şi universitare ale înce-putului de secol XXI: „Universităţile sunt cele mai supraevaluate instituţii actuale. Dintre toate calamităţile care s-au abătut asupra noastră în secolul XX, în afara celor două războaie mondiale, expansiunea educaţiei superioare, în anii 1950 şi 1960 a fost cea mai trainică. Ţine de mit faptul că universităţile sunt leagănele raţiunii. Ele sunt nişte sere pentru toate felurile de extremism, de absurditate, de intoleranţă şi de prejudecăţi, în care este inculcat aproape cu dinadinsul snobismul intelectual şi social şi în care profesorii încearcă să le transmită studenţilor propriile păcate ale trufiei”

Sursa acestei stări de lucruri, în opiniază autorului este faptul că universităţile: „s-au extins la nimereală din instituţii medievale care aveau rostul de a educa teologi. Nici una nu s-a gândit, de la bun început, la cea mai potrivită cale de a oferi pregătire superioară într-o lume laică. Nu am făcut decât să grefăm noţiuni noi pe acelaşi vechi cadavru aflat în putrefacţie”

➽ P. J. foloseşte pretextul banal al cotidianului, pentru a-şi atrage  cititorul într-o insulă ceţoasă, unde orice este posibil. Un subiect favorit de „expansiune” este cel al „corectitudinii politice”, o formă de „cenzură democratică” în care individul trebuie să meargă în mâini şi să judece cu picioarele. Şi totuşi, toate „posturile” pe care le-a ţinut Europa ortodoxă şi cea catolică se cam clatină: ... „ravagiile modernismului din secolul XX, îşi dă acum duhul.” (Oare?). Datorită „modernismului”, continuă autorul: „Am pierdut două generaţii - o jumătate de veac - de sculptură adevărată (...) Iată de ce sprijin eforturile de a declanşa în arta britanică o contrarevoluţie care să-i răstoarne pe pungaşi şi pe escroci din nenumăratele lor posturi în care deţin puterea şi să-i iz-gonească pe barbarii ce ne domină de atâta vreme academiile, galeriile şi instituţiile culturale...”

➽ Un exemplu de politically correct: „La Oxford există acum (1993) 267 de «consilieri în domeniul hărţuirii sexuale » (CHS). (...) A fi CHS este o permanentă ispită de a deveni inchizitor, spion şi informator, ba chiar şantajist (...) Codul defineşte «hărţuirea» atât de larg şi de vag, încât orice pretins Torquemanda poate să-şi frece mâinile liniştit, lingându-şi buzele cu nerăbdare”... „Şi cum ar putea o femeie să ştie dacă îi place sau nu până ce nu a fost hărţuită”...