POEME de Victoria Maria PRIPON

UN TALENT DE EXCEPŢIE

NOI SUNTEM AMINTIRILE TRECUTULUI

POEME de Victoria-Maria PRIPON

Copilăria este o vârstă în care imposibilul nu există, un rai cutreierat de fluturii inocenţei şi ai plenitudinii fiinţei. De aceea formularea: „Copiii spun lucruri trăsnite!” este, de cele mai multe ori, o justificare a adulţilor încarceraţi în realitate.

 „Rostirea”, în copilărie, transcede cuvântul tocit, rămas fără „miez”, comunicarea convenţională a universului, înstrăinarea de „duhul” care plutea, la început, peste „ape”. De aici şi forţa neobişnuită a limbajului poetic accesat cu atâta dezinvoltură de cei mici, chiar dacă, de cele mai multe ori, urechile „tăbăcite” de sunete ale interlocutorilor maturi nu sesizează culorile şi nuanţele vorbitorilor de limbi multicolore, care sunt copiii.

Amintiţi-vă prima poezie a lui Nichita Stănescu: „Într-o zi cam pe la prânz/ Gheorghiţă mergea cu-n mânz./ Cum mergea cu mânzu-agale/ îi ieşi un hoţ în cale./ Hoţul fiind bandit din fire/ îi luă mânzu cu grăbire./ Gheorghiţă rămase cu buza umflată/ că n-a avut cu el o bâtă lată/ pe bandit să-l bată.”. Naivităţi! - vor fi spus atunci, profesorii, sau unchiul Gică „Scăpătorul”. Dincolo de cuvinte, însă, îşi începea călătoria în absolut „banditul” de Ghilgameş, la a cărui vedenie calul lui Nichita saltă pe două potcoave: „Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde şi grave. / Sufletul meu îl întâmpină, ave! / Calul meu saltă pe două potcoave. / Coama mea blondă arde în vânt.”

Mă gândeam la toate acestea citind poeziile semnate de Victoria-Maria PRIPON (elevă în clasa a III-a la Şcoala Gimnazială „George Emil Palade” din Buzău), a căror forţă depăşeşte, cu mult, tiparul liric despre care am vorbit până acum, acela al candorii şi visului.

Poeta -  pentru că este vorba despre o poetă în cel mai adevărat sens al cuvântului - are o intuiţie fabuloasă a existenţei, a necuprinsului care ne cuprinde, şi a unor noţiuni abstracte (timp, sens, alteritate etc), anunţînd, încă de pe acum, o evoluţie literară excepţională.

VIITORUL ESTE TRECUTUL

Noi suntem amintirile trecutului,

Trecutul este viitorul nostru,

Tot ce s-a întâmplat în trecut, va fi şi în viitor,

Amintirile viitorului sunt aici,

Viitorul este trecutul.

PE TĂRÂMUL AMINTIRILOR

Tărâmul amintirilor este un loc unde

Stăm, văzând ideile noastre,

Ceea ce erau cândva,

Doar niște gânduri,

Scrise frumos pe hârtie,

Cu un scris chipeș

Și cu un zâmbet batjocoritor,

În glumă,

Dar o glumă rămasă,

Pe veci,

Fiind o amintire neplăcută,

Un gând amuzant și ironic,

Pășind pe tărâmul amintirilor.

ȘI NIMIC MAI MULT

De e azi,

De e mâine,

Niciodată

Nu se vor supăra

Amintirile

Pe noi

Plângând

Sau râzând

Amintirile iartă

Și orașul cuvintelor

Ce rămâne intact

Șters de val

Sau aruncat pe un alt țărm

Amintiri

Poze cu gândurile noastre

Și nimic mai mult.

NOR

Stăm,

Așteptăm să cadă ploaia tăcerii pe nisipul uitării,

Așteptăm să vedem ce se va întâmpla,

Așteptăm să vedem dacă va înceta vreodată ploaia,

Așteptăm pe nisipul uitării să vedem ce vom face,

Stând cu ochii holbați la un nor greu purtat de soare.

Stăm cu ochii holbați la un nor greu dus de viață.

CE ERA CÂNDVA

Peste mări,

Peste țări,

Aici, s-a rătăcit un cuvânt,

Cuvântul „Nu”.

Peste oceane,

Peste popoare,

Aici, s-a rătăcit un poet.

Peste orașe,

Peste state,

Aici, s-a rătăcit o ființă

Ce nu știa drumul spre casă.

Peste o viață,

Peste o clepsidră,

Nisipul se scurge,

Rămânând doar o picătură din ceea ce era cândva.

VISE – ZI DE ZI

Trăim în două lumi,

O lume a viselor

Și o lume adevărată,

O lume cu multă lumină

Și o lume normală,

Dar nu plictisitoare,

Zi de zi.

CEEA CE ERA CÂNDVA – NIŞTE GÂNDURI

Niște gânduri pe hârtie,

Niște gânduri plecate de pe Nisipul Uitării,

Ceea ce era cândva

S-a dus,

Ne bucurăm

Că a plecat

Ceva bun,

Ceea ce era cândva.

NIMIC

Nimic.

Un cuvânt ajuns la vrajă pentru

Nimic.

Şi poate că nu am spus ceva la momentul potrivit, peste nimic.

Nimic.

Niciun înţeles, nimic de priceput,

Nimic.

Și nu am putut să spunem ceva.

Nimic.

O SUMEDENIE DE CUVINTE

O mulțime de cuvinte,

Parcă strigă în urma noastră,

Ne uităm înapoi,

Și nu este nimic, nimeni

Să vadă cuvintele râzând și plângând,

Ca un oraș al lor,

Construit pe o pânză intelectuală,

Doar a cuvintelor.

Așezate în ordine,

Sunt o sumedenie de cuvinte.