La aniversare - Adrian Alui Gheorghe

La mulţi ani !

ADRIAN ALUI GHEORGHE

   Aceste rânduri trebuiau să apară în ziua de 6 iulie, dar, din păcate, datorită in-ternării mele la Bucureşti, au rămas în calculator.

Se spune însă, şi cred asta, că niciodată nu e prea târziu, mai ales atunci când este vorba de un om de cultură de talia d-lui Adrian Alui Gheorghe.

F Adrian Alui Gheorghe, poet, prozator, eseist şi publicist român, s-a născut pe 6 iulie 1958, în Grumăzeşti, judeţul Neamţ. A urmat studiile la Iaşi, absolvind cursurile Facultăţii de Filologie din cadrul Universităţii „Al.I.Cuza", specializarea Româna - Limba latină. Obţine diploma de licenţă în anul 1986, cu teza Paradigma erosului in poezia lui Ovidius. 

F În anul 2004 devine Doctor în Filologie cu teza Tinereţe fără bătrîneţe şi sentimentul tragic al timpului.

F Adrian Alui Gheorghe a debutat cu poezie în 1974, cu un grupaj de poeme în revista „Cronica“. Primul volum, Ceremonii insidioase, îi apare abia în 1985, la Editura Junimea.

Adrian Alui Gheorghe în dialog cu Lucian Mănăilescu

(Interviu publicat în Revista FEREASTRA, Nr. 86, august 2014)

„Nu se face cultură adevărată cu amabilităţi, amabil eşti doar în autobuz cînd oferi locul cuiva pe scaun. În literatură fiecare e pe locul lui, unul săpat în granit cu peniţa.”

– Stimate Adrian Alui Gheorghe, sunteţi născut sub steaua poeziei (la 6 iulie 1958, în Topoliţa-Grumăzeşti, judeţul Neamţ) şi, ca toţi poeţii, aveţi - probabil - reve-laţia locului secret numit „acasă”. Dacă ar fi să alegeţi, din albumul cu fotografii al memoriei, câteva imagini ale vârstei de aur, la care v-aţi opri?

– Îmi place, trebuie să recunosc, acest calm al întrebării dumeavoastră, despre vîrsta de aur, desprinsă parcă din clasicii latini sau din mai apropiaţii romantici euro-peni. Într-o lume ca a noastră, în care oamenii par a se alerga unii pe alţii, spre o ţintă finală tot mai apropiată, vîrsta de aur, identificată ca vîrstă a copilăriei, mai mult atîrnă, decît imprimă energie. Sîntem deformaţi de inerţii, sîntem nişte subproduşi ai lumii noi, numită civilizaţie, în care ne complacem.

Domnule Lucian Mănăilescu, ne-am urîţit sub impulsul propriilor habitudini, globalizarea ne-a băgat în cap că sîntem uriaşi, că sîntem universali prin naştere, că sîntem de o unicitate care striveşte celelalte unicităţi...! În fond, această excesivitate indusă nu are alt rost decît să ne reducă dimensiunea la o nouă religie, în care arbi-trariul te face unic în definiţie şi zero prin raportare. Dacă e să fac, totuşi, o trecere în revistă rapidă a imaginilor din copilărie, definitorii, acestea ar fi extrem de contra-dictorii: colectivizarea forţată a proprietăţilor părinţilor mei, în 1962, cînd avem doar trei, patru ani, mi-a imprimat o spaimă pe care mi-am regăsit-o în sîngele şi în cerneala cu care mi-am scris textele; apoi copilăria pe prispa casei lui Ion Creangă, vecinul meu, a fost o lecţie de firesc; moartea tatălui cînd aveam vreo doisprezece ani m-a lăsat la discreţia tuturor intersecţiilor lumii; imaginea unui cireş amar înflorit m-a făcut să văd de aproape chipul lui Dumnezeu; apoi scăldatul în Ozana, la „Moara Dracilor”, cu per-spectiva înecului... Mai sînt şi altele, în general e vorba de teroarea vremurilor.

– S-a vorbit despre grupul poeţilor de la Piatra Neamţ ca despre unul impor-tant pentru optzecişti. Consideraţi că debutul dumneavoastră din 1974, în Cronica, dar şi cel editorial (Ceremonii indsidioase - Editura „Junimea” - 1985) stă sub sem-nul acestei apartenenţe?

– Da, cred că pînă la un moment dat am fost un grup de cititori dezlănţuiţi şi de prieteni care îşi căutau reguli după care să evolueze. Nu am evoluat în grup, am fost valori emergente. O grupare e importantă atunci cînd se destramă în individualităţi. Şi noi am rămas cîteva voci, mai mult sau mai puţin sonore. Ca scriitor tînăr ai nevoie de nişte certitudini pe care să te sprijini, pe care le găseşti în interiorul grupului de prie-teni, vocea prietenului devine ecoul propriei voci. Totul e ca o grupare să aibă repere valorice şi morale, ferme dacă se poate, să nu se transforme într-o gaşcă. În cultură, în literatură nu există scopuri, ci doar pasiune. Nu se face cultură adevărată cu amabilităţi, amabil eşti doar în autobuz cînd oferi locul cuiva pe scaun. În literatură fiecare e pe locul lui, unul săpat în granit cu peniţa. Ar putea să pară, la un moment dat, că e vorba de truisme, însă multe lucruri elementare trebuie reluate, la fiecare moment au altă în-cărcătură.

– Liviu Ioan Stoiciu spunea, cu ceva timp în urmă: „Sigur, după ce mori, tu, scriitor, nu mai are nici o importanţă pentru tine dacă ai sau nu posteritate. Şi totuşi, dacă nu rămâne nici literatura (fiecare scriitor fiind altceva), ce se mai alege de iden-titatea românească? Aurel Dumitraşcu a avut norocul să aibă în Adrian Alui Gheorghe un prieten care să-i prelungească viaţa literară…”. Care sunt resorturile acestui de-votament rar, pe care l-aţi pus în slujba neuitării poetului plecat prea devreme?

– Am cunoscut un călugăr tînăr care era frămîntat de o chestiune extrem de gravă: se îndoia de existenţa divinităţii pe care se decisese să o slujească. Dacă scri-itorul se îndoieşte de propria religie, care e scrisul, ce mai rămîne din el? În acelaşi timp, hai să învăţăm de la grecul care plantează măslini a căror roadă va fi culeasă de o generaţie viitoare. Sau mama care naşte prunci, ar trebui să spună: de ce atîta chin, de ce atîtea dureri ale facerii, dacă totul se sfîrşeşte cîndva în pulberile cele mai anoste? Îndoiala, e pînă la urmă, motorul evoluţiei. Aurel Dumitraşcu e un model de ardere pentru poezie, pentru cuvînt. Mă bucur că demersul meu, în ceea ce priveşte recu-perarea operei lui Aurel Dumitraşcu şi impunerea ei în conştiinţa publică, mai ales a tinerilor, a fost bine primit. Prietenia mea cu Aurel, din timpul vieţii, s-a bazat pe res-pectul cuvîntului, a misiunii scriitorului, ne-am regăsit pe un tărîm al principiilor în ceea ce priveşte literatura. Şi prietenia. Că le-am confundat, adesea. Posteritatea? Posteritatea e un ecou al clipei. Uneori e mai intens, alteori e mai slab. Intensitatea acestui ecou se calculează după nişte criterii care scapă logicii comune, adesea.

„Literatura e mereu la sfîrşit şi mereu la început. De asta e frumoasă, spectaculoasă. Fiecare generaţie reinventează literatura pe ruinurile celei de dinainte.”

– Pentru că am adus în discuţie grupurile  şi curentele  literare, în care din ele aţi crezut şi în ce măsură au reuşit acestea (dacă au reuşit?) să propună valori şi să deschidă noi perspective literaturii noastre actuale?

– Cred că generaţia 80 a reuşit să recupereze ceva din aplombul cultural al perioadei interbelice, să reia o legătură durabilă în interiorul literaturii române. Gru-pările mici, create pe criterii localiste, de afinităţi zonale, susţinute de o revistă sau alta, de un cenaclu sau altul s-au topit în ceea ce va rămîne în literatura noastră drept Ge-neraţia 80. Ceea ce mă bucură e că generaţia aceasta nu şi-a epuizat combustia, acum apar cărţile importante, poezie sau proză. Mă bucur că fac parte din această generaţie, îi admir pe mulţi dintre congeneri. Uneori am impresia că am ajuns, cu toţii, la un mo-ment nefericit al istoriei literaturii, la un fel de sfîrşit al ei, apoi mă redresez în faţa pa-ginii albe (din computer?) şi o iau de la capăt ca şi cum aş ataca nişte terenuri virgine. Literatura e mereu la sfîrşit şi mereu la început. De asta e frumoasă, spectaculoasă. Fiecare generaţie reinventează literatura pe ruinurile celei de dinainte. Totul e să re-cupereze ruinurile, să nu rătăcească pe terenuri nesigure, alunecoase, mlăştinoase. Fie-care generaţie literară spune poveştile propriului timp, spune adevărurile propriului timp, reiterează sensibilitatea umană, mereu aceeaşi, mereu alta. Indiferenţa, care pare să fie apocalipsa culturii, a culturilor, va fi reală atunci cînd omului îi va fi indiferent dacă e mort sau dacă e viu. Un moment pe care eu îl cred imposibil.

– În 1995, marele poet Petre Stoica, pleca din Bucureşti, alegându-şi drept... capitală, Jimbolia. George Vulturescu a preferat să rămână la Satu Mare, iar dum-neavoastră la Piatra Neamţ... Referindu-ne la sfera culturii, să devină oare provincia acel centru aflat pretutindeni, despre care vorbea Pascal?

– Ca mediu cultural, artistic, literar, capitala e capitală. Şi e şi normal să fie aşa. E un mare risc să rămîi să faci literatură, artă într-un oraş de provincie, există infinit mai multe posibilităţi de ratare. Nu le enumăr, sunt evidente. În aceste condiţii e şi un act de curaj să vrei să faci literatură performantă la Piatra Neamţ sau Dorohoi sau Sighetu Marmaţiei sau Buhuşi, cu mijloacele locului, în timp ce un confrate de-al tău îşi cizelează uneltele la Berlin, la Paris, la Praga, unde primeşte burse, sau la Bucureşti unde sunt mijloacele de impunere publică. Pe mine, ca trăitor la Piatra Neamţ, nici o televiziune naţională nu mă invită la emisiuni culturale, să am o opinie în legătură cu opera mea, a altora, să vorbesc despre literatură, despre temele vremurilor noastre. Şi asta nu pentru că nu aş avea ce spune, ci pentru că sunt izolat în colbul provinciei. E doar un exemplu. Şi asta în condiţiile în care televiziunea impune mai rapid o carte, un autor. Faptul că am rămas în oraşele noastre, uneori mai prăfuite, alteori mai dinamice e, pînă la urmă şi o fatalitate. Poate că şi o laşitate, de ce nu?

– „Adrian Alui Gheorghe e un poet adevărat, cu o notă personală rezultată din combinaţia de banal, prozaic, cotidian cu o fantezie a metaforei care merge de la de-cadentismul bacovian, simbolist, pîna la insolitul suprarealiştilor”. Cât de exact v-a surprins criticul Nicolae Manolescu în această frază şi cum s-ar autodefini Adrian Alui Gheorghe, privindu-se în oglinda propriei creaţii?

– Nicolae Manolescu spunea aceste lucruri despre mine la nivelul anului 1993, făcînd referire la volumul „Intimitatea absenţei”, apărut în anul 1992. Poate că s-au mai nuanţat nişte lucruri, am evoluat pe alte planuri… Dar un diagnostician bun poate să dea o sentinţă critică şi din două versuri. De asta, îl cred pe Nicolae Manolescu, aşa cum îi cred şi pe ceilalţi critici care au spus contrariul. Poate că îi cred mai mult decît îl cred pe Nicolae Manolescu, dar asta contează mai puţin. Dar ce contează ce crede au-torul? El vorbeşte o singură dată, cînd îşi desăvîrşeşte opera. Restul? Restul e teritoriul cititorului, restul e critică literară. Un autoportret critic? Mi-ar fi plăcut să am talentul lui Picasso, să mă imaginez cu o mulţime de chipuri care să decurgă unul din altul, am-plificîndu-se, anulîndu-se. Unul din poemele debutului meu, în primul grupaj din „Cro-nica”, din 1976, se numea „Mi-ar trebui un chip, să mă arăt”. Încă mai caut acel chip, nu l-am aflat încă.

„Scriitorul i-ar da cu tifla directorului, numai că vine cetăţeanul şi îi zice: te enervează contextele, conjuncturile, mediul social e toxic? Implică-te! Şi eu, bietul, de vreo douăzeci şi cinci de ani mă implic.”

– Titlul tezei dumneavoastră de doctorat - Tinereţe fără bătrîneţe şi senti-mentul tragic al timpului - sugerează nostalgia unui parcurs mereu pierdut, un pariu cu zădărnicia, care nu poate fi câştigat decât prin sclipirea de efemeridă a frumuseţii clipei. Este aceasta o definiţie posibilă a poeziei, ca artă supremă a trăirii universului ce ni s-a dat spre risipire?

– Doctoratul pe care l-am susţinut în 2004 e tot o formă de gratuitate, ca arta în general. Am dus la capăt doctoratul cu lucrarea aferentă din drag de temă, copleşit de frumuseţea basmului românesc, din respect pentru un mare profesor şi cărturar, regre-tatul Petru Ursache. Nu am avut nevoie profesional de acest doctorat, dar datorită te-mei a trebuit să mai citesc cîteva rafturi de cărţi lăsate deoparte, ca lecturi pentru mai tîrziu. A fost, pentru mine, un cîştig imens. Mă bucură că lucrarea mea de doctorat se regăseşte în bibliografiile multor lucrări de licenţă, de masterat, de doctorat.

– Aţi ocupat, de-a lungul timpului, diverse funcţii administrative; aţi fost chiar şi deputat... Cum se împacă poetul cu omul cetăţii?

– Se suportă, dar nu se împacă. Scriitorul i-ar da cu tifla directorului, numai că vine cetăţeanul şi îi zice: te enervează contextele, conjuncturile, mediul social e toxic? Implică-te! Şi eu, bietul, de vreo douăzeci şi cinci de ani mă implic.

E un joc de-a cine pierde cîştigă, de fapt. Sau de-a cine cîştigă pierde? E şi o chestiune de supravieţuire, sînt din categoria şi din generaţia celor care nu ştiu să cîş-tige o pîine altfel decît muncind. Că în afară de muncile enumerate de dvs., cele cu iz de şefie, am fost şi miner şi operator chimist şi profesor şi ziarist şi… şi… Uneori am impresia că am trăit o mulţime de vieţi, multe incompatibile cu sufletul meu. Sînt în-cercări şi acestea, care îţi fortifică sufletul, trupul, răbdarea.

– Activitatea dumneavoastră scriitoricească a fost încununată de numeroase premii literare şi distincţii, între care Premiul Uniunii Scriitorilor din România, pentru volumul de poezie „Îngerul căzut” (2001), de vreo opt ori aţi primit Premiul Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România pentru cărţile dvs. de poezie, proză, publi-cistică sau eseu, apoi alte premii între care premiul internaţional „Balcanica” al po-eţilor din Balcani (2011), Premiul „Hyperion” al Ministerului Culturii din România şi al Fundaţiei Culturale „Hyperion” (2002); Premiul Festivalului de literatură româno- canadian «Ronald Gasparic» (Iaşi, 2008); Premiul Naţional de Poezie Poesis”, Satu Mare (2008), distincţia Meritul Cultural în grad de Cavaler, grad A, în anul 2000 şi Meritul Cultural în grad de Ofiţer, grad A, în anul 2010; titlul Cetăţean de onoare al municipiului Piatra Neamţ (2005) etc. În ce măsură au fost acestea importante pentru cariera dumneavoastră literară?

– Premiile literare sunt un fel de indicatoare spre locuri de vizitat, de frec-ventat. Cărţile cu premii, mai ales atunci cînd sunt date cu onestitate de către jurii profesioniste, pot fi considerate cărţi cu destin. Medaliile care acoperă sau însoţesc titlurile de genul „meritului cultural” nu fac decît să zornăie în vitrinele cu inutilităţi. La început am crezut că e vreo noimă în spatele acordării lor, că există vreo evaluare de vreun anume fel, apoi mi-am dat seama că e o inflaţie de asemenea titluri, s-au îm-părţit cu roaba prin anul 2000. Ca să sublinieze Apocalipsa? Probabil. Că sunt cetăţean de onoare al oraşului Piatra Neamţ chiar că e un titlu de glorie. Pînă şi cîinii maidanezi au aflat asta şi mă salută dînd veseli din coadă. Titlurile acestea cu mare încărcătură morală sunt ca nişte petece viu colorate puse ca să acopere sărăcia care însoţeşte par-cursul artistului român de azi. Că artistul român nu e plătit sub nici o formă azi, o so-cietate care exersează lecţia autismului pare să fie în postura celui care îl tolerează pe artist. Şi el trebuie să simtă din plin asta, că e un tolerat. Ştiţi că Ministerul Culturii (din România) nu dă nici un ban culturii scrise (din România)? E ministerul care lichi-dează cultura română şi patrimoniul naţional cu program. Dar asta e altă poveste, poate o discutăm în amănunt cîndva. Am argumente, am lucrat în sistem.

– Ultimile dumneavoastră cărţi sînt...  romane. Ce v-a determinat să „trădaţi” poezia şi chiar să perseveraţi în această direcţie, pentru că, din câte am înţeles, aţi mai publicat un roman, în 2005, „Bătrînul şi Marta” şi aveţi în lucru altul (sau al-tele)?

– Scriu cu plăcere. Orice. Şi poezie şi proză şi eseu. Sînt deja un vicios. Dar să nu afle guvernanţii că acest lucru îmi (ne) produce satisfacţii, că ne trezim cu impozitul pe pix, pe stilou, pe tastatură. O literatură importantă se bazează, în primul rînd, pe proză, pe poveştile neamului. Regret că avem parte acum de cititori buimaci, amăgiţi de orizonturi calpe, care habar nu mai au cărei culturi aparţin. Da, voi mai scrie poezie, o voi face cu aceeaşi plăcere. Dar de la o anumită vîrstă, trebuie să o recunosc, poezia pare a fi un handicap destul de simpatic.

Foto: L. Mănăilescu

POEME – Adrian Alui Gheorghe

DESTINE

Am ajuns la poezie
cînd poezia
era pusă să îşi scrie
cu sînge propriul act de deces
(eventual cu stil,
eventual recunoscîndu-şi eşecul)

m-am născut într-o literatură
care e un fel de mamă
care-şi sufocă pruncii la naştere,
cu perna,
pentru că nu are cu ce să îi crească

 ANIMALUL

Sînt animalul dresat de poezie. O ciudăţenie
spun cei care se pricep la animale
dar şi cei care se pricep la poezie
în fiecare zi vin în jurul gratiilor mele
mă urmăresc se minunează urlă
pentru ca urletul meu să-l audă ieşind din gîtlej
ca un făt din uterul mamei lui.
De fapt, asta fac: urlu.
Urlu cînd îmi întind bomboane colorate copiii
cuprinşi de lăcomia cunoaşterii.
Urlu cînd se săruta îndrăgostiţii
care vor sa mă înveţe cum se descuie moartea
- cu un sărut -
simplu, buzele se lipesc una de alta
saliva se uneşte şi se face un fir de apă
aproape otrăvit
ochii se lipesc între ei cu pleoapele
ca nişte ventuze de piele pe care se găsesc insesizabili
pedunculi care se întreţes o plasă deasă deasă

Din cînd în cînd dumnezeul meu ia biciul
şi mă scoate din cuşcă
mi-e frică precum cărnii abandonate de duh
văd omenirea întreagă făcînd un pas înapoi
animalul din mine simte mirosul sîngelui
alge putrezite pe fundul mării
e un spectacol să vezi atîţia oameni tremurînd
din cauza fricii mele

Uneori se fac demonstraţii practice în faţa
cuştii animalului dresat de poezie:

doamne noi palide suflete urcăm pîn' la tine
ca furii doar noaptea cînd firul de iarbă
cu fruntea e-n cer şi cîntecul broaştei e imnul
de care te lepezi ca de o tristeţe toxică

eu urlu urlu

de ce ne punem piele peste suflet toamna
şi-n cupa cărnii sufletul e ud
      
eu urlu urlu

ah toate rufele au pornit spre sud
s-arate calea stîrcilor albaştri

eu urlu urlu

poeţii înşişi îmi citesc poezii poezii
eu urlu urlu

sînt purtat din casă în casă
urletul meu să-l audă gîngavii
să vorbească
şchiopii să meargă
orbii să vadă
poezia mi-a dat putere să urlu
poezia mi-a facut unghiile să crească      
cu tot cu braţe cu tot cu carne cu tot cu oase

dar vi s-a întîmplat vreodată să credeţi
că numai singurătatea e iubire?
eu am urlat de singurătate şi urletul meu
a smuls două stele
din cuiburile lor.

MADE IN CHINA

De la prima carte semnată de mo yan

pe care am citit-o

am spus că va lua premiul nobel

lucru de care academia suedeză a ţinut cont

(mulţumesc, academia suedeză, sper

să colaborăm mai departe

mai am cîteva propuneri

o să revin cu amănunte de asta

nu vă faceţi planuri pentru mult timp);

deşi cu mult timp înainte de a citi

obosit de viaţă, obosit de moarte

mîncam conserve made in china

îmbrăcam haina made in china

mă scăldam în parfumuri made in china;

da, guvernul meu e unul made in china

am citit asta pe marginea fotografiei de grup,

pînă şi limba română pe care o vorbesc

politicienii din fotografie este made in china;

pe sînul tău azi am citit made in china

sărutul tău de dimineaţă a fost made in china

vin şi trec anotimpuri made in china

le petrec cu o tristeţe made in china;

seara chiar m-am gîndit la bucătăreasa

lui confucius şi i-am dat dreptate:

omul nu e decît holograma unui univers

proiectată într-un bob de orez

preparat după o reţetă secretă.

COMUNITATEA ARTISTICĂ

E o casă plină de poeme.

Tata poem, mama poem, copilul poem.

Pe pereţi sunt atîrnate poeme.

Pe o masă poem o bucată de poem aşteaptă

satîrul poem să-l împartă în bucăţi de poem

care vor fi puse pe o tavă poem

care va fi împinsă brutal pe fundul

cuptorului poem.

Tata poem stă înfipt într-un scaun poem

şi citeşte poeme dintr-un ziar.

Are ochelarii poem pe nas

parcă e o paiaţă scoasă din uz.

Copilul poem a spart un poem şi acum

adună cioburile:

vai, nu arunca poezia la chiuvetă

că se înfundă canalul poem,

strigă mama poem.

HAI, REINER !

Întîi şi-a refuzat numele. Se numea Reiner.
Sau se numea Dimitrie?
Sau poate Iacinto, un nume neobişnuit
printre locuitorii tot mai
abstracţi ai unei lumi care se înghesuia
să urce în cer. Sau se numea
Ezra.
Ezra se numea şi casa în care locuia şi
strada
şi ţara                               
şi continentul …
Sau nu. Se numea pur si simplu Paul.
Paul e un nume pe care moartea
nu-l vede prea lesne, ea vine şi zice:
Unde este Paul?
Dimitrie zice:
Nu ştiu unde este Paul!
Reiner zice: Paul descarcă luna în curte!
Carlos zice: Paul e obosit, Paul doarme cu femeia lui
şi femeia lui
tocmai visează şi Paul merge înainte şi face loc visului
să intre în lume!
Omar, care tocmai trecea pe acolo,
zice morţii: Paul s-a dus dimineaţă
în tîrgul de cîini
să-i înveţe să urle ca oamenii!
Yannis s-a apropiat de moarte
şi i-a zis: Paul este Reiner sau
e chiar Iacinto.
Iacinto i-a spus mortii:
Paul e Edgar!
L-am vazut eu pictîndu-l
pe Edgar
ca să se ascundă!
Piotr zice: Paul
nici n-a trecut azi pe aici,
el vine foarte rar pentru că
însămînţează cu nisip
cîmpiile de la est …!
Atunci moartea zice:
Vei merge cu mine tu, Reiner,
dupa aia vii şi tu Ezra
după care vii şi tu Dimitrie
te pregăteşti şi tu Federico
şi daca între timp nu apare Paul
vii si tu Iacinto
si tu Carlos
si tu Piotr
si dacă Paul nu termină de descărcat luna în curte
vii şi tu Alexandru
şi tu Emanuel
şi tu Iustin
si dacă pămîntul
nu-i tot însamînţat cu nisip vii şi tu
Olivian
şi tu Christian
şi tu Aurelian
şi tu Horst
şi dacă femeia lui Paul încă visează
limba inorogului mîngîindu-i coapsele
vii mai întîi tu Ioachim apoi vii tu
Patrick apoi tu Boris şi pînă vine Paul
din tîrgul de cîini cu mîinile zdrenţuite
de muşcături
pîna se spală de sînge
vii tu Alvin
şi tu Eduard şi tu Antonio
şi pînă Paul se desparte de Edgar cu care
a întemeiat o biserică pentru frica lor
vii tu Nicanor şi tu Yukio şi tu Reiner …
Dar pe mine, zise Reiner,
m-ai mai chemat o dată.

Nu-i nimic, zise moartea,
dragă Reiner,
trebuie să întelegi că toate astea sînt aleatorii
dacă apare între timp Paul schimbăm
ordinea, uite, vezi cum trece un cîntec
prin guşa unei păsări ca un glonte
nu ştii în sîngele cui se va opri
sau dacă soarele se face iarăşi cuvînt ca
la început îţi dai seama ce grea devine şoapta
şi cum ai să poţi respira
dintr-un văzduh ca un cap de marinar smuls
cu tot cu coşul pieptului … ?
Hai, Reiner! 

BAZAR

Dacă ar şti cititorul

cîtă izmeneală filosofardă

se ascunde

sub ceea ce se numeşte

îndeobşte poezie

pe care el ar trebui să o

cinstească precum o religie

a unui trib

ales;

dacă ar şti cititorul

că surogatele i se vînd ca marfă

poetică,

că este păcălit la metru, la kilogram,

la imagine, la profunzime,

că literatura a ajuns un bazar

în care toată lumea

vrea să păcălească pe toată lumea;

dacă ar şti cititorul cît de chinuiţi de cuvinte,

cît de neinspiraţi,

cît de plicticoşi sînt prea adesea poeţii,

ar pune mîna pe par.

FERICIRILE

Fericiţi cei care au aflat pînă cînd

Fericiţi cei care au aflat pînă unde

Fericiţi cei care ştiu din propria experienţă

Fericiţi cei care ştiu din experienţa celorlalţi

Fericiţi cei care au aflat de ce

Fericiţi cei care au uitat de ce

Fericiţi cei care n-au întrebat şi au aflat

Fericiţi cei care au întrebat şi n-au aflat nimic

Fericiţi cei care se apropie

Fericiţi cei care se îndepărtează

Fericiţi cei care suferă pentru că drumul nu are capăt

Fericiţi cei care suferă pentru că drumul se înfundă brusc

Carnea e sfîrtecată de o contradicţie de termeni

pe patul de moarte trupul se tîrîie pînă la margine şi

se aruncă în hău:

mai suna-veţi pentru mine stele din sînge?

mai afla-veţi unde se varsă sîngele tuturor?

Fericiţi cei care au încheiat o înţelegere

Fericiţi cei care au încălcat toate înţelegerile

şi acum îi aşteaptă viaţa la cotitură

Fericiţi cei care au uitat de ce – oricum răspunsul

era aproximativ,

oricum mai urma ceva care ar fi schimbat ordinea lucrurilor

Fericiţi cei nefericiţi pentru ei ziua se naşte cu vinovăţie

Fericiţi cei mutilaţi din iubire

Fericiţi cei care au abandonat cînd mai aveau atît de puţin,

atît de puţin  –

Fericiţi cei care au plătit totul în viaţă

şi le-a mai rămas o mulţime de mărunţiş

cu care pot să joace pe mize obscure la zaruri

Fericiţi cei care ar fi vrut altceva de la soartă

Fericiţi cei care au urcat pînă în vîrf

şi de acolo n-au mai ştiut dacă să se întoarcă acasă

să aducă pîinea ca un trofeu

sau să rămînă ca martori ai propriilor ascensiuni

Fericiţi cei care nu vor să ştie nimic

Fericiţi cei care vor să ştie totul

şi cu unii şi cu alţii am fost în cîrdăşie

pe cînd fluturele spărgea crisalida

pe cînd floarea depunea mărturie cu propria mireasmă

Fericiţi cei care sînt pe punctul de a cîştiga războiul

dar le mai lipseşte un moment de ură

Fericiţi cei care spun nu

cînd eu sînt pe cale să adun la un loc

stelele din două nopţi diferite

Trăiesc laolaltă cu cîţiva morţi

şi cu cîţiva vii

de prea multe ori morţii îi încurajează pe cei vii:

rezistă, rezistă,

l-am auzit pe Dumnezeu cu urechile mele spunînd

că viitorul nu-i atît de negru!

O mulţime de lucruri nu le-am trăit dar mi le amintesc

pe altele le-am trăit, dar le-am uitat

Fericiţi cei care pînă la urmă au conchis

că viaţa nu e mai importantă

decît o călătorie în care sufletul trage hoitul după el

ca să-i arate ce lucruri minunate

ar fi avut de pierdut

dacă ar fi ezitat să se nască

Fericiţi cei care au urcat

Fericiţi cei care au coborît

îi urmăresc şi pe unii şi pe alţii

se tîrăsc pînă în centrul oraşului,

chiar de mai multe ori pe zi,

de fiecare dată o fac cu determinarea

cu care ar săvîrşi un ritual.

Trag cîte o linie pe perete

la fiecare plecare, la fiecare sosire.

Poate că într-o zi ar trebui să le spun

dar poate că e mai bine să nu ştie.