Poeţii lunii noiembrie (Ovidiu Genaru, Mircea Dinescu, Lucian Mănăilescu, Constantin Fieraru, Silvia Goteanschi, Ion P. Iacob, Virgil Diaconu)

POEŢII LUNI NOIEMBRIE

(Calendar subiectiv)

10 noiembrie 1934

Ovidiu Genaru  

Într-o nobilă mahala

Toate păsările cerului sînt avuția

națiunii norii și curcubeul fără

de graniți și fără izvor

dragele mele gemene ochii mei de dincolo  de

sfîrșit scrierea mea de dincolo

de tăcerea eternă viața mea de dincolo

de epoca eroică

anume eu am lăsat în urmă guri care

să nu tacă eu am trăit ca iona în burta

provinciei într-o nobilă mahala

cu flori de mărită-mă mamă vis a vis de cîrciuma

leei zilbeștein nu prea departe de

mările de gunoaie acolo am auzit trenurile

acolo mi-au crescut întîile dorinți

dar acum totul s-a sfîrșit

a fost un coșmar amintiți-vă bine

de întunecații romantici care-și sfîrșeau

poezia cu o rază de soare

Adio şi rouă

Viaţă înlocuită cu altceva.

Morminte calde pe cer.

Îngerul meu păzitor

mă pedepseşte cu fier.

O mână întinsă de tine

stârneşte adieri de cantalup.

Dragostea noastră sub cheie

de jder şi de lup.

Nu te plimb în caleaşcă şi nu

te iau în balansoir

lumea nu ne cunoaşte

nu ne spune bonsoir

Căci fiind în pustiu locul acela

e nedefinit în corp

ca şi sufletul.

Oarbă şi orb.

De zile cu femeie la mijloc

nu mă mai satur nu.

Ultimul Ovidiu al fantasmelor

ultima tu.

Seara cade ca ghilotina

taie plângeri şi ziduri în două.

Pe scaunul absenţei tale

Adio şi rouă.

Albele corturi ale copilăriei

Din nou te iubim münchausen

pentru că intri noaptea pe ferestrele

internatului și ridici din cearșafurile

murdare albele corturi ale copilăriei

tu prefaci lăzile de marmeladă în dulci

senvișuri cu diamante o mincinosule

ce bine ne simțim cu tine în

umbra urîtului cînd tusea noastră

aruncă pe caldarîm frunze însîngerate

rogu-te baroane însoțește-mă în comuna

tatălui meu de pe dealuri s-aprinzi și

acolo pofta de-a spune că viața e vis

Umoristul gotic de unchiu-meu

Trist e omul care nu-nțelege

graiul animalelor hei la naiba

toate mi se trag de la acel bărbos de unchiu-

meu filozof pasionat după mașini

cu aburi și societăți utopice înfloritoare

mare proprietar de castel la capătul

ocheanului umoristul gotic luat în

serios de rudele mele sărace

care într-o blestemată zi i-au desfăcut

testamentul și-acum rabdă

Ocheanul lui Swift

Prietenii mei sînt de nerecunoscut

nu mai vor să alerge după fluturi nu

mai vor să joace popice la pista aia

brutală care îngroașe vocea

prietenii mei cînd aud de club cască

cred că s-au îmbolnăvit pe nesimțite

s-au îngrășat s-au săturat de furajul,

de dandanaua provinciei; s-a întîmplat

ca grăjdarul să găsească în mormanele

de îngrășăminte bătrînul ochean ruginit al

irlandezului ăluia de swift și-acum toți

vor să-l îndrepte spre prosperele

magazii ale țărmurilor de mîine

11 noiembrie 1950

Mircea Dinescu

Baladă veselă

pentru tristeţea celui plecat la oaste

Mama ta poartă ochelari cu şapte lentile

tatăl tău te păzeşte din turn,

grăbeşte-te iubito mai am câteva zile

şi am să plec soldat într-un cătun.

De nu – să-ţi porţi neprihănirea tristă

ca pe-un câştig umil de câţiva franci

eu am să-mi fac obiele din batistă

pe rănile aprinse în bocanci,

şi am să lăcrimez pe patul puştii

şopârle reci, dacă mai fi iubit,

te-aş fi-nvăţat ceva ce încă nu ştii

şi seamă n-aş mai lua de cei în blid.

Aşa, când lungi trompete îmi sfâşie

auzul, scuze cer la şobolani,

şi îmi îmbrac umila mea stafie

în pânza cu gândacii diafani,

şi-apoi, într-o cazarmă crenelată

buimac de soare între caporali

fără de mamă şi fără de tată

am să învăţ cât suntem de egali.

Când tu  în parcuri roze te vei bate

cu flori printre frumoşi adolescenţi

eu am să duc o raniţă în spate

şi-am să-i învăţ algebră pe sergenţi,

când tu ai să dansezi fără vreo grijă

curtată îndelung de-un licean

de mine se va-ndrăgosti o schijă

şi-am să te văd printr-un întors ochean,

aşa că fie-ţi milă sau blesteme

îţi voi rosti în loc de rămas-bun,

lasă-ţi părinţii şi nu te mai teme

căci am să plec soldat într-un cătun.

Sunt tânăr, Doamnă

Sunt tânăr, Doamnă, vinul mă ştie pe de rost

şi ochiul sclav îmi cară fecioarele prin sânge,

cum aş putea întoarce copilul care-am fost

când carne-mi înfloreşte şi doar uitarea plânge.

Sunt tânăr, Doamnă, lucruri am aşezat destul

ca să pricep căderea din somn spre echilibru,

dar bulgări de lumină dac-aş mânca, sătul

nu m-aş încape în pielea mea de tigru.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr cu spatele frumos

şi vreau drept hrană lapte din sfârcuri de cometă,

să-mi crească ceru-n suflet şi stelele în os

şi să dezmint zăpada pierdut în piruetă.

Sunt tânăr, Doamnă, încă aripile mă ţin

chiar de ating pământul pe-aproape cu genunchii,

această putrezire mă-mbată ca un vin

căci simt curgând prin dânsa bunicile şi unchii.

Sunt tânăr, Doamnă, tânăr, de-aceea nu te cred,

oricât mi-ai spune, timpul nu-şi ascute gheara

deşi arcaşii ceţii spre mine îşi reped

săgeţile vestirii, sunt tânăr. Bună seara!

Ai grijă

Ai grijă să nu faci şi tu explozie

(din înger n-a rămas măcar o schijă)

calcă pe vârful plopilor cu grijă

să nu verşi sufertaşul cu ambrozie.

Sînt zei abandonaţi ca puii mîţii

prin gropile cereşti scîncind de sete,

sînt arhitecţii Domnului, în cete,

ce-au lins pe urma Lui dîra tărîţii.

Tu voiajor al stărilor de transă

ai grijă de căminul de bătrâni,

minte-i c-au fost eroi şi c-au fost buni

şi că mai au acolo jos o şansă.

Cântec de inimă albastră

Mai ştii cum te strigam pe-atunci

„icoană cu picioare lungi”

veneai pe râu sau râu erai

curgeai în mine până-n rai

cu limba preschimbată-n bici

vânam pe coapse iepuri mici

vânam prin pulpe fân mieriu

erai mireasmă eram viu.

Dar of of of desiş de ochi

acum de mine trag trei popi

carnea-mi miroase de pe-acum

a scândurică de salcâm

pe când mânzeşte muşti din cai

mie ţârăna-mi spune hai,

mie ulcica-mi spune blid,

iubire - măr rostogolit

Scurt reportaj

în sprijinul profesorului de limba română care cere mai multe ore de predare pe săptămânaă 

Vara însoţeşte elevii la atelierul mecanic

toamna numără rîndurile de porumb

iarna zvîrle zăpada din faţa şcolii

primăvara cîntă la căminul cultural

măreţul timidul profesor de limba română

muncitor calificat în uzinele Sadoveanu şi Tudor Arghezi

printre rigle şi logaritmi

printre fierăstraie şi strunguri

îşi face şi el loc într-o salopetă uşoară de cuvinte

şi abia apucă să înveţe copiii că H2O

se numea pe vremea străbunilor apă

că-i firesc să spui bună ziua şi nu radical din 14

apoi să-i explice elevului Bujie Ion

că H.P.B. nu-i o întreprindere oarecare

ci chiar Hortensia Papadat-Bengescu

că noi n-am avut timp să ridicăm piramide

şi ne-am îngropat faraonii în folclor

că limba română e inoxidabilă... Stop!

...şi din nou H2O, radical din 14, H.P.B.,

fiindcă ora de limba română s-a şi terminat

şi abia peste o săptămînă ne vom mai vorbi

11 noiembrie 1951

Lucian Mănăilescu

Oraşul din lună

Maşina de fabricat întuneric trece

prin nopţile albe ale generaţiei mele

risipind foşnete şi iluzii.

Unde sunt, hărţile tale, Doamne,

oceanele în furtună şi Steaua Nordului

şi continentele nedescoperite?

Acum, în bâlcurile viitorului

sunt doar barăci de scânduri şi

fericirii improvizate, vitrine

cu geamuri sparte şi bătrâne Ofeli

povestind despre iubiri şi rochii de muselină,

sau privind peste gardul amintirii

un drum care nu are capăt şi pe care

nu s-a întors nimeni, niciodată.

În oraşul nostru de pripas viaţa

merge totuşi înainte, sunt nunţi

şi cochetării ambulante, pensionari

cu copilăria de mână, duioşii comunitare,

mijloace de visat în comun

şi în  umbra turnului primăriei

se spânzură, în fiecare seară,

cucuveaua palidă a lunii.

Cutia cu butoane

Locuim într-o cutie cu butoane

şi privim pe fereastră

amintirile care se transmit în direct...

Cine ştie, poate o să ne zărim  aşezaţi

confortabil în fotoliu, zâmbind întunericului,

sau vom afla că suntem fericiţi

şi că veşnicia durează doar o secundă.

Asta în timp ce, în piaţa de peste drum,

mulţimea aşteaptă binecuvântarea

indulgenţelor electorale:

trei mici şi o bere, un cornet

de seminţe, un bilet de tren aproape gratis

pentru călătoriile imginare în Arcadia

şi o mulţime de afişe poleind

zidurile democraţiei...

Poate, în curând vom uita toate astea!

În cutia cu butoane

vor fi clonaţi miniştrii şi dinozauri

iar lucrurile vor îmbătrâni fără noi

aşteptând ştirile corozive ale

dimineţii de mâine.

Zeppelinul

Cineva ne înghesuie în zeppelinul

bunăvoinţei, ne îndoapă

cu hieroglife şi ne lasă să plutim

precum norii, între cer şi pământ...

Seara exersăm un fel de moarte...

De acolo, de sus, se văd doar umbrele

de catedrală ale visului -

rochia ta, iubito, trece surâzătoare

printre frunzele toamnei şi

în bâlciul cotidian tristeţile

se vând pe sub mână...

De aceea vă spun, cineva se joacă

de-a viaţa noastră, tăcerea

ne bagă degetele în urechi,

ceasurile se umplu de greieri

şi zeppelinul abia se mai vede...

Zborul meu de târziu

M-am întors să mai mor puţin

printre voi, prieteni,

şi sunt fericit de parcă

m-ar devora zăpada.

Bate un vânt argintiu în ferestre...

E foşnetul inimilor voastre

de duminică, prevestind

zborul meu de târziu.

Va fi ca o blândă cădere

în marmura nopţii, în care

Dumnezeu îşi trăieşte

singurătatea...

Lecţia de istorie

În anestezia protestelor tulburi

omul cu inimă de câine cântă

exersându-şi sălbăticia...

În piaţă murmurul benerelor

rostogoleşte melci albaştri şi

umbre ţestoase, mulţimea se agită

şi face cu mâna zilei de mâine.

- Iată, dragi copii, explică diriginta,

acestea, în poziţie de drepţi,

sunt statuile, mai departe vedeţi

şinele de tramvai şi în capătul

pieţei, dincolo de ceasul cu cuc,

lacrimile de silicon ale ploii.

Aşadar, aliniaţi-vă frumos, cu faţa

la zid, şi spuneţi-i domnului ministru

ce lecţie aţi pregătit pentru azi

şi ce vreţi să vă faceţi

când veţi fi mari...

12 noiembrie 1953

Constantin Fieraru

***

ce n-a reuşit nici un general

în istorie

să deschidă o breşă în interiorul Siberiei

îi reuşeşte toamnei revărsate

cu mult peste marginile draconicului

decembrie

pe spicul paiului de ovăz

din lumina ei

se naşte Hristos

toamnă cu atât mai nepământeană

îngenunchiată la gura de canal

în care s-a revărsat cenuşa revoluţiei

din decembrie

doar sub mirungerea ei de viaţa ta

se alege praful şi pulberea florii de tei

lumina ei

ascensiune de probă cu trupul

prin celulele lumânării aprinse

cu mult înaintea secundei finale

***

avionul

în care se afla corul Armatei Roşii

se prăbuşeşte după ce decolează de pe

aeroportul din Soci

în valurile Mării Negre

două săptămâni mai târziu viscolul

învârtejeşte ninsoarea cu 100 de kilometric la oră

şi contramandează ceremonia Epifaniei

„Boboteaza” în ortodoxie

pregătită de câteva zile în portul Constanţa

zeci de sticle de agheazmă îngheţată

se îngrămădesc sub zăpadă

purtate de valuri

urletele coriştilor ce se înecau

au ajuns la malul mării

şi devin casante sub ger

a doua zi oamenii canalelor adună

sticlele cu apă sfinţită

şi le vând în oraş

agheazma de gheaţă fisurându-se

cu suspinele negrăite ale Duhului Sfânt

în interioarele caselor ferite de

temperaturi mari

începând

de a doua zi când este plecarea lui Gică

la Londra

cu avionul

şi următoarele dimineţi

bei şi tu din această agheazmă

o fibră ţi se deşiră în muşchiul inimii

sare ca firul ciorapului

e o liţă rulată pe degetul mic de electrician

simţi dimineaţa fibrele inimii freamătul lor

sub aripile unui înger care ţese cu ele

un înspăimântat motiv pictural

tu care n-ai avut curajul nici să-ţi priveşti

electrocardiograma cât ai fost viu

asaltat de ispite şi necurăţenii a patra zi

te opreşti

la ultima zi când biserica mai permite

să fie băută fără binecuvântare

apa sfinţită

nu era prima oară când renunţam

cu puţin înainte să ajung la malul

***

trecută-i de acum şi vârsta la care

bunicul termina

cum îmi povestea mama în anii copilăriei

cu o resemnare în care tresăreau

palide umbre din răvăşirea de altădată

în cămaşă de forţă

copilărie

cursă în aşteptarea

acelui bunic care să mă legene

pe braţele cămăşii de forţă

faptele de arme în războiul din Est

şi anii de prizonierat

păleau în faţa acelei cămăşi

în care spre admiraţia mea sfârşise

apoteotic

fusese fierarul armatei de cavalerie

şi chiar îndopat cu injecţii

şi chiar îndobitocit cu calmante

în anii de după război

nu înceta să-şi imagineze

noaptea când fiul său fierar

îl va fura din spital şi-l va arunca

în flăcări

îmbrăcat doar în cămaşa cu cifru

şi din cămaşa de forţă incandescent

cu cenuşa lui înăuntru

va tăia fierul pentru potcoavele

cailor liberi

bunicul cu numele diminutivat al lui

Virgiliu

cel ce mă ţine de mână

în zorii nopţilor de ianuarie

la ieşirea din cătunele demenţei

***

Pacientul doctorului Şuţu 

azvârle calmante 

în obrazul amiezii de iunie. 

Crinii dinastici 

îl plimbă-n alt veac 

al luminilor şi al terorii. 

*** 

 La capătul bunei speranţe 

comand regulamentar: 

„Gardă v-aliniaţi! Gardă, drepţi! 

Gardă, pentru onor înainte prezentaţi 

Arm`! 

Doamne, 

în timpul existenţei mele nu s-a 

întâmplat 

nimic deosebit.” 

12 noiembrie 1955

Ion P. Iacob 

Mâna răsărită din eter

umbra

unui model care refuză

                sculptorul ger

poezia e mănuşa de fier

care mă încătuşează liber

sub cer

*

fără Dumnezeu

trebuie să-ţi asumi trecutul

de maimuţă

Despre poet, profet în ţara lui

a filtrat lumina

până a ajuns la esenţă

în robia întunericului

acum victorios

şi orb

cerşeşte

de la propria umbră

Scara lui Iacob

pe scara îngerului

fină şi precisă

pe scara îngerului

eu

sunt treapta lipsă

Gramofonul

eu eu eu eu

eu eu eu

eu

un gramofon stricat

pe care-l repară

m e r e u

Dumnezeu

Orbi  în lucrările haosului

 „asemeni viermelui

să înoţi

în grăsimea timpului

în dimensiunea lui

lipsită de şira spinării”

undeva departe

cineva vrea să deschidă cerurile

şi cheia este acest infinit

de la o privire orbită la alta

25.11. 1982

Silvia Goteanschii 

Bărbaţii plâng

Bărbaţii plâng ca pietrele în valuri

ce unduiesc o lacrimă la maluri

şi trec lăsând durerea-n mii de spaţii.

Cine a spus că nu mai plâng bărbaţii?

Bărbatul primul a văzut pământul,

a plâns amar o patimă bălaie.

bărbaţii plâng cu pumnul, plând cu gândul,

bărbaţii plâng ca fulgerul în ploaie.

Cine a spus că nu mai plâng bărbaţii?

Înnebuniţi de cele şapte graţii

bărbaţii plâng o mare primăvară,

bărbaţii plâng nejinduind ovaţii,

bărbaţii plâng, şi iartă, şi omoară...

Stare de rău

mă desfac ca miezul într-o nucă crăpată
acolo e puterea magică şi agenda cu notiţele mele
despre cum trebuie să vă trăiesc oameni

din miez am să mă prefac în cocoş
să mă anunţ că oricum se va face dimineaţă

azi am văzut că sunt reală
sunt reală de tot
cu bigudiurile pe cap
am să ies în strada să strig cucuriguuu

apoi am să mă aşez pe bancă
şi am să-mi cos zile din ierburi
am să-mi montez şi un bec în frunte
să aduc argumente pentru existenţa mea mioapă

am să beau zece tuburi de pastile antinaţionale
am să-mi conectez inima la aparate pentru dedublare
una din cele două femei frumoase
va rămâne cu tine

căci
eu îmi fac bagajele şi plec la mama

Frontiera

Sunt o fată frumoasă

din iad cu o sticlă de rom în mână,

sunt spatele tău tatuat

și toată bărbăția ta,

sunt lipsită de prejudecăți

și nici lipsa ta n-o mai simt,

decât dacă citesc din bacovia,

sau îmi ascult inima cu fonendoscopul.

Sunt o tipă orgolioasă,

trecută de 30 de ani

ca și cum aș fi trecută de bătălia

de la Rovine.

Sunt o luptătoare, da.

Chiar și în acest salon jegos

de spital, mă gândesc

că morții, sunt un grup criminal

organizat … și vesel.

Exemplar unic

 Îți repet, nu contează dacă te iubesc sau nu,

contează că am creat fereastra

prin care privim același război civil,

contează că am rămas amândoi în afara cauzei

și ne mestecăm tăcuți grătarul

din farfurie,

contează că nu ne mâncăm unul pe altul,

apoi nici asta nu mai contează,

pentru că,

uite, se apropie un nevăzător de mine

ca de o nevăzătoare și-mi spune:

Acesta este pământul și aceasta, peste el, apa.

Ostatică a lumilor de ieri

N-ar trebui să-ţi scriu,

dar recunosc,

sunt o ostatică a lumilor de ieri,

mint cu neruşinare

despre mine,

spunându-ţi că aş mai putea iubi,

sunt nerostirea celor ce-am visat

să mi se-ntâmple-n viaţa asta,

poate,

nu ştiu decât să cad

şi din căderi

nici cât din lovitură-mi aparţine,

de fapt,

eu nici plăcerea nu cunosc,

exploziile acelea-Aleutine

şi care,

de ar exista, ar ciurui

cadavrul meu pustiu şi-nfricoşat,

sunt liberă,

(iar azi am înţeles că şi căruntă)

ce naiba poţi să faci

cu-atâta libertate ?!

şi văd strigoiul alb cărând un mort

şi de atâta moarte,

lumina cum se-ncruntă.

28 noviembrie 1948

Virgil Diaconu

Dimineaţa

În fiecare zi, o armată de vrăbii

îmi deschide fereastra.

În fiecare zi, gălăgia lor îmi aruncă în faţă

dimineaţa.

Dimineaţa, prinţesa aceasta de cartier

care îşi bagă nasul peste tot, prinţesa

cu capul plin de vrăbii,

care mă plesneşte peste ochi cu palmele ei

luminoase

şi mă umple de cântec.

În fiecare zi, o armată de vrăbii

îmi deschide fereastra,

joacă şotronul pe masa mea,

printre manuscrise.

Nici nu mă trezesc bine şi camera

se umple de larma lor.

Toate au să-mi spună câte ceva.

Toate mă ceartă pentru grădina mea

de umbre,

pentru visele rupte; pentru

trandafirii mei negri.

Ziua mea începe cu o zarvă de vrăbii.

În fiecare dimineaţă ele trag de pe mine

leşul tristeţii ce mă acoperă.

Eu voi pleca să cuceresc lumea

cu o legiune de vrăbii.

Voi pleca să cuceresc lumea

cu un singur poem.

Da, cu o singură vrabie mă lepăd de întuneric

ca de o haină veche.

Femeia secretă

Locuiesc într-o bătaie de inimă.

De când ai trecut pe la mine cu norul de vrăbii,

aici locuiesc. De când ţi-ai uitat mâinile pe masa de scris

şi picioarele printre cearşafuri…

Libelula, desigur, ar fi prea puţin pentru freamătul

pe care l-ai lăsat la mine aseară

Da, prezenţa ta îmi face de prisos toate armele pe care

le-am trezit din somn pentru a da piept cu întunericul.

Cu întunericul, care vrea să pună stăpânire pe mine.

Vezi, de când râsul tău mi-a intrat în casă

întunericul bate-n retragere; tot mai mult în retragere.

Râsul tău decapitează capetele balaurului cu şapte capete,

singurătatea. Nu mai am nici o grijă,

lumina picioarelor tale intră în mine.

Da, ele îmi dau peste cap toate planurile de viitor,

toate victoriile care mă aşteaptă cu surle şi trâmbiţe la uşă.

Lumina picioarelor tale! Freamătul dintre perne!

Floarea soarelui ascunsă între pulpe.

Iată, aşadar, freamătul pe care îl port întotdeauna cu mine.

Mai ales atunci când dau ocol lumii, prin camera mea.

Încă mai ţin pumnii strânşi, libelula nu are scăpare.

Vezi, până şi zilei i-am închis toate ferestrele,

de teamă să nu pleci. Oricum, sunt cu ochii pe tine,

ai grijă ce faci! Sunt cu ochii pe floarea soarelui, iubito,

ai grijă ce faci!

Iubito, ai grijă ce faci!

Şi coboară mai repede din florile de cireş, pe pământ,

unde te-aştept de câteva ceasuri; poate de la-nceputuri…

Coboară, până nu pun leii pe tine.

Şi nu mai veni la întâlnire cu norul de vrăbii!

Prea se uită toată lumea la tine când vii cu norul.

Prea stă toată lumea cu ochii pe tine, ca la vânătoare.

Vezi, eu voiam să rămână totul secret,

poate o taină, aşa cum o taină a rămas naşterea ta,

da, naşterea ta din gândurile mele puse cap la cap,

vrabie lângă vrabie şi floare de cireş lângă floare.

Da, eu voiam să rămâi o femeie secretă,

ca să nu mai stea lumea cu ochii pe tine, ca la vânătoare.

Eu visam să rămână totul secret, deşi zăpăcitele astea de vrăbii

cu care ieşi pe stradă au dat încă de la început sfoară-n ţară

cu clinchetele lor, iar floarea de cireş ţi-a făcut public

încă de la început surâsul. Surâsul, floarea de cireş

Atât îţi mai spun: nu mai chicoti prin camera mea!

Vezi să nu trezeşti întunericul

Ceasornicul

Totul începe înspre seară,

când ceasul din turn îşi începe rondul de noapte.

Când ceasul din turn îşi face rondul de noapte cu soldaţii lui

prin camera mea, printre cărţile rămase deschise.

Totul începe înspre seară, când scăpaţi din cazarma de fier

soldaţii ceasului încep să bată în scuturi şi să alunge

cu bătăile lor toate vrăbiile care s-au cuibărit în mine.

Care s-au cuibărit în mine, printre rânduri.

Totul începe înspre seară, când scăpaţi din cazarma de fier

soldaţii ceasului pornesc să cucerească oraşul. Da,

când merg pe străzi, deodată mă trezesc înconjurat de soldaţi,

de aceşti războinici care cred că totul li se cuvine.

De aceşti războinici care îşi ascut săbiile de privirile mele.

Totul începe înspre seară,

când ceasul din turn îşi face rondul de noapte prin camera mea.

Când strigătele orelor îmi intră-n celule.

Ceasul din turn strigă la mine cât e noaptea de lungă. Auzi?

Strigătele războinice ale ceasului! El mă urmăreşte pas cu pas,

deşi în afara legăturilor mele secrete cu vrăbiile eu nu ştiu

să-i fi greşit cu ceva. Încerc să nu-i dau atenţie şi să-mi văd

mai departe de călătoriile mele printre vrăbii şi şobolani,

printre şoaptele de dragoste ale sulfinei şi gândurile mele

războinice. Încerc să-mi văd mai departe de călătoriile mele

printre cărţi. Să-mi văd mai departe de călătoriile mele

dacă Maica Domnului tot m-a aruncat din braţele Sale în lume.

Totul începe înspre seară,

când ceasul din turn îşi face rondul de noapte cu soldaţii lui

prin camera mea, prin sufletul uitat deschis.

Când ceasul din turn îşi face rondul de noapte în sufletul meu.

Eu locuiesc într-un ceasornic mi-am spus ,

strigătele oaselor aleargă toată noaptea prin mine.

Strigătele oaselor pe care cineva le macină ceas de ceas

şi clipă de clipă. Strigătele unor călători printre cărţi.

Strigăte pe care nu le cunosc şi care nu-s ale mele.

Uneori desluşesc printre ele glasurile mamei care mă cheamă

din depărtarea grădinii, din albastru. Ale mamei,

care îmi leagă rănile cu mângâierile ei, care mă ceartă cu lacrima.

Eu locuiesc într-un clopot mi-am spus,

strigătele oaselor se întorc în fiecare seară acasă.

Eu beau la masă cu ele, Tristeţea din capul mesei

face singură ocolul lumii şi se întoarce, de fiecare dată,

la mine. Vezi, cineva a pus cu siguranţă ochii pe mine,

roţile din cer ale ceasului mă urmăresc cu scrâşnetul lor de fier,

cu strigătul oaselor. Cu soldaţii întunericului.

Soldaţi pe care, în ultima vreme, nu-i mai dovedesc.

Aşa că până la urmă va trebui să îmi strâng toate oştile

risipite în crâng şi să accept lupta. Şi să închei noi alianţe

cu slujitorii luminii, cu popoarele nordice;

cu hoardele migratoare care locuiesc în cer: cu Pădurea şi Austrul.

Şi să aduc la zi vechile mele tratate cu vrăbiile, graurii şi mierlele.

Tratate din vremea când toate erau un ciripit şi o bătaie de aripă.

Când toate locuiau într-un cuib: în mâna Domnului.

Da, va trebui să mă pregătesc pentru lupta cea mare!

Să-mi adun oştile şi să ies în câmp, la bătaie.

N-am nici o teamă, Domnul este cu mine!

Deja Pădurea a pus pe fugă soldaţii cu verdele ei!

Şi legiunile de vrăbii au dărâmat deja cu trâmbiţele lor

zidurile întunericului. Ierihonul nopţii.

Eu locuiesc într-un ceasornic.

În noaptea aceasta gândurile mele vor pleca la război.

Ce pot să fac?

        

Femeie a mea,

din naufragii nu am la cine să mă întorc,

din moarte n-am cui să cant…

Ce pot să fac? Te trezești deodată singur

între pereții casei tale de piatră

și îi numeri pereții,

și îi numeri piatra cu anii tăi,

și îți spui că naufragiul nici nu a fost

de vreme ce la capătul drumului nu te așteaptă nimeni,

de vreme ce marea și-a retras din tine fantasmele

și moartea își lasă acum însemnele

pe foile și mâinile tale, în care, doamne,

nu te mai arăți…

Cetatea Ciulin

Stau de vorbă cu gâzele care ies din pământ.

Şi cu suratele furnici

Nimeni nu ştie mai nimic despre tine, mamă,

numai eu bat în porţi şi întreb în tot locul de tine.

Ba pe la casa greierilor, ba pe la cărăbuşi

Bat în copac şi copacul nu se deschide.

Bat în pământ şi pământul nu

Până şi porţile Cetăţii Ciulin au rămas închise.

De-a dreptul închise, deşi eu mai aştept şi acum

să iasă cineva şi să-mi spună. Ce să îmi spună?

Stau şi aştept până ce aşteptarea ţese pod între maluri.

Stau şi aştept până ce aşteptarea ţese pod

între verdele ierbii şi câmpul cenuşii.

Deşi eu încă nu pot să trec podul ţesut între maluri.

Încă nu pot să trec, aşa că voi mai petrece o vreme

în inima mea. Noapte de noapte în inima mea, printre rugi.

Printre fetele-rugi gata de drum. Gata de drum

şi legate la gură. Bine legate la gură. Ce fel de rugi?

Ies din casă cu spaimele mele, cu întunericul.

Încă nu pot să trec podul ţesut între maluri, mamă,

ca un animal tânăr lumina se răsfaţă la picioarele mele.

Şi floarea de cais acoperă cerul.

Îmi voi petrece şi primăvara aceasta în cuiburi, îmi spun,

aşteptând ca vrăbiile nimănui să înflorească în văzduh.

Deja primăvara înflorită în cais pune pe fugă

fiara care se plimbă pe cer: întunericul.

Deja floarea de cais acoperă cerul.

Să fie ea copilăria care mă strigă la geam?

Copilăria, floarea de cais care mă ceartă

pentru Cetatea Ciulin pe care o ţin în viaţă.

Care mă ceartă cu lumina şi cu verdele ierbii,

cu floarea Paştelui şi cu buş-cărăbuş pentru fiara pe care

o plimb pe cer: singurătatea. Copilăria, care tocmai a surpat

podul dintre verdele ierbii şi câmpul cenuşii cu clinchetele ei,

precum trâmbiţele Domnului zidurile Ierihonului. Copilăria,

care m-a oprit lângă ea, pe malul florii de cais.

Şi care păzeşte drumul dintre răsăritul desculţ şi lacrima mamei.

Care păzeşte cu sabia ei de lemn porţile Cetăţii Ciulin

şi nu mă lasă să intru. Copilăria, care nu mă lasă să intru-n cetate,

cum stau de vorbă cu gâzele care vin din pământ

Care nu mă lasă să intru-n cetate, cum stau de vorbă cu fraţii

şi surorile mele care vin din pământ; fraţi şi surori, unchi

şi mătuşi, de la care am deprins, în ultima vreme, întunericul

Toate, rude ale mele mai vechi care vor să-mi vorbească.

Ce mai aveţi să îmi spuneţi, întunecatelor?

Ce aţi mai avea să îmi spuneţi?