POEŢI NĂSCUŢI ÎN OCTOMBRIE

POEŢI NĂSCUŢI ÎN OCTOMBRIE

(Calendar subiectiv)

Ion STANCIU

(2 oct. 1950 - 20 octombrie 2013)

Poetul în faţa nopţii

I

Acolo unde lacul coboară în trepte

învăpăiate - ca un sărut repetat de cer -

cu sceptru de veştede trestii;

unde fiorul coboară în lac,

înfiripat din tăria atinsă de-un murmur de jos,

şi unde cele ce se ascund în umbra Dumbrăvii

înalţă spre cer un cântec de chemare –

acolo, chiar dacă nu va fi nimic care să semene cu el însuşi,

va bate o inimă!

Fulguiesc dese fulgerele

cu fruntea dintre norii de argint, suind;

nimic în faţa lor nu are făptură mai curată ca trestia…

Vigoarea se lasă peste cele iubite în noapte;

numai iarba razelor de lună se veştejeşte.

Poetul pleacă din adevăr,

rămas de-a-pururi cu un cusur mai adânc

decât proprietatea de răpitoare a razelor;

din pasăre plecat, în pasăre întors!

„Peste câmp bate sclipătul lunii ”;

mrejele-i ca pânzele de paianjen pătrund negura,

mişcându-se repede spre toate zările deodată;

Se iveşte marele spaţiu sub milioane de inimi

şi câte o lume izbuteşte să iasă din muşchiul umed,

aspirând spre zenit asemenea lacrimei ce se usucă.

II

Extazul ce te cuprinde e al luminii,

în undele cerului tresăltând;

frontul de spumă şi coralul întunericului,

iar deasupra, înfipt în subţirele unei raze -

pescăruşul şi tot ceea ce, odată cu ochiul,

primeşte binecuvântarea brizei!

Adiere peste păduri fremătătoare;

în dialogul nostru traduc cele ce nu sunt

în sâmburi şi lacrimi

ce-ndată îmi încolţesc în palme!

Pur extaz!

Aud râsul tău

deasupra-n corăbii de raze

şi, subţire ca o răpăială de ploaie de vară,

poezia te fecundează.

Ca o pasăre

Lipit sunt de pământ, suntem unul aş spune

dacă pasărea nu mi-ar ţâşni prin piele

dând la o parte ţărîna.

Izbesc cu sete aripile-n mine însumi;

ostil îmi sunt până la cuvânt,

până unde el trece

de propria lui făptură-n mireasmă.

*

Aşa s-a crezut: că poeziei nu-i trebuie

decât cenuşa sumară a unei inimi

că, asemenea unei aripi înfipte-n ţărână

şi ridicând-o în slăvi,

ridică ţărâna voci în lumină!

Aşa s-a crezut…

Oraş

Ceaţa lipeşte pe ziduri încremenirea ca pe-un afiş;

în fiece minut creşte un cap al singurătăţii.

Strada, o prelungire a şovăielii!

Cunosc mai toate frunzele căzute pe marele bulevard -

aşa ajungi să cunoşti ceva: după ce moare!

O ameţitoare reclamă te-a înşfăcat de guler

şi te-a pupat cu dinţii căzuţi.

Oh, păsările-n mici bucăţi de piatră zguruită

se schimbă, cântecul lor are frumuseţea din urmă.

Seară. Străzile pleacă după rouă în cer.

Numai sunetele nu pier,

tocmai dau în spic: scrâşnetul

unui automobil urletul sirenei pe acoperiş.

Odată au avut şi ele o copilărie

miezul unei dulci poiene!

Ca şi lumina, dealtfel, pe care coşarul maimuţă

o freacă sus, aproape de izvorul ei natural,

cu peria de sârmă!

Lângă pârâul Tisău

Zăpada crudă adulmecă pârâul,

creşte sub talpă, din nisip,

o blândă vegetaţie de oase.

Aici pe colină

vântul şi buzele se-nţeleg de minune,

Suavă meditaţie despre şoaptă.

Ca vocea într-o peşteră vii spre tine însuţi -

neadevărat ca o pasăre,

răsfăţ al nuanţelor.

De o mie de ori cuprinsul!

E tot ceea ce iubesc în afară de tot ce este.

Aici mi se înfige în carne lumina.

Acest pârâu e respirarea mea,

prin el pot să fiu aici şi atunci!

Valeriu Mircea Popa

(4.10.1947)

muşuroiul

o femeie bătrână

pune banii pe pământ

în faţa muşuroiului de furnici

şi începe să plângă

noi

studenţii de la Belle Arte

ne strângem în spatele ei

şi desenăm în tăcere

până când se termină furnicile

oglinzile din sobă

pe-atunci nasturii erau albi

şi toate butonierele albastre

iar eu şi fratele meu Sorin

matematicianul

aruncam seara în sobă

dopuri

şi capace de argint

de la cosmeticalele mamei

convinşi că până dimineaţa următoare

se vor preface în oglinzi

norii pe cer

de o vreme încoace vodca

tutunul

şi femeile

mă interesează mai puţin

prefer să vagabondez prin cartierele

din partea de nord a oraşului

am pe acolo

sumedenie de prieteni

romburi galbene

romburi violet

câini fără stăpân

am peste tot

sumedenie de prieteni

uneori

mă îndrăgostesc nebuneşte

de câte un burlan

ruginit

atunci

când nu e nimeni prin preajmă

îi mângâi cu tandreţe

pielea plină de cicatrici

mă lipesc de el

şi ascult cum alunecă

norii

pe cer

o pungă de plastic prin aer

ce porcărie să pictezi

pe unul dintre zidurile clădirii

o inimă

cu toate vinişoarele

şi arterele

ca într-o planşă de anatomie

pe urmă să şi botezi biserica

Sfânta

Inimă a lui Isus

mai bine

ar fi zugrăvit acolo sufletul

adică

pâlpâirea

bodogănea dumnealui

se aşezase

pe marginea unui trotuar

clătinându-se înainte

şi înapoi

precum înţelepţii

cred

că era

un drogat

că de-aia fâlfâia

prin aer

o pungă de plastic

absolut goală

unde spunea că înoată

peștii lui Dumnezeu

Doina URICARIU

(5.10.1950)

Soare obosit

Nu mai e loc aici,

chircitul ochi petrece

în amintire simple întâmplări,

priveşte orb un măr ţinut în palmă,

prin lacrima oprită lângă nări.

Ce uriaş în ţărmurile sale,

roşul din fructe cât un asfinţit,

respiră tot mai rar lumina

sub pielea ei de soare obosit.

Cele ce sunt dacă mai sunt

 

Copacul şi iarba, iepurele, şarpele,

vulturul şi taurul,

stânca şi greierele,

piciorul tău, mâna ta, apusul,

pe îndelete se înalţă o movilă, un templu,

nimicnicia înalţă cărămizi,

o cârtiţă sapă sub trupul meu odihnindu-se,

inima ta bate în ochiul meu,

ochiul meu se închide în inima ta.

Un pustiu bogat

Încet împingi cu mâinile deodată

pânza păianjenului, un fagure diform

pare din depărtare blândul ceas,

căluşul de argint cu care dorm

în gură părţi din lume ce se-ating,

rânduri de vie, arborii, vecinii,

acoperişuri, ţigle, dinastia Ming.

Şi îţi aduci la martiriu şi spinii.

Zdreanţă rotundă, gura unui vas,

cu pântecul pe cruce răsturnat

şi-arată drojdia. Atât a mai rămas

din suflet. Da, războiul a lucrat

pânză cu găuri, un pustiu bogat,

noduri prelinse din insecte rece.

Încet împingi păianjenul diform,

liber să-ţi lase drumul care trece

în lumea unde vei zări

aerul singur, calda respirare,

a trupului cu malurile vii

şi sângele în caldă lunecare.

Războiului, în zalele de fier

îi mai arunci cenuşa de-o viaţă,

păianjenului lucrător în cer

destramă-i în strivire punţi de aţă.

Un coviltir de-argint în calea ta,

lângă altar, poarta lui Dumnezeu.

Încet împingi, cu palmele abia

cortul sub care plânge ochiul meu.

Buricul degetelor îţi va arăta

doar semnul crucii unde voi fi eu.

Ostrovul

Şi cum îţi povesteam

un vis înalţat până la suprafaţa treziei

dezvăluindu-şi îngrămadirea de lucruri văzute aievea

şi cum din nou zăream pâmântul,

vrajba, nisipul din somn adunate

şi aduse încet către tine ca să le poţi locui.

În mijlocul apei

s-a tot ridicat o insulă

ca un vis adus pâna la suprafaţa treziei

pe care vom începe să-l locuim

luându-l pe tălpile noastre.

Simona Grazia DIMA

(7 octombrie 1958)

Ceaţă

Inima vorbind Inimii.

E-o datorie totuşi.

Mulţi cred că sunt pe lume puzderie de inimi.

Nu-i decât una.

Inimi învelite în zale vechi şi alge.

Inimi cu ochi temători să vadă,

traşi ca obloanele. Ochi puşi pentru veacuri

la păstrare.

Amintirea

Dar peştii aceştia,

peştii aceştia se gândesc mereu

la corăbiile aflate în trecere deasupra

ca la nişte incertitudini de grâu

şi mirodenii, mateloţii nu ştiu

de ce oftează şi strâng când şi când

de parâme, cu ochii la insulele din apropiere,

unde cuvinte cu crabi pe gene

se-ngraşă liniştit.

Cartea ascunsă

Toată lumea citeşte cartea ascunsă.

Negustorii-adormiţi pe tejghele,

aurolacii-n delir, academicienii

herghelegii, lucrătorul de la REBU,

cerşetorul cu tainu-n poală, cel ce-ntr-o

gară, pe ploaie, cumpără o carte

de la chioşc. Ei citesc cu toţii cartea ascunsă.

Nu se poate eschiva nimeni de la asta.

N-a chiulit vreodată cineva,

chiar de-a-ncurcat alfabetul.

Ce alandala merg lucrurile, îţi spui.

Râsul iute se preschimbă-n plâns,

negustorii se scutură din somn,

căruciorul cu gunoi se răstoarnă,

aurolacii se bat. Şi vaierele prefăcute

în şuviţe, în şuvoaie. Grădinile-nfocate

strigând după apă. Vezi până

la urmă cum se întâmplă-acestea, firesc şi liber,

foc de artificii pe canale.

Şi toţi păşesc pe vârfuri printre file.

Alexandru ANDRIŢOIU

(8 octombrie 1929 – 1 octombrie 1996)

 Arta poetică

Cea mai frumoasă lună e în lac,

cel mai frumos luceafăr e pe mare,

şi cîntă cel mai sincer pitpalac

nu-n pomi, ci-n amintiri şi în uitare.

Cea mai frumoasă lună e în lac.

Cea mai frumoasă floare e pe sîni,

sau în surpate plete de femeie –

şi nu lucesc, pe cer, ca în fîntîni

fantomele de lux din curcubeie.

Cea mai frumoasă floare e pe sîni.

E aurul mai cald în inelar

şi şoldul mai cu linii sub mătasă,

în nuntă-i vinul cel mai plin de har

şi-n rouă raza cea mai languroasă.

E aurul mai cald în inelar

Culori şi mirodenii cercuri fac

în jurul meu. Argila mea tresare

şi cu cămaşa cerului mă-mbrac.

Şi iată-mă-s, deodată, cer şi zare.

Metamorfoze

Să numeri arbori, ani să numeri

prin parcu-n care, inspirat,

eu, când te-am sărutat pe umeri,

sărutu-n aripi s-a schimbat.

Cimilitura nici nu preget

s-o luminez : Cinel, cinel,

eu, când te-am sărutat pe deget,

sărutul s-a făcut inel.

Menit e chipul tău să-nfrunte

al vremii val, neabătut.

Eu, când te-am sărutat pe frunte,

sărutul lauri s-a făcut.

De dragoste

O, mai cu seamă seara te iubesc,

când lucrurile par nedesluşite,

când porţile se-nchid c-un ritm firesc

şi iederea începe să palpite,

când arborii-s mai tainici şi mai mari

şi când se-aud fântânele mai bine,

îmbucură-mă! Fie să apari,

chiar de vei trece-n oră fără mine.

Arată-mi-te iarăşi respirând

ca apele de lună îmbiate.

Un strop de mări în ochi mi s-a răsfrânt,

căci mări şi lacrimi sunt, la fel, sărate.

Adu-ţi aminte de un biet dactil,

de un fragment fragil de poezie

pe care ţi l-am strecurat, subtil,

pe un pătrat lunatic de hârtie.

E seara dulce ca un elixir

şi arborii par turnuri lungi de pace,

iar cerul, ca hladima de emir,

mai străluceşte, vrând să ne împace.

O, mai cu seamă seara te iubesc,

femeie, ce-ai rămas, în ani, departe.

Citesc şi mă citesti, şi te citesc,

şi-mi stai ca semnul de mătase-n carte.

Şt. O. Iosif

 (11 octombrie 1875 – 22 iunie 1913)

Acolo

Tu, singuratică şi-albastră,
Rătăcitoare-n infinit,
La ce mă chemi necontenit,
Acolo-n colţul de fereastră,
Să te ador înmărmurit?...

Şi spune-mi ce-nrudită vrajă
Şi ce îndepărtat mister
Mă face pururi să te cer
Deasupra capului de strajă,
Stea singuratică pe cer?...

Isus

Veghează-n colţ a candelei lumină,

Învăluind icoana-n raze pale:

Isus, copil, la sînul maicei sale;

Păstori se miră, magi i se închină.

Un zîmbet liniştit, blînd, fără vină,

Şi totuşi nu ştiu ce ascunsă jale,

Ce presimţiri de chinuri ideale

Umbresc în taină faţa lui divină

Ştiai de-atunci, Isuse, tu c-odată,

Iubind prea mult pe oameni, drept răsplată,

Vei îndura batjocura şi-amarul,

Şi-ncununat cu spini, urcînd Calvarul

Pe umăr crucea singuri ţi-o vei duce

Şi vei muri, strigînd la cer, pe cruce?...

Vasile V VOICULESCU  

(27 noiembrie 1884 -26 aprilie 1963)

IN MEMORIAM

Zahei orbul

A sărutat ninsoarea pe botul ei de miel,

pierzându-se în ceaţa din lunca străvezie, 

Purtând pe umeri crucea pe care-a dus-o EL

Ca pe-o ispită dulce, în vinerea pustie.

În taină spun irozii că l-au văzut trecând

prin luncile albastre ce mărginesc târziul,

păşind pe val de ape, înveşmântat în gând,

De-a dreapta-i era Tatăl şi-n stânga păşea Fiul.

Mai spun că într-o vreme redată risipirii

se va întoarce-n taină şi obosit la cină

şi ridicându-şi trupul din pulberea iubirii

va cuvânta spre umbre: Veniţi de luaţi lumină!

Gellu DORIAN

(13.10.1953)

Masa

Ştiu că nici gloria, nici amărăciunea

nu-mi vor fi fructe mâncate de viermi -

de luni până sâmbătă treceam printre oameni,

duminica stăteam la masă şi îmbătrâneam uşor,

pâna când vedeam moartea ca pe o ultimă speranţă

la fereastra închisă la intrarea în cer.

Doamne Dumnezeule, mă certa sângele,

nici trupul nu era fericit,

numai sufletul ca o smochină sălta în cerul gurii

ca un fluture prin cerul senin!

Doamne Dumnezeule, ce să faci în clipa când omul te vede

şi crede că este el, trist de câte bube are pe trup?

Nici gloria, nici amărăciunea

nu mai au sunetul acela gălăgios

pe care-l simţi când crezi că toate ale lumii

ţi se pun la picioare -

prin ţipăt te strecori ca într-o femeie

care te înmormântează şi te învie de o mie de ori!

Apoi pământul nu mai are nevoie de tine!

Poate cerul, îţi zici! 

Jerfa

Nu există biserică în care să nu fi căzut în genunchi,

cerul să nu se fi adunat în ochii mei

ca în fundul paharului gol din mîna celui care toată viaţa a şters

ferestrele bodegilor

până le-a făcut icoane la care să se închine

dragostea mea galbenă ca toamna

când intru sub cearşafuri ca pământul sub zăpezi

şi te rog, înveleşte-mă, dezveleşte-mă,

fă-mă pernă sub capul tău plin de gărgăunii pe care nu i-am

strivit la timp,

nu există secundă din zi în care să nu mă fi salvat

de la înec se sub lacrimi

aşa cum fac drumeţii în mijlocul vârtejului când capul se face elice

şi se urcă la cer

fir de praf într-o galaxie a nimănuilor,

dragostea mea verde ca busuiocul

când ies noaptea în lume şi se face lumină la fiecare fereastră din cer

la care bat şi tu nu-mi răspunzi,

primeşte-mă, alungă-mă

dar să ştiu că mânuţa ta face semn de sabie peste ţeasta mea

suferindă ca o gutuie într-un raft plin de morminte

putrezind ca lumina în seul rânced,

ca un licurici sub brazda de fân,

nu există piatră pe care călcând-o să nu fi gemut de durere

ca în vene sângele miruit

prin biserici de paharele din care am plecat singur

aşa cum face lumea după ce i se termină sufletul

alb ca dragostea mea

când înfloreşte în pruni şi se aprinde în alambicurile din care

doar cel mort nu-l poate îmbia pe cel viu

să guste din dragostea mea căzută-n genunchi

în toate bisericile prin care te-am căutat şi nu te-am găsit-

cerul, un pustiu în care nisipul se ascunde-n nisip...

Gheorghe ENE

(16 oct. 1950 -  9 mai 2011)

Declaraţie

dau ştire prin buletinul meu de identitate

că eu acesta sînt pe numele meu inconfundabil

în confuzia generală general-valabilă şi neînlăturabilă

cu toate eforturile depuse

de toţi aceea la acea chemare

aşa mă cheamă cum scrie pe ăla

cum scriu eu pe ăsta

nu cum îmi urlă chemarea

nu cum mi se strigă sau urlă aici lângă mine

unde uşor mă poate atinge o mînă

sau o prelungire a ei ţinută în mîini

şi învîrtită în jurul unui corp

care se apără de ceea ce

în confuzia generală de chemare urlată

îl poate ataca în corporalitatea sa -

eu nu sînt în atac înspre vreunul care-şi conservă

ceva-ul său conservabil ori nimicul dintr-o conservă

prelungirile mîinilor mele

sînt neputiincioase în identitatea mea -

strigîndu-mă cineva face cu numele meu

ceva într-un nume comun pentru asta-i numit

să apere cu prelungirile mîinilor sale

şi cu prelungirea cea mare

o identitate comună prelungită în „ism“ -

eu sînt la numitor

redus la tăcere în identitate -

mă chemă aşa aşa trebuie e bine aşa

îmi e bine numai aşa şi aşa

şi hop-ş-aşa şi iar aşa

pot da eu de ştire

prin buletinul de identitate

că eu acesta sînt pe numele meu

inconfundabil.

Mărginiri

Stau să mă hotărăsc bine cum va fi așezarea mea

omenească

în fața paginii și mai departe de albul singurătății aici

ce nume ce conținut

ce aspect odihnitor vizual să dau

interiorului în care

mă angajez să nu uit

condiția mea de eu metonimic.

Mă îndepărtez cu o pauză în care inspir

O încredere mută în oameni

și deja constat deja conchid

că am articulat bine existența

acestei încrederi și a reversului

său despre mine.

Adică eu

individ oarecare

luat ca exemplu oarecare

într-o oarecare lumină

de acum a anului o mie

nouă sute șaptezeci și atît

luna a zecea ziua aceasta

eu sunt un om mărginit

eu afirm că sunt un om mărginit

eu cred eu nu neg

eu nu mă ocup cu a uita

că sînt un om mărginit

eu mai departe mă pot mărgini

și alte concluzii

de felul acesta

și numai acesta

dar mărginirea mea reală

din existența mea reală

de acum a anului o mie

nouă sute șaptezeci și atît

luna a zecea ziua de astăzi

ea-mi interzice să uit

condiția mea de eu

metonimic

ea mă lipsește deodată de margini

chiar cînd afirm

și nu neg și nu uit

și scriu la nesfîrșit că

eu sunt un om mărginit

ea descrie acum și aici

așezarea mea omenească

în fața paginii și mai departe

pînă la ultima mea mărginire

de care  nu mă desparte

cît încă mai scriu

decît gîndul

că sînt mereu pregătit

pentru moarte.

Sînt viu!...

Mircea Bârsilă

(19.10.1952)

Basm

Lui Cezar Baltag, in memoriam

Unde şi unde o văduvă încă tânără. Unde şi unde

o baltă, un pod, o ruină. Vine, adusă de vânt, o pasăre

şi-ţi dăruieşte o cărticică neagră,

iar după aceea începe să cânte  

aşezată, în apropiere, pe-o creangă.

Vine dinspre miazănoapte un cal şarg, înaripat,

şi-ţi cere să cauţi, printre lucrurile magice

din urechile lui, o năframă. Unde şi unde o vamă

unde doarme un şarpe, unul cu o stea sclipitoare

în frunte – şi câte-un lan de cânepă verde

unde stau ascunşi, în timpul zilei, îngeri,

de parcă lanul de cânepă ar fi o biserică. Încotro?

te întreabă, mirat, aliorul. Încotro?

te  întreabă omagul, păpădia, ţintaura

şi urzicile rele, drăcuindu-se mereu între ele.

Ai grijă să nu ţi se fure năframa când dormi:

te sfătuiesc, întristate, floricelele căzute, în timpul

nopţii, din pomi. Ai grijă să nu uiţi să citeşti,

cu glas tare, din carte,

când vei simţi că ţi-e teamă să mergi mai departe.

Din sfânta cărticică,

întâlnind o femeie – una foarte frumoasă, dar care

te aşteaptă jumulind o găină pestriţă. Unde şi unde

o vamă unde doarme un şarpe.

Unde şi unde un deal – unde se roteşte o pajură.

Ochii de pe aripile fluturilor

De ce mai vine omul pe lume, dacă trebuie să plece,

atât de repede, înapoi?

Văd cu ochii de pe aripile fluturilor, de mai multă vreme,

şi aud cu scorbura tot mai adâncă a unui plop.

De ce mai vine omul pe lume:

doar pentru frumuseţea – aproape mistică – a câtorva primăveri,

doar pentru câteva amenzi, pe care este mai bine

să le plăteşti în 24 de ore,

şi nişte petreceri cu lăutari şi femei în haine de gală?

Cât mai am eu de scris?

Cât mai am eu de trăit?

De aceste întrebări

este însoţită peste tot nepotolita mea sete de viaţă.

O pulbere negativă, eretică, o cenuşă nebună

vor ajunge, negrele stări, într-o zi, 

pe care le trăiesc la gândul absurdei întoarceri

în pământ. În ţărâna din care am fost zidiţi. 

În mod sigur,

dacă ar fi fost să fiu, pe aici, un cocoş,

întregul sat ar fi băltit, zile de-a rândul, în sânge,

după tăierea mea, pe butucul de lemn, cu toporul.

Florentina Loredana DALIAN         

(21.10.1972)

Ceva se schimbă, ceva rămâne la fel

Străbați câmpia într-o vară toridă

pe urmele inocenței de demult;

e vremea seceratului la orz

dar ochilor tăi li se-arată lanul încă verde

în care te afundai la cules de mușețel,

spicele înalte până la gât,

departe la șosea Fata Morgana,

dincolo de ea, apa Ialomiței - tărâmul interzis

în care nu te-avântai niciodată.

Îți amintești că acesta e satul

cu troițe la fiecare colț de stradă,

cu biserica din scânduri coborâtă din munți,

cu mirosul crinilor ademenitor.

Bat clopotele a sărbătoare,

dangătul lor aduce cu statornicia;

un gând fugar: nici acum n-ai aflat

dacă numele de strada Duzilor vine

de la arbori sau de la oameni

și-ți spui deghizând o lacrimă în boabă de rouă

că, întotdeauna, ceva se schimbă,

ceva rămâne la fel.

Depresie

Bătrâna cu flori mi-a întins lăcrămioare

de obicei cumpăr le ador

azi doar i-am zâmbit

i-am întins o monedă

şi-am trecut mai departe

a alergat după mine

Ia-ţi florile nu primesc de pomană

s-a oprit nedumerită

când mi-a văzut lacrimile

de ce plângi maică? a întrebat simplu

cum întreabă femeile de la ţară

chiar aşa de ce plâng?

ridic din umeri mă uit la ea

nu se lasă clintită aşteaptă răspuns

Am o depresie zic

adică ce? Asta-i un fel de doagă lipsă?

Îhm...

n-are nimic mă consolează

nu eşti singura...

da’ să nu mai plângi că-ţi strici ochii

uite eu stau în frig pentru doi bănuţi

bat cale lungă rabd de foame

n-am lemne de foc şi nu mai plâng

tu doar ai coborât din maşină

eşti îmbrăcată încălţată

(oho, şi-ncă cum dar

numai eu am voie s-o spun)

ce-ţi lipseşte? în afară de doaga-aia...

nu pleacă nici nu tace ce să-i răspund?

când nu ştii ce să spui

cel mai la-ndemână e adevărul

dragostea! asta-mi lipseşte

ai vrut să ştii ai aflat mai vrei?

na să te saturi

Dragosteeeeaaaa!

se uită buimacă îşi face cruce

face un semn la cap către omul cu fluierul

care cântă şi el pentr-un bănuţ

fata asta săraca e dusă

ai auzit ce-i lipseşte?

omul îşi vede de fluierul lui

apoi începe să fredoneze

Dragoste buruiană rea!

femeia îşi vede de

lăcrămioarele ei timpurii

eu îmi văd de drumul meu

presărat cu lacrimi

Nicolae SAVA

(23. 10. 1950)

Un ultim text salvat din mâna adormită

Cum trece apa prin pământ fără să schimbe nimic
din fizionomia zonei geografice,
trec şi eu printre voi, copiii mei neascultători,
dar nu vedeţi că-n spatele oglinzii s-a născut
un deşert ce aşteaptă o şoaptă de apă.
Vorbesc, vorbesc, vorbesc dar cât o să mai pot
deschide fereastra exilului meu voluntar spre voi?

Cum umbra trece cu spaimă printre stejarii rotaţi
şi nu tresare nici o frunză de emoţia clipei
aşa trec şi eu printre voi, copii neascultători
şi curaţi, dar nu vedeţi că doar cenuşa mea pluteşte
în aerul împovărat de cuvintele voastre.
Vorbesc, vorbesc, vorbesc dar cât o să mai pot
încropi din şoaptele morţilor un paradis ce vă place?

Sunt simple lucrurile în această bibliotecă de carne
ce cu o sacră spaimă le percepem încet. Ne e teamă
doar să le numim. Când, înduioşaţi, vom trece peste
oarba uitare, tresărind din somnul nostru nesfânt,
zădărnicia ne va înghiţi cu barbara ei superbie.
Voi vorbi, voi vorbi, voi vorbi dar cât pot fi mai înalt
decât universul vostru solitar, nepătruns şi stufos?

Mă latră asfinţitul şi nu cred

Semăn tot mai mult a copac.

Mai cuminte decât busuiocul

trimit semne disperate de ajutor celor

de pe ţărm, dar am să mor

tot căutând un om mai singur decât mine în acest univers

din care nu pot evada.

 Semăn tot mai mult a copac, un copac

din care fac fluiere alţii. Veselia din inima mea

nu încape în frumoasele piepturi ale altor

bărbaţi. Au sufletul greu şi nu ştiu

să mângâie cu privirea nici o poveste.

Mă latră asfinţitul şi nu cred

că mă va muşca niciodată de nume.

Mama mi-a spus că eram sortit îngerilor,

după ce am trecut prin luna octombrie

dar hazardul a hotărât altceva. Mama

a închis ferestrele casei demult,

nimeni să nu vadă tristeţea fiului ei de acum.

 Doamne, semăn mai mult a copac

deşi mi-ai dat prea multă veselie în inima mea.

O inimă preacucernică în faţa frumuseţii

de care seamă voi da ţărânii care mă aşteaptă

în dulcea ei îmbrăţişare. Atunci, sufletul meu

se va ridica în munţi ca o pasăre, precum scria

un caligraf mai bătrân decât istoria toată.