ADRIAN DINIŞ A PLECAT...

Foto: Gilda Comarzan

ADRIAN DINIŞ

„şi ne ducem departe, departe/ singuri, singuri.”

Era prima zi pe care o petreceam în infernul alb al unui spital din Bucureşti, atunci când am citit, pe internet, ştirea năucitoare postată de Radu Vancu:

„Ultima oară l-am văzut pe Adrian Diniș acum vreo lună. Am petrecut cu el, Claudiu Komartin, Eugen Ciurtin, Cosmin Ciotloș & Ana Toma o noapte albă în loca-lul Library. Ca de obicei, era luminos & vesel: a vorbit numai despre literatură, mi-a examinat din memorie, dar foarte aplicat, vers cu vers, vechile mele traduceri din Berryman, a rîs cît noi toți la un loc, cu rîsul lui atît de bun, încît îl făcea să pară delicios de naiv, n-a pomenit nici o secundă de vreo răutate a lumii ăsteia. Pentru el, răutatea zilei pur și simplu nu exista.

Iar azi aflu că a murit azi-noapte, de la un AVC. Avea 32 de ani.

De data asta, răutatea lumii a ales pe cineva cu totul nonaderent la rău. E în asta o formă de înfrîngere și pentru răul însuși.

Lumina aia, în care și Adrian era atît de evident învăluit, rămîne.”

 

Adrian Diniş la Mizil - 2009

Mi l-am amintit pe adolescentul pe care îl cunoscusem în 2009, la Mizil, atunci când Adrian Diniş, încă student, a urcat pe scena celei de a treia ediţii a Festivalului Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia”, pentru a primi Premiul la secţiunea POEZIE.

Dar mai ales mi-am amintit poeziile lui, ca nişte fluturi negrii cu aripile în flăcări, descriind în volute blânde, inefabilul premonitoriu al morţii. Atunci când i-am propus să realizăm un interviu, mi-a răspuns senin:  „Câteodată e mai bine să taci şi să laşi poezia să vorbească pentru tine”

Şi poezia lui Adrian Diniş a vorbit pentru el celor care au avut urechi şi suflete de auzit...

GRUPAJUL DE POEZIE PREMIAT ÎN 2009, LA MIZIL

Întoarcerea din Infern

Cameră plină de oameni reali

cu inimi imaginare

cameră plină de flori ca un spital,

ca un cimitir

cu tapet alb peste ziare

cu atentatele din lume şi cu fotbal

cu soneria scoasă şi o uşă metalică

pe care n-o deschid decât dacă merg la pâine

cândva cineva va spune cuiva despre mine

aici n-a locuit nimeni

Flori de cancer pentru tine.

Dedespărţire

 

Foto: Lucian M.

Plouă, nu mai trebuie să spăl maşina.

dede scoate şi ea farfuriile nespălate

afară în ploaie. Vezi, nu e un motiv

de tristeţe ploaia prin care mă plimb

cu mâinile în buzunarele hanoracului

unde te port ca într-un marsupiu.

Şi mă gândesc că, da, aş putea fi

un monstru de tată care să aibă uter

doar pentru tine ca să te nască

pe tine şi copii pe care n-o să-i ai.

Malformaţia mea congenitală

putea să înflorească şi în altceva

decât cancerul.

Pe RMN - Flori de cancer pentru tine.

Nu te uita la mine ca la un monstru.

Loveşte-mă.

Din mine cad bomboane ca dintr-un pińata.

Din mine cade ploaia. Dedică-ţi ploaia.

Am făcut să plouă pentru tine

aşa cum odată o femeie mi-a zâmbit

şi eu am făcut să ningă.

Copacul îţi întinde la fereastră

un buchet de flori de cireşe,

preferatele tale, chiar dacă eşti alergică

la căpşuni - eu tot cred că pierzi ceva

ursoaica mea tristă, înnebunită

de cântecul ăsta

ca de un câine care aleargă-n juru-i

dede e genul care se va urca în copac

fără să-i pese că nu va mai putea

să se dea jos,

fără să-i pese de logica poemului meu

ursoaicele nu se pot urca în copaci

dede, mi-ai adus circul în poezie

şi ursul care merge pe bicicletă

pe un fir de sârmă jonglând cu portocale

Despina, mi-ai spus

că o să mi te arunci în braţe când ai tu chef

te-ai hotărât în care prăpastie?

tu eşti departe, departe

eu sunt singur, singur

singur ca un cuvânt neinventat

aici tot timpul îmi dau ceasul înainte

sau înapoi cu o lună

şi nu se întâmplă niciodată nimic

hai să terminăm totul

moartea e cel mai puternic afrodiziac

în loc de taxi luăm un inorog sau un centaur

şi ne ducem departe, departe

singuri, singuri.

Tristeţe în spiritul sărbătorilor de iarnă

 

Foto: LM

mă doare partea stângă a creierului

toţi cred că sufăr

pentru vreo iubire imposibilă

de obicei poate dar e unde am fost operat

şi acum doar mă doare capul

totuşi e bine că nu ochii

în metrou am ridicat o fată

împreună cu mama ei după ce leşinase

era grea ca mortul din mine

care se ridica din sicriu

şi se lovea mereu de moarte

încercând să-i spună fato eşti ca mine

şi asta n-o să-ţi fie motiv de bucurie

am luat puţin din durerea ta

până la următoarea întâlnire cu cei ca noi

fata şi-a mai revenit a coborât ajutată

la următoarea staţie

iar eu nici n-am întrebat-o pe maică-sa

dacă ştie ce are

pentru sufletul meu

ce importanţă au toate astea pentru tine?

şi că ne-am despărţit pentru ultima oară

sună mai trist

şi că am murit pentru ultima oară

şi că dacă după o noapte petrecută prin club

mă duc dimineaţa la biserică neodihnit

şi că dacă aş muri acolo

ar avea vreo importanţă

pentru sufletul meu

e ca atunci nici nu mai contează răspunsul

odată ce-am pus întrebarea

de-atunci ştii pentru totdeauna că te iubesc

ieri am rămas singur acasă

pentru sufletul meu

nici de crăciun nu-mi lustruiesc ghetele

cum nici iarna asta nu vrea să mai ningă

pentru sufletul meu

Cercul poeţilor anonimi

Mă numesc adrian şi au trecut ani buni

de când nu mai scriu

îmi pare rău chiar dacă e greşeală tot ce fac

şi mă consider degeaba genial

ca nu ştiu câte alte milioane de oameni

din lumea asta şi din cealaltă.

Aşadar am reuşit primul pas spre vindecare,

chiar dacă nu vreau, încă simt nevoia

şi îmi înfig acul în degete ca la un paralizat

până curge sânge mici pârâiaşe,

apoi cascade, dar nu mai simt nimic.

Şi nici cel mai puternic drog din lume

nu mă mai ajută.

Când văd o femeie dulce ca mierea

pun un roi întreg de viespi în urmărirea ei,

să îi ţină trena mai întâi.

Am rămas cu mişcarea teatrală,

acrobaţiile de la circ

privesc ore în şir porumbeii

de pe liniile de înaltă tensiune.

Când ursul hibernează

bătăile inimii îi sunt încetinite

aşa s-a întâmplat şi cu mine. Furia s-a domolit,

apoi a dispărut şi mă simt ca o legumă.

Sunt slab, dar numai cât o plantă carnivoră.

Prin ce am trecut, recapitulez repede în minte,

viaţa într-o secundă prin faţa ochilor şi

nu regret nimic,

în afară de momentele de laşitate

pentru care n-am să mi-o iert

nici la Judecata de Apoi

când mă vor ispiti Câmpiile Elizee

şi cazanul cu smoală.

Vreau să-i ajut pe cei nou-veniţi

să deschidă ochii

înainte s-o facă într-un sicriu, îmbălsămaţi

şi îmbrăcaţi la costum când doar tortura

de-a fi îngropaţi de vii mai poate veni.

În copilărie eram un sălbatic,

cu timpul m-am domesticit

atunci uram subiectele despre fete,

dar când mi s-a arătat minunea

ce se ascunde în specia lor, mult mai târziu

decât la ceilalţi, am trecut de la ură la iubire

şi mai ales la o teamă curioasă,

plină de respect.

Dar când se întorceau spre mine teama

ridicată la puteri exponenţiale

creştea şi prindeau viaţă fluturii-cap-de-mort,

despre care mai târziu am aflat

că simbolizau sufletul.

Şi mai prindea viaţă capul de schelete

de pe tricoul ei

şi deşi părea că mă holbez cu neruşinare

la sânii ei nu mă puteam gândi la altceva

decât la moarte şi tristeţe

şi la cum o să mă părăsească mai ales că

toate tipele aveau un zâmbet,

pisică de Cheshire, care îmi făcea

paranoia mea perfect justificabilă.

Ştiam că sub rujul ăla se ascunde sângele

din care îşi trag vrăjitoarele tinereţea,

dar cel mai diabolic plan din lume

la care am putut să mă gândesc

era că toate plănuiesc în secret

cum să se despartă de mine.

Frica de fluturi

amestecată cu frica de păianjeni

de aia n-am putut să iubesc pe nimeni

în afară de cea care presimţeam

c-o să mă facă să sufăr cum nimeni altcineva

toată viaţa ca după un picior amputat,

cea care avea să aprindă lumina

să omoare ţânţarii şi din când în când

fluturii strânşi în jurul becului.

Până la urmă nu ştiu ce caut eu aici

şi de ce vă spun toate astea,

alţii au probleme mult mai grave decât mine.

Zapând la tembelizor

nu sparg oglinzi sau vaze nu rup postere

de pe tapet nu arunc televizoare pe geam

nu-mi tai venele dar e ca şi cum aş face-o

schimb canalele încontinuu

dau pe desene animate dar acum

empatizez cu suferinţa lui tom

tom băiatule sau pisică am scobitori în ochi

mă deranjează bătăile inimii

care picură de la robinet

zac strivit pe fotoliu

şi nimeni n-o să mă umfle cu o pompă la loc

un nor de ploaie mă urmăreşte

peste tot inclusiv în casă se face

dimineaţă iar şi nu pot să împuşc soarele

cântecul păsărilor mă face

să vreau să tai copacii şi stâlpii de telegraf

ale căror fire mi le conectez la vene

dau pe ştiri am devenit rahitic

mâncarea se strică în frigider

mă chircesc tot mai mult

sufletul mă strânge şi îşi face loc în afară

ca un alien din abdomenul meu

fiecare glonţ trece prin ecran şi zboară

trece prin vesta antiglonţ şi zboară

spre cuibul din mine

cometele au împânzit strada pe care stau

trag jaluzelele printre crăpături minunate

explozii nucleare ca o ploaie de artificii

................................................................

dau pe fotbal

până şi acasă luăm bătaie

Dumnezeu nici măcar nu e microbist şi dacă e

e pentru că atunci când fotbaliştii dau un gol

îşi ridică tricoul pe maiou scrie ,,I love Jesus”

şi dacă e nu ţine cu noi şi mai ales

nu ţine cu mine şi nu crede în mine

dar Dumnezeu nu e microbist

când dădeam un gol ridicam şi eu tricoul

pe maiou scria ,,pentru Georgiana”

iar ea nu înţelegea nimic despre fotbal

schimb canalele încontinuu

nimeresc numai filme romantice, drame,

telenovele ş.a.m.d. etc. etc.

mă zgribulesc în fotoliu aştept

să întrerupă programul obişnuit pentru ştirea

despre cel mai mare cutremur din lume

şi sper că lumea se va sfârşi

odată cu mine

nu mai rezist

îmi trece prin cap să mă arunc pe geam

sfârşesc prin a arunca doar televizorul

Vindicativă

 

Foto LM

Georgiana, cum de m-am îndrăgostit

de o ratată ca tine cum de nu ştii să continui

o discuţie cu mai mult de trei cuvinte.

mănânc cozonac şi aştept

să revină conexiunea la internet

îţi plâng amintirea care-mi colorează sângele

am licurici în palme îi îndes

în cutia de bomboane în formă de inimă

pe care vroiam să ţi-o dau până când

din plexul meu irump implozii de lumină.

mă trântesc în patul surorii îi îmbrăţişez

păpuşile rupte şi privesc resemnat

cum le cresc mâinile în jurul gâtului meu

cum le cresc unghiile tot mai adânc.

alături sufletul meu se zvârcoleşte

prins într-un cearşaf.

mă întreb cum de ai ajuns o păpuşă

cu ochii scoşi pe care o îmbracă

şi o dezbracă fiecare gâde al meu în parte.

ţi-am spus problemele noastre trebuie

să rămână doar între noi n-ai înţeles niciodată

şi acum scriu doar despre tine.

lumea te arată cu degetul pe stradă

toate indicatoarele cu atenţie şi interzis

îţi sunt atârnate pe frunte pe spate pe buze

fiecare metrou duce spre mine.

privesc din metrou tramvaiul 34 cum

se gândeşte la tine din periferie în periferie.

cerşetorii arată la fel

atât înăuntru cât şi la suprafaţă.

piciule te vei face tot mai mic şi îţi vei aminti

că Georgiana vrea să întâlnească bărbaţi

cât mai mulţi şi să-i învârtă pe degete

să le spună s-a terminat rămânem amici.

ea nu pierde timpul mută iubirea

dintr-un buzunar într-altul are nouăsprezece

ani ascultă manele şi înnebuneşte bărbaţii.

îi place să fie mereu în centrul atenţiei.

Georgiana a fost şefa clasei în liceu

merge de sărbători la zilele aniversare unde

cunoaşte bărbaţi cu care flirtează şi atât.

nu pierde timpul are nouăsprezece ani e la ase

şi deja ştie ce vrea de la viaţă

zâmbeşte mereu şi plânge ca să fie consolată.

adrian se teme să cunoască pe cineva

i-ar putea stinge dragostea pentru Georgiana

el e un prost şi un visător incurabil.

adrian se simte tot mai singur

şi îşi plânge de milă în balcon.

el n-a făcut niciodată dragoste

n-a atins niciodată buzele unei femei

nu ştie dacă iubeşte nu ştie să iubească.

adrian e frumos. adrian nu ştie chiar dacă

fetele i-o spun singura în faţa căreia

şi-a deschis sufletul nu i-a dat nicio şansă.

el îşi repetă în fiecare zi

eşti urât orice ţi s-ar spune.

adrian râde fals. el nu ştie ce înseamnă

dragostea dar scrie în fiecare zi despre ea.

Dragă moşule,

Georgiana vrea să se înalţe câţiva cm

ca să nu mai râd pentru că e mignonă

fă mai bine brăduţul meu artificial

să crească şi lasă-mi piciul meu aşa.

vreau să-mi aduci un ferrari

un cal alb din poveşti cu feţi-frumoşi

sau o bicicletă pegas cu care să zbor

s-o conduc seara până acasă.

un trenuleţ care să adăpostească

cerşetorii din gări să nu le mai fie frig

celor înghesuiţi în case de carton

să ai grijă de fetiţele care vând chibrituri

şi mai ales de Georgiana mea.

multă pastă de dinţi de pus pe clanţă

multe bomboane de pus în pom

pe care să le mănânc şi un tort

cu o stripteuză de care să nu afle ea.

cu mâinile îngheţate,

adrian

P.S. să nu uiţi să-i duci cadoul meu

câţiva meteoriţi împachetaţi

în celofan împreună cu cerul

şi dac-o prinzi trează aminteşte-i

cât de mult o iubesc.

P.P.S. şi să mă fac bine

şi Georgiana să mă iubească.