POEŢII LUNII MARTIE (George Vulturescu, Radu Gyr, Dan Manolescu, Radu Stanca, Dimitrie Stelaru, Adam Puslojic, Ion Barbu, Carolina Ilinca, M. Robescu, Ana Blandiana, Ioan es. Popo, Florin Dochia, Virgil Carianopol, Constanţa Buzea, Nichita Stănescu)
CALENDAR SUBIECTIV
POEŢII
LUNII MARTIE
GEORGE VULTURESCU
(1 martie 1951)
ÎŢI TREBUIE UN REGE CA SĂ POŢI FI BUFON
Îl vezi
nu este un bufon cel
care-mi poartă, stângaci,
cârja de orb pe străzile
unui vechi oraş de pe Someş.
Acum a ricoşat cu ea într-o
monedă de metal –
sunt forţe ascunse care
lucrează pentru a ridica
o monedă din praful
drumului.
Îngerii privesc din
muşchiul de pe ziduri
„Va îngenunchea în faţa
stemei şi a chipului regelui?…”
„Ar putea fi pedestraşul
care a murit sub flamurile sale
fără să-şi poată ridica
solda pentru mama din sat…”
Sunt forţe ascunse în
monedele de pe drumuri –
sunt muşuroaie
deteriorate ale stemelor
cu termite care întreţin
frica bufonului
că regele nu se va
recunoaşte în râsul lui.
Asta pot gândi acum când
îl văd cu ochii lor
cum ridică moneda de pe
jos şi
intră într-un bar. O
aruncă pe tejghea pentru un
pahar de alcool.
O pajură s-a ridicat din
desenul stemei umbrind sala.
Unul o vede. Poate doi.
Barmanul întoarce banul
pe ambele feţe şi
nu găseşte nici o inscripţie.
Râde provocând mesenii
„– Cine împrumută un
chip de rege
pentru această monedă?…”
CĂUC PENTRU NISIPUL URMELOR
La vârsta de şase
ani, în curtea părintească
un par de lemn mi-a
străpuns ochiul stâng
nu plâng cu el
nu râd cu el
Acum ştiu:
Ochiul meu orb e
scobit cât lemnul
unui căuc din Muzeul
Ţării Oaşului
Cui vrei să-i duc apă
cu el, Doamne?
Pot să-l cufund în
neant şi să-l
ridic plin de nisipul
urmelor tale?...
Cine le vede să vină
după mine…
UN ORB PICTEAZĂ FULGERUL
Vai, din pânza sa încep să curgă
cenuşi
până la genunchi îi ajung
pe scaunul unde stă neclintit,
până la brâu.
„E deja acoperit de cenuşă,
strigă
cineva privindu-l.Vai, ochii lui
sunt o văgăună pe unde năvălesc
cenuşile...” Dar orbul nu aude şi
picteză mai departe fulgerul.
„O să-l vedeţi şi voi, zice, în
curând,
trebuie doar să plantaţi
smochinul
peste care să poată coborî”
GENERALUL ARMATELOR MOARTE
Fericit poetul
romantic...
El aşteaptă o iubită
să-i cadă în braţe
eu aştept cuvântul
să-i zdrobesc capul
el este primit în
saloanele burgheze
eu intru în
cafenelele searbăde
trec pe străzi auzind
lătratul mineral al pulberii
şi n-am scris nici
azi versul acela tulburător
cu care să sugrum
lupoaica din ochii femeii
ah, viaţă de fiară
corbii lui Poe ne
ştiu fiecare adresă din oraş
şi sunetul clopotului
din satul copilăriei se
târăşte pe străzi,
reptilinic, căutându-ne odaia
şi dacă eşti atent la
horcăitul robinetelor,
la susurul canalelor
de sub blocuri
şobolanii lui Camus
recită inteligibil:
„Primejdia din
mijlocul poemului
ca Isus pe valuri
generalul armatelor
moarte
vă caută, soldaţi”
PAHARUL. FIECARE CU HARUL SĂU
Paharul neatins e singurul
sarcofag
din care broscuţele ies, sar în
balta
creierului şi orăcăie.
„Suntem îngerii tăi, prostule!”
Dar nu întinzi mâna, ci doar
scrii cu ochii
împăienjeniţi căci literele nu se
lasă
închise-n cuvânt precum
broscuţele într-o
mlaştină a spaimelor tale
îngerul care citeşte mai trage o
duşcă şi râde:
„Eh, alcolurile
interpretărilor...”
PRIN CELE MAI BUNE VERSURI
Puneţi urechea pe
şirurile de versuri
precum copiii pe
şinele de cale ferată.
Auzi sunetul de
locomotivă,
uruitul prelung?
Prin cele mai bune
versuri
vine moartea
a ta, a cititorului
RADU GYR
(2 martie 1905 - 29 aprilie 1975)
„RIDICĂ-TE,
GHEORGHE, RIDICĂ-TE, IOANE”
Nu
pentru-o lopată de rumenă pâine,
nu
pentru pătule, nu pentru pogoane,
ci
pentru văzduhul tău liber de mâine,
ridică-te,
Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Pentru
sângele neamului tău curs prin şanţuri,
pentru
cântecul tau ţintuit în piroane,
pentru
lacrima soarelui tău pus în lanţuri,
ridică-te,
Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Nu
pentru mânia scrâşnită-n măsele,
ci
ca să aduni chiuind pe tăpşane
o
claie de zări şi-o căciulă de stele,
ridică-te,
Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Aşa,
ca să bei libertatea din ciuturi
şi-n
ea să te-afunzi ca un cer în bulboane
şi
zarzării ei peste tine să-i scuturi,
ridică-te,
Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Şi
ca să pui tot sărutul fierbinte
pe
praguri, pe prispe, pe uşi, pe icoane,
pe
toate ce slobode-ţi ies înainte,
ridică-te,
Gheorghe, ridică-te, Ioane!
Ridică-te,
Gheorghe, pe lanţuri, pe funii!
Ridică-te,
Ioane, pe sfinte ciolane!
Şi
sus, spre lumina din urmă-a furtunii,
ridică-te,
Gheorghe, ridică-te, Ioane!
N-AI
DEZMIERDA
N-ai
dezmierda, de n-ai şti să blestemi,
Surâd
numai acei care suspină,
Azi
n-ai iubi, de n-ar fi fost să gemi,
De
n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină.
Şi
daca singur rana nu-ţi legai,
Cu
mâna ta, n-ai unge răni străine.
N-ai
jindui după un colţ de rai,
De
n-ai purta un strop de iad în tine.
Că
nu te-nalţi de jos până nu cazi
Cu
fruntea-n pulberea amară,
Şi
de re-nvii în cântecul de azi,
E
c-ai murit în plânsetul de-aseară.
AŞ
VREA
Aş
vrea-n uitare să cobor,
şi
iar mi-e dor de umbra ta...
De
câte-ncerc să uit mi-e dor,
de
câte n-am putut uita.
M-aş
vrea la fel cu pomii goi,
aş
vrea ca frunza-n vânt să pieri...
Dar
din zăpadă vii-napoi
cum
se re-ntoarce floarea-n meri.
Adânc
aş vrea-n paharul plin
şi-n
cantec zâmbetul să-ţi pierd;
dar
creşti din orice strop de vin,
din
orice strună ce-o dezmierd...
Şi
când în flacără şi-n fum
aş
vrea să spulber urma ta,
tu
te re-ntorci ca un parfum,
din
tot ce n-am putut uita...
ÎNTREBARE
Adâncă-i
noaptea, orele profunde...
Gemând,
spre raftul cărţilor mă-ndrum
şi-ntreb
în şoaptă fiece volum:
-Tu
eşti? Şi cartea fuge şi se-ascunde.
Plângând,
întreb portretul ei acum:
-Tu
eşti? Şi nici iubita nu-mi răspunde.
Îmi
umplu cupa, -n vin să mă scufunde,
întreb:
-Tu eşti? Şi cupa piere-n fum.
Şi-ntreb
şi spada mea: -Tu eşti? Şi tace.
Şi,
cum mă prăbuşesc în jilţ, înfrânt,
din
zid o umbră albă se desface...
Mă-ntorc
spre ea cu sânge în cuvânt
şi-n
ochii lui Iisus e numai pace.
Întreb:
-Tu eşti? Şi umbra spune: -Sânt.
DAN
MANOLESCU
(3 maritie 1951 - 31 octombrie 2016)
DUBLĂ
IDENTITATE
Ne-am
întâlnit de multe ori;
erai de cealaltă parte a visului meu.
Sunt
cam incomod
şi
mă seduce sinceritatea din tine.
Îmi
pierd identitatea
în
numele marelui păgubos.
Mă
bucur de prea puţin
acolo
unde mă aflu.
Nu
primesc fotografii
şi
nu-mi cânt veşnica pomenire
la
o gură de canal.
CU
DOUĂ FEŢE
Îmi
caut chipuil;
Nu
este pentru prima oară
când
rătăcesc fără el.
PLEDOARIE
Eram
avocatul sufletelor pierdute;
cât
de „inocente” îmi par acum
la
Judecata de Apoi.
Le
privesc chipurile,
risipite
prin colţuri de strană,
golite
de orice speranţă,
cu
credinţa în tonomatele care psalmodiau:
Doamne
miluieşte! Doamne miluieşte!
La
colţuri de strană,
doar
îngeri cu inimi de tinichea.
SCENARIU
în
fiecare seară
mă
fac că n-aud
plânsetul
morţii,
veşnic
râzând.
SOLITUDINI
Credeam
că există limite
în
jurul biografiei mele.
Acum
amintirile
mă
privesc prin fereastră;
Numai
eu am uitat,
că
sunt ani
de
când valsez fără ele.
RADU STANCA
(5 martie 1920 - 26 decembrie 1962 )
CEA MAI FRUMOASĂ FLOARE
„Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?”
„Ce să-ţi aduc, iubito, de pe mare?”
O întrebă în şoapte într-o zi.
„Din insule pierdute-n depărtare
Cea mai frumoasă floare care-o fi.”
Abia se mai zăreşte-acum catargul.
Pe ţărm cu ochii-nchişi şi mâna-n sân
O fată albă, alb măsoară largul,
Şi-n ochii ei clipeşte-un somn păgân.
Un an întreg prin insule cu soare
Corabia opri şi strânse-n ea
Morman de flori, căci fiecare floare
Cea mai frumoasă-n felul ei era.
Dar florile, prea multe într-o seară,
Cu peşti de aur prinşi la subţiori,
Corabia de foc o scufundară,
Şi toţi muriră-ncolăciţi de flori.
Pe ţărm stau doua fete-n aşteptare :
„Ce ţi-ai dorit ca dar în acest an?”
„Nu-mi mai aduc aminte. Mi se pare –
Cea mai frumoasă scoică din ocean”…
FRUNZELE
(Elegie de toamnă)
Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram...
Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.
Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,
Să nu văd frunzele cum cad din ram...
Fă focul şi preumblă-te prin casă
Fără să spui nimic, niciun cuvânt...
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...
Fără să spui nimic, niciun cuvânt...
Vreau să mă simt la tine ca acasă,
Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...
Învăluită-n straie de culcare
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...
Aşază-mi-te-alăturea c-un ghem,
Şi deapănă mereu, fără-ncetare,
Să n-aud frunzele, sub paşi, cum gem...
Fereşte-mă în preajma ta, de vasta
Urgie-a toamnei care bântuie...
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele..
Urgie-a toamnei care bântuie...
Şi nu mă întreba în noaptea asta
De ce mă înspăimântă frunzele..
BUFFALO BILL
Deseară poştalionul va trece prin strâmtoare
Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut,
Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare
Şi flinte ghintuite. Întocmai ca-n trecut.
Azi însă nu de lada cu bani ne vom atinge,
Nu de mătăsuri fine, podoabe sau găteli,
Nu vom umbla prin punga rotundă ca o minge
Şi nici prin buzunare cusute-n căptuşeli.
Azi nu ca să ne-nfingem în saci de aur braţul
Ne vom lupta cu ceata de călători calici,
Şi nici ca să mai râdem puţin, zvârlind cu lanţul.
Ne vom ascunde ochii sub măşti, iubiţi amici.
Nu ca să punem mâna pe călătoarea blondă
Ce tremură şi-şi vâră colierul între sâni,
Nu ca să scoatem fetei inelul de logodnă
Vom răsuci cu vervă pistoalele în mâini.
Azi nu vrem punga groasă a doftorului roşu
Ce clănţăne alături din dinţi, înfricoşat,
Nici corfele cu păsări de curte, nici cocoşul
Ce dă din aripi lângă docarul răsturnat.
Un lucru mult mai nobil, prieteni, astă seară
Aduce poştalionul, şi mai de preţ decât
O călătoare zveltă, subţire şi sprinţară
Sau saci cu bani de aur, umpluţi până la gât.
Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă.
Un călător de seamă şi-un hoţoman de soi,
Aduce Timpul-domnul pe care nicio vamă
Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.
Boierul cu palate şi herghelii în care
Trag cai de rasă anii albaştri după ei,
Un negustor de vinuri, când dulci şi când amare.
Şi-un hrăpăreţ pe care nu-l pot momi femei.
Bogat din cale-afară şi gras de nu-şi încape,
Prin haină i se vede umflată punga grea,
În degetele-i scurte inelele fac ape
Şi pe reverul bluzei poartă fălos o stea.
Pe pintec îi străbate un lanţ de aur vesta
Şi-un ceas rotund în care din când în când, zelos,
Priveşte pe sub gene ca nu cumva-n aceasta
Să fi rămas o clipă - din veacuri - de prisos.
Când aţipeşte-n jocul căruţei şi în saltul
Legănător pe care catârii suri îl fac,
El sforăie şi doarme ca orişicare altul,
El moţăie cuminte ca orice prostănac.
N-are nimica straniu şi nici la chip nu-i groaznic
Atâta doar că n-are pereche de zgârcit,
Nu e vegheat de nimeni, păzit de niciun paznic,
Călătoreşte singur şi-i veşnic obosit.
Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă
Din cele mai uşoare, iar de-l vom prinde-n laţ,
În pânza veşniciei de astă dată ruptă,
Noi dintre toţi tâlharii vom fi cei mai bogaţi.
Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară,
Ne-am pricopsit prieteni, cum nu ne-am aşteptat,
Şi dacă punem mâna pe el în astă seară,
Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat...
Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut,
Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare
Şi flinte ghintuite. Întocmai ca-n trecut.
Azi însă nu de lada cu bani ne vom atinge,
Nu de mătăsuri fine, podoabe sau găteli,
Nu vom umbla prin punga rotundă ca o minge
Şi nici prin buzunare cusute-n căptuşeli.
Azi nu ca să ne-nfingem în saci de aur braţul
Ne vom lupta cu ceata de călători calici,
Şi nici ca să mai râdem puţin, zvârlind cu lanţul.
Ne vom ascunde ochii sub măşti, iubiţi amici.
Nu ca să punem mâna pe călătoarea blondă
Ce tremură şi-şi vâră colierul între sâni,
Nu ca să scoatem fetei inelul de logodnă
Vom răsuci cu vervă pistoalele în mâini.
Azi nu vrem punga groasă a doftorului roşu
Ce clănţăne alături din dinţi, înfricoşat,
Nici corfele cu păsări de curte, nici cocoşul
Ce dă din aripi lângă docarul răsturnat.
Un lucru mult mai nobil, prieteni, astă seară
Aduce poştalionul, şi mai de preţ decât
O călătoare zveltă, subţire şi sprinţară
Sau saci cu bani de aur, umpluţi până la gât.
Diseară poştalionul aduce-un domn de seamă.
Un călător de seamă şi-un hoţoman de soi,
Aduce Timpul-domnul pe care nicio vamă
Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi.
Boierul cu palate şi herghelii în care
Trag cai de rasă anii albaştri după ei,
Un negustor de vinuri, când dulci şi când amare.
Şi-un hrăpăreţ pe care nu-l pot momi femei.
Bogat din cale-afară şi gras de nu-şi încape,
Prin haină i se vede umflată punga grea,
În degetele-i scurte inelele fac ape
Şi pe reverul bluzei poartă fălos o stea.
Pe pintec îi străbate un lanţ de aur vesta
Şi-un ceas rotund în care din când în când, zelos,
Priveşte pe sub gene ca nu cumva-n aceasta
Să fi rămas o clipă - din veacuri - de prisos.
Când aţipeşte-n jocul căruţei şi în saltul
Legănător pe care catârii suri îl fac,
El sforăie şi doarme ca orişicare altul,
El moţăie cuminte ca orice prostănac.
N-are nimica straniu şi nici la chip nu-i groaznic
Atâta doar că n-are pereche de zgârcit,
Nu e vegheat de nimeni, păzit de niciun paznic,
Călătoreşte singur şi-i veşnic obosit.
Aşa că nu vă temeţi de el, va fi o luptă
Din cele mai uşoare, iar de-l vom prinde-n laţ,
În pânza veşniciei de astă dată ruptă,
Noi dintre toţi tâlharii vom fi cei mai bogaţi.
Căci dacă punem mâna pe el şi pe comoară,
Ne-am pricopsit prieteni, cum nu ne-am aşteptat,
Şi dacă punem mâna pe el în astă seară,
Am dat o lovitură cum încă nu s-a dat...
DIMITRIE STELARU (Dumitru PETRESCU)
(8 martie 1917 – 28
noiembrie 1971)
CÂNTEC DE MOARTE
Era un circ în Turnu-Măgurele
Un circ era - o pânză cenuşie;
Scânceau maimuţele între zăbrele
Şi caii năzdrăvani muşcau pământul.
Un circ era - o pânză cenuşie;
Scânceau maimuţele între zăbrele
Şi caii năzdrăvani muşcau pământul.
Pe băncile murdare nebunii nu intrau
Şi lămpile ardeau în gol
În antice bizarerii artistele pluteau-
Chemau cordoanele de gură-cască.
Şi lămpile ardeau în gol
În antice bizarerii artistele pluteau-
Chemau cordoanele de gură-cască.
Bogaţii le priveau împodobirea
Şi ghiduşiile îi veseleau
Dar nimeni nu intra.
Şi ghiduşiile îi veseleau
Dar nimeni nu intra.
Ardeau luminile în gol,
Maimuţele scânceau între zăbrele
Şi caii năzdrăvani loveau pământul.
Maimuţele scânceau între zăbrele
Şi caii năzdrăvani loveau pământul.
Eu măturam arena la sfârşit...
ÎNGER VAGABOND
Noi, Dimitrie Stelaru, n-am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decît Umilința;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol și flămînd?
Noi n-am avut alt soare decît Umilința;
Dar pînă cînd, înger vagabond, pînă cînd
Trupul acesta gol și flămînd?
Ne-am răsturnat oasele pe lespezile bisericilor,
Prin păduri la marginea orașelor –
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni…
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mîinilor caută pîinea aruncată.
Prin păduri la marginea orașelor –
Nimeni nu ne-a primit niciodată,
Nimeni, nimeni…
Cu fiecare îndărătnicie murim
Și rana mîinilor caută pîinea aruncată.
Marii judecători ne-au închis
Stăruind în ceața legilor lor;
Pe frunțile noastre galbene au scris:
„Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temniță. Puneți lacăte bune fiarelor.”
Stăruind în ceața legilor lor;
Pe frunțile noastre galbene au scris:
„Vagabonzi, hoți, nebuni. Lepădații noroadelor.
Casa lor e temniță. Puneți lacăte bune fiarelor.”
Odată-poate cu înfriguratele zori vom sîngera
Și spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărbătoare –
Vom avea pîine, pîine
Și-un kilogram de izmă pe masă.
Și spînzurătorile ne vor ridica la cer.
Dar lasă, Dimitrie Stelaru, mai lasă!
Într-o zi vom avea și noi sărbătoare –
Vom avea pîine, pîine
Și-un kilogram de izmă pe masă.
CÂINI
Ce negru ești drace: ai colții
Mai albi ca inima ei.
Niciodată n-ai lins botul țapilor,
Pisicilor, ori altor mișei.
Noi suntem frați și regi
Între nebunii de jos;
Hai să ne urlăm libertatea
Și să ne roadem ultimul os.
VÂNZĂTOAREA DE ZIARE
Se răsturnase mică, rușinată,
Încovoiată, ca o viperă, pe jos,
Și nu vorbea. Din rochia-i vărgată
Un șold ieșise palid și sfios.
Cu fluviul părului, străină, obosită,
În marea întunericului adormise;
O lacrimă de golful ochilor strivită
Vorbea îndepărtat de porțile închise.
ADAM PUSLOJIĆ
(11 martie 1943)
DIN EMINESCU NESPUS
Astăzi, sunt cuminte
ca un vers
din Eminescu nespus
exact cum bate uneori
clopotul Cel Mare
la biserica din Ipoteşti
bate şi bate în înălţime
un vers luminos
de Eminescu înflorit
pe lume
De sub teiul nalt şi vechi
Ia vezi tu, fiule,
cine bate acum
la uşa noastră
Părinte, nu
un muritor.
TU
MORI PE DRUM, ADAME
dacă
mai călătoreşti
aşa, nebunule...aşa, atât de
nebun ca un nebun! Opreşte-te
mă, omule, salvează-te!
Lasă la o parte, odată...
toată literatura românească!
Lasă-te de Eminescu, Blaga, Bacovia.
Uită-l pe Barbu şi Arghezi, uită-i.
Nu vezi cum dispari din cauza lui Bogza
şi tot te micşorezi, acum, de la Naum?
Ce-ai tu cu Urmuz şi Caragiale!
Şi ce dacă este pe lume Oda
în metru antic şi Rugăciunea
unui dac, Poarta sărutului
şi Coloana infinită?
aşa, nebunule...aşa, atât de
nebun ca un nebun! Opreşte-te
mă, omule, salvează-te!
Lasă la o parte, odată...
toată literatura românească!
Lasă-te de Eminescu, Blaga, Bacovia.
Uită-l pe Barbu şi Arghezi, uită-i.
Nu vezi cum dispari din cauza lui Bogza
şi tot te micşorezi, acum, de la Naum?
Ce-ai tu cu Urmuz şi Caragiale!
Şi ce dacă este pe lume Oda
în metru antic şi Rugăciunea
unui dac, Poarta sărutului
şi Coloana infinită?
Lasă-te
de toţi, lasă-te de tot.
Vină, mă, acasă, omule sălbatic.
Nemernicule, muritorule!
Mălaiul mă-ti, auzi!
Vină, mă, acasă, omule sălbatic.
Nemernicule, muritorule!
Mălaiul mă-ti, auzi!
Dar,
crede-mă, vei muri
aşa, pe drumuri trăind.
Tot la masa cu hârtie
şi de munca de tradus. Viaţa ta
atunci, adevărată, unde-i?
Din ce mâncăm acasă, ce pâine de Cristos
şi unde sunt vinurile noastre de altă dată
albe şi grele, carnea afumată,
cu cartofi mărunţi pentru copii,
din ce sumă fabuloasă încă
mai trăim şi noi doi, spune-mi
traducătorule răstignit
din răsărit?
aşa, pe drumuri trăind.
Tot la masa cu hârtie
şi de munca de tradus. Viaţa ta
atunci, adevărată, unde-i?
Din ce mâncăm acasă, ce pâine de Cristos
şi unde sunt vinurile noastre de altă dată
albe şi grele, carnea afumată,
cu cartofi mărunţi pentru copii,
din ce sumă fabuloasă încă
mai trăim şi noi doi, spune-mi
traducătorule răstignit
din răsărit?
Şi
eu spun
Poetul,
ca şi
soldatul...asta este, iubito
aşa ne este, aşa, frate Hristea
al meu!Eu nu mă las, Nichita.
Lăsaţi-mă
să mor!
soldatul...asta este, iubito
aşa ne este, aşa, frate Hristea
al meu!Eu nu mă las, Nichita.
Lăsaţi-mă
să mor!
ION BARBU
(19 martie 1895 - 11 august 1961)
TIMBRU
Cimpoiul veșted luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare...
Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare
Și unda logodită sub cer, vor spune - cum?
Ar trebui un cântec încăpător, precum
Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.
Cimpoiul veșted luncii, sau fluierul în drum
Durerea divizată o sună-ncet, mai tare...
Dar piatra-n rugăciune, a humei despuiare
Și unda logodită sub cer, vor spune - cum?
Ar trebui un cântec încăpător, precum
Foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare;
Ori lauda grădinii de îngeri, când răsare
Din coasta bărbătească al Evei trunchi de fum.
ÎN MEMORIAM
(Stihuri pentru pomenirea unui câine cu numele nemţesc, e drept
dăruit autorului de un prieten franc. Crescut însă la Isarlâk.)
Primăvară belalie
Cu nopţi reci de echinox,
Vii şi treci
Şi-nvii, stafie,
Pe răpusul câine Fox!
Fox frumos
Cu dinţi oţele
Şi preţ mare
La căţele,
Fox nebun
Scurt de coadă
Fuge-n lume,
Se înnoadă!
Primăvară belalie,
Insomnii de echinox,
Dimineţi, lăsaţi să vie
Cum venea, băiatul Fox:
Capul, cafeniu pătat,
Cu miros de dimineaţă,
De zăvozii mari din piaţă
În trei locuri sângerat,
Îl lipeşte de macat,
Ochii-ntoarce, a mirare,
Din piept mare:
Ce lătrat!
Pomi golaşi şi zori de roşuri!
(E aprilie, nu mai)
Forfotă de fulgi pe coşuri,
În cuib fraged: Cir-li-lai.
- Fox al meu, îţi place, hai?
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
Te-ai sculat cu noaptea-n cap,
O să-ţi dea colgiul hap,
Fox cu ochii-ntorşi cu albul,
Fix cu ochii la harap!
Sus în pat
Haide - zup!
Adă botul
Să ţi-l pup.
La ureche-apoi să-l pui,
Să zici iute ce-ai să-mi spui.
Vrei să batem lunci, păduri?
Ori eşti poate în călduri
Şi-ai venit să-ţi caut fată
Tot ca tine de pătată:
Nunul vinovat să-ţi fiu,
Să-mi vând sufletul de viu!
Nu mă bag să caut fată,
Că e treabă mult spurcată
Şi cădem în postul mare
Şi-am căinţele amare.
Dar nu-ţi arde de păduri
Şi mai va până-n călduri.
Văd acum ce sta să zică
Botul tău. Ştii vreo pisică!
Şi ţii minte că mi-e dragă,
Miorlăita, care-şi bagă
Prin cămări, prin aşternuturi,
Ochi-pucioasă, de te scuturi:
Dracu-aducător de boale,
Cald inel, cu blană moale
Şi cu prefăcut răsuflet
Ca păcatele din suflet!
Stai un pic,
Că mă ridic
Şi-i venim acum de hac!
Lasă numai să mă-mbrac
Şi-ţi ajut să urci în pom,
Câine vorbitor şi om,
S-o dăm jos din pom şi cracă,
Apoi - tava
Şi-n tarbacă,
De trei ori de capul scării
Să-i frângem şira spinării!
Nalt, curat sub corn de rai,
Dezlega-vom: cir-li-lai,
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
(Stihuri pentru pomenirea unui câine cu numele nemţesc, e drept
dăruit autorului de un prieten franc. Crescut însă la Isarlâk.)
Primăvară belalie
Cu nopţi reci de echinox,
Vii şi treci
Şi-nvii, stafie,
Pe răpusul câine Fox!
Fox frumos
Cu dinţi oţele
Şi preţ mare
La căţele,
Fox nebun
Scurt de coadă
Fuge-n lume,
Se înnoadă!
Primăvară belalie,
Insomnii de echinox,
Dimineţi, lăsaţi să vie
Cum venea, băiatul Fox:
Capul, cafeniu pătat,
Cu miros de dimineaţă,
De zăvozii mari din piaţă
În trei locuri sângerat,
Îl lipeşte de macat,
Ochii-ntoarce, a mirare,
Din piept mare:
Ce lătrat!
Pomi golaşi şi zori de roşuri!
(E aprilie, nu mai)
Forfotă de fulgi pe coşuri,
În cuib fraged: Cir-li-lai.
- Fox al meu, îţi place, hai?
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
Te-ai sculat cu noaptea-n cap,
O să-ţi dea colgiul hap,
Fox cu ochii-ntorşi cu albul,
Fix cu ochii la harap!
Sus în pat
Haide - zup!
Adă botul
Să ţi-l pup.
La ureche-apoi să-l pui,
Să zici iute ce-ai să-mi spui.
Vrei să batem lunci, păduri?
Ori eşti poate în călduri
Şi-ai venit să-ţi caut fată
Tot ca tine de pătată:
Nunul vinovat să-ţi fiu,
Să-mi vând sufletul de viu!
Nu mă bag să caut fată,
Că e treabă mult spurcată
Şi cădem în postul mare
Şi-am căinţele amare.
Dar nu-ţi arde de păduri
Şi mai va până-n călduri.
Văd acum ce sta să zică
Botul tău. Ştii vreo pisică!
Şi ţii minte că mi-e dragă,
Miorlăita, care-şi bagă
Prin cămări, prin aşternuturi,
Ochi-pucioasă, de te scuturi:
Dracu-aducător de boale,
Cald inel, cu blană moale
Şi cu prefăcut răsuflet
Ca păcatele din suflet!
Stai un pic,
Că mă ridic
Şi-i venim acum de hac!
Lasă numai să mă-mbrac
Şi-ţi ajut să urci în pom,
Câine vorbitor şi om,
S-o dăm jos din pom şi cracă,
Apoi - tava
Şi-n tarbacă,
De trei ori de capul scării
Să-i frângem şira spinării!
Nalt, curat sub corn de rai,
Dezlega-vom: cir-li-lai,
Cir-li-lai, cir-li-lai,
Precum stropi de apă rece
În copaie când te lai;
Vir-o-con-go-eo-lig,
Oase-nchise-afară-n frig
Lir-liu-gean, lir-liu-gean,
Ca trei pietre date dura
Pe dulci lespezi de mărgean.
CAROLINA ILICA
(19.03.1951)
SE DUCE VARA
Se duce vara. Şi n-o
pot reţine.
Cum s-o reţin, când
nu te pot pe tine
Opri, cu toate că
te-ncui în mine.
Se duce vara. Florile
se lasă
Ca într-o delăsare
somnoroasă
Şi cum arată, nici nu
le mai pasă.
Se duce vara.
Păsările ţipă,
În loc să gângurească
sub aripă.
Ce-a fost a fost.
De-acum se desfiripă
Şi vraja, şi
langoarea şi dulceaţa.
De-acum se-nhaită
ploile cu ceaţa.
Se duce vara.
Tinereţea. Viaţa.
ÎNTREBARE
Ce-i viaţa? se întreabă-un filozof.
Dar şi-un cioban, cînd oile îi fată.
Dar şi-un bolnav la pat cu vai! şi of!
Dar şi-o femeie-ntîi însărcinată.
Dar şi-un cioban, cînd oile îi fată.
Dar şi-un bolnav la pat cu vai! şi of!
Dar şi-o femeie-ntîi însărcinată.
Oricît ne-am strădui, mai mult răspuns
Nu-n cuget, ci-n simţire e. Transcende
Doar întrebarea, vie ca un puls.
Ce-i viaţa, vom afla cînd o vom pierde.
Nu-n cuget, ci-n simţire e. Transcende
Doar întrebarea, vie ca un puls.
Ce-i viaţa, vom afla cînd o vom pierde.
TIMP BOLNAV
Am timp să nu mai fac nimic.
Am timp ca în copilărie
Cînd toate-s la-nceput. Am timp
Să-mi port de grijă numai mie.
Am timp ca în copilărie
Cînd toate-s la-nceput. Am timp
Să-mi port de grijă numai mie.
Din ce-ajunsesem, fără timp
De scris, de vis, de viitor,
Acum învăţ, la şcoala vieţii,
Să am tot timpul să şi mor.
De scris, de vis, de viitor,
Acum învăţ, la şcoala vieţii,
Să am tot timpul să şi mor.
MIRAREA
De ce se-ntreabă un copil „De ce?”,
Uimindu-se de toate, vrînd să ştie?
Mirarea, ne-a-nvăţat un învăţat,
E începutul de filozofie.
Uimindu-se de toate, vrînd să ştie?
Mirarea, ne-a-nvăţat un învăţat,
E începutul de filozofie.
Şi Poezia-i „fiică a mirării”
Şi el, Poetul, un copil la fire –
Precum Adam la începutul lumii –
Vorbind de unul singur, de uimire.
Şi el, Poetul, un copil la fire –
Precum Adam la începutul lumii –
Vorbind de unul singur, de uimire.
MARIUS ROBESCU
(20 martie 1943 - 20
octombrie 1985)
POEZIA
Pentru prefăcuţi poezia e un cub de gheaţă
adică un obiect totuşi solid
(deşi pînă la urmă incert)
care dă fiori pe şira spinării
cu înnăscută ştiinţă o pescuiesc ei
din paharul tulbure - exact cu un cleştişor -
apoi o aşază simplă şi unică
pe farfurie în toată splendoarea
eu însă pentru ca s-o întîlnesc
trebuie să umblu cu mîinile oarbe
în cămara năduşită a sîngelui
neştiind dacă nu cumva o sugrum pe întuneric
zi de zi mă uit ca un fotograf
prin mîneca hainei tatălui meu mort
unde roiesc de şapte ani furnicile
pîndind să-i imprim pe suflet imaginea
plîngîndu-mi mie însumi de milă
uneori sînt silit s-o prind de urechi
ca pe un elev ascuns de teama pedepsei
sau ca pe o pradă
dar cruzimea şi riscul nu mă ruşinează
ci mă umplu cu un fel de dibăcie din dragoste
nu e de mirare: i-aş fi croitorul
care şi legat la ochi îi coase veşmintele
ADOR
O FĂRÂMĂ DE SUFLET
Când unii sună la ușă ca să te căsăpească
iar alții așteaptă liniștiți după ziduri
știind că într-o bună zi te vei duce tu singur
să-ți vâri capul în laț
iar alții așteaptă liniștiți după ziduri
știind că într-o bună zi te vei duce tu singur
să-ți vâri capul în laț
când unul behăie tânjind în vigoarea amurgului
iar altul cumpără totul pe un cornet de semințe
(biata lui copilărie a însemnat minciună și rapt
și virtutea e mai tare dacă n-a citit nici o carte)
iar altul cumpără totul pe un cornet de semințe
(biata lui copilărie a însemnat minciună și rapt
și virtutea e mai tare dacă n-a citit nici o carte)
când totul se reduce la eficiența monedei care
înfiripă
mereu aceeași melodie ruginită în cutia automatului
(ferească sfântul să-ți fie scârbă că te repeți,
viața cere să-i tragi înainte fără rușine!)
mereu aceeași melodie ruginită în cutia automatului
(ferească sfântul să-ți fie scârbă că te repeți,
viața cere să-i tragi înainte fără rușine!)
crede-mă că ador o fărâmă de suflet
asemeni unei trâmbe de flori scuturate
pe terenul roșcovan de tenis în dumineca paștilor
asemeni unei trâmbe de flori scuturate
pe terenul roșcovan de tenis în dumineca paștilor
place-mi mult să fiu eu naiv
și să nu trag pe nimeni pe sfoară.
și să nu trag pe nimeni pe sfoară.
ANA BLANDIANA
(25 martie 1942 )
ELEGIE DE DIMINEAŢĂ
ELEGIE DE DIMINEAŢĂ
La început făgăduisem
să tac, dar apoi, dimineaţa,
V-am văzut apărând cu
cenuşa în porţi,
Semănând cum se
seamănă grâul, cenuşa,
Şi n-am mai putut,
şi-am strigat: Ce faceţi? Ce faceţi?
Pentru voi am nins
toată noaptea deasupra oraşului,
Pentru voi am albit
toată noaptea: o, dacă
Aţi pricepe ce greu e
să ningi!
Aseară de cum v-aţi
culcat am ieşit în văzduh.
Era întuneric acolo
şi frig. Trebuia
Să zbor până-n
punctul unic în care
Vidul roteşte în
jurul lui sorii şi-i stinge
Şi eu trebuia să mai
pâlpâi o clipă în unghiul acela
Ca să mă-ntorc
ningând printre voi.
Orice fulg l-am
gândit, cântărit, încercat,
Modelat, lustruit cu
privirea,
Şi acum cad de somn
şi de oboseală am febră.
Vă privesc semănând
praful focului mort
Peste alba mea operă şi
zâmbind vă destăinui —
Or să vină ninsori
mult mai mari după mine
Şi tot albul din lume
va ninge pe voi,
Încercaţi să
pricepeţi legea lui de pe-acuma,
Or să vină uriaşe
ninsori după noi,
Şi nu veţi avea destulă cenuşă,
Şi copiii de mici învăţa-vor să ningă,
Şi-o să-acopere albul slaba voastră tăgadă,
Şi intra-va pământul în rotirea de stele
Ca un astru arzând de zăpadă.
OCHIUL ÎNCHIS
Nu îndrăznesc să-nchid o clipă ochii
de teamă
să nu zdrobesc între pleoape lumea,
să n-o aud sfărmându-se cu zgomot
ca o alună între dinţi.
Cât timp voi mai putea fura din somn?
Cât timp o voi mai ţine-n viaţă?
Privesc cu disperare
şi mi-e câineşte milă
de universul fără apărare
ce va pieri în ochiul meu închis.
ŞTIU PURITATEA
Ştiu, puritatea nu
rodeşte,
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.
Fecioarele nu nasc copii,
E marea lege-a maculării
Tributul pentru a trăi.
Albaştri fluturi cresc omizi,
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă neatinsă
Pământul cald este impur.
Cresc fructe florilor în jur,
Zăpada-i albă neatinsă
Pământul cald este impur.
Neprihănit eterul doarme,
Văzduhul viu e de microbi,
Poţi dacă vrei să nu te naşti,
Dar dacă eşti te şi îngropi.
Văzduhul viu e de microbi,
Poţi dacă vrei să nu te naşti,
Dar dacă eşti te şi îngropi.
E fericit cuvântu-n gând,
Rostit, urechea îl defaimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere – vis mut sau faimă?
Rostit, urechea îl defaimă,
Spre care o să mă aplec
Din talgere – vis mut sau faimă?
Între tăcere şi păcat
Ce-o să aleg – cirezi sau lotuşi?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuşi…
Ce-o să aleg – cirezi sau lotuşi?
O, drama de-a muri de alb
Sau moartea de-a învinge totuşi…
RESPIR,
RESPIR
Respir,
respir,
Cum
stau cu ochii-nchişi,
Simt
stelele-ascuţite prin pleoape
Scriindu-mi
pe retină semne moi
Ca
peştii moi pe luciul unei ape.
Se-ntâmplă
ca în vis - respir, respir,
Bolta
de sticlă groasă dă să crape
Când
sângele luceferilor îngheţat
Se
umflă-n ea şi nu îl mai încape;
Şi-atunci
lumina scârţâie prelung,
Ca
un pietriş sub botul unei sape,
Şi
paşii tăi îndepărtându-se răsună
Ca
dangăt surd de clopote sub ape
Înaintând
atât de transparente
Că
nu se văd aproape, mai aproape;
Se-ntâmpă
ca în vis - respir, respir
Cleştarul
care vine să mă-ngroape.
IOAN ES. POP
(27 martie 1958)
12
OCTOMBRIE 1992
mă întorc acasă după ani și ani de
umblat prin bucurești
și mă întorc cu o plasă goală în mână
și iese ea la poartă și îmi zice păi,
dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig
parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câștigi cât alții în patru
și uite că acum n-aduci nimic.
umblat prin bucurești
și mă întorc cu o plasă goală în mână
și iese ea la poartă și îmi zice păi,
dragul nostru, parcă ai zis că mergi la câștig
parcă ziceai că tu, în doi ani, o să câștigi cât alții în patru
și uite că acum n-aduci nimic.
ba, uite, dragilor, chiar nimic am câștigat.
și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna
nimeni în ăștia doi ani.
nici n-am putut căra de unul singur atâta
nimic cât am câștigat.
și aduc atâta nimic acasă cât n-a putut aduna
nimeni în ăștia doi ani.
nici n-am putut căra de unul singur atâta
nimic cât am câștigat.
în urma mea vin carele-ncărcate cu nimic,
gata să se rupă sub greutate.
când or să se deșarte toate-n curtea noastră,
nimeni n-o să aibă atâta nimic ca și noi.
gata să se rupă sub greutate.
când or să se deșarte toate-n curtea noastră,
nimeni n-o să aibă atâta nimic ca și noi.
într-un an, doi, o să fie mai căutat decât
aurul.
o să vindem din el numai când va fi la mare preț.
fiți siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi.
o să vindem din el numai când va fi la mare preț.
fiți siguri, dragilor, atâta nimic n-are nimeni.
doi ani am tot adunat numai cu gândul la voi.
SUNT UN BĂRBAT SINGUR
sunt un bărbat singur. nu-i nici o mândrie în asta. doar sunt
hoarde de nefericiţi care umblă şi caută
alţi nefericiţi - numai că între nefericiţi şi nefericiţi
sunt mari praguri de nefericire,
sunt un bărbat singur. nu-i nici o mândrie în asta. doar sunt
hoarde de nefericiţi care umblă şi caută
alţi nefericiţi - numai că între nefericiţi şi nefericiţi
sunt mari praguri de nefericire,
unii au bani mulţi, alţii au speranţe
deşarte - nu există doar nefericiţi
de-un singur fel.
deşarte - nu există doar nefericiţi
de-un singur fel.
iar când, totuşi, se unesc,
nefericiţii fac revoluţii, după care
li se ia totul.
nefericiţii fac revoluţii, după care
li se ia totul.
***
de patru generaţii, în dosul casei noastre curge
un pârâu cu sânge întunecat.
de ani şi ani, tatăl meu îl acoperă cu paie şi frunze
să nu afle vecinii. şi tatăl lui îl acoperea şi el cu paie şi frunze
şi poate că va fi rândul meu să-l acopăr curând,
pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.
de patru generaţii, în dosul casei noastre curge
un pârâu cu sânge întunecat.
de ani şi ani, tatăl meu îl acoperă cu paie şi frunze
să nu afle vecinii. şi tatăl lui îl acoperea şi el cu paie şi frunze
şi poate că va fi rândul meu să-l acopăr curând,
pentru că nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo.
primăvara ne facem şi noi că arăm şi
semănăm,
ca să pară că sântem în rând cu lumea.
toamna ne facem că strângem şi noi roade,
ca să semănăm cu ceilalţi, să nu se bage de seamă,
dar de fapt nu facem decât să aşteptăm, să
pândim cine vine la rând, unul din noi
sigur vine la rând,
ne petrecem ziua urându-l pe cel care va scăpa, deşi
cine scapă, scapă doar până la o dată următoare.
în timpul ăsta, pe pârâu se scurge o şuviţă de
sânge întunecat, îl acoperim de ani şi ani cu
paie şi frunze,
nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,
trebuie să părem şi noi în rând cu lumea.
ca să pară că sântem în rând cu lumea.
toamna ne facem că strângem şi noi roade,
ca să semănăm cu ceilalţi, să nu se bage de seamă,
dar de fapt nu facem decât să aşteptăm, să
pândim cine vine la rând, unul din noi
sigur vine la rând,
ne petrecem ziua urându-l pe cel care va scăpa, deşi
cine scapă, scapă doar până la o dată următoare.
în timpul ăsta, pe pârâu se scurge o şuviţă de
sânge întunecat, îl acoperim de ani şi ani cu
paie şi frunze,
nu-i bine să afle vecinii ce curge acolo,
trebuie să părem şi noi în rând cu lumea.
***
nu ştiu ce l-a apucat pe tatăl meu să-njuge boii la car
la doişpe noaptea, să mă trezească şi să-mi spună hai.
eu după ce mor dorm somnuri lungi. unde, am zis,
a zis: la şomcuta mare. ce putea să-l mâne pe el
în miez de noapte tocmai la şomcuta mare,
la atâta drum de satul nostru? şi de ce să nu ia
autobuzul, dimineaţa la şase, de ce să umblăm
patru ceasuri încolo, patru ceasuri încoace
cu mersul moale şi greoi al boilor noştri?
dacă-i pe-aşa, n-o să mă mai prindeţi acasă de-acum prea
devreme,
n-o să mă mai trezesc în miez de noapte pentru o nebunie ca
asta.
nu ştiu ce l-a apucat pe tatăl meu să-njuge boii la car
la doişpe noaptea, să mă trezească şi să-mi spună hai.
eu după ce mor dorm somnuri lungi. unde, am zis,
a zis: la şomcuta mare. ce putea să-l mâne pe el
în miez de noapte tocmai la şomcuta mare,
la atâta drum de satul nostru? şi de ce să nu ia
autobuzul, dimineaţa la şase, de ce să umblăm
patru ceasuri încolo, patru ceasuri încoace
cu mersul moale şi greoi al boilor noştri?
dacă-i pe-aşa, n-o să mă mai prindeţi acasă de-acum prea
devreme,
n-o să mă mai trezesc în miez de noapte pentru o nebunie ca
asta.
şi-atunci se apropie ea şi zice: scoală
dragul meu, tatăl tău
tocmai pleacă să te-aducă de la şomcuta,
du-te să-l ajuţi să te ridice,
de trei zile zaci acolo fără suflare.
şi abia de-au ajuns să ne dea de ştire astă seară,
dragul nostru.
dragul meu, tatăl tău
tocmai pleacă să te-aducă de la şomcuta,
du-te să-l ajuţi să te ridice,
de trei zile zaci acolo fără suflare.
şi abia de-au ajuns să ne dea de ştire astă seară,
dragul nostru.
FLORIN DOCHIA
(28 martie 1950)
CATEDRALĂ
A fost trimis pe lume
în ieslea
din sufletul meu
A jucat șotron cu copiii din curtea
din sufletul meu
A prefăcut apa în vin la nunta
din sufletul meu
A vindecat zece leproși pe drumul
din sufletul meu
A călcat pe apele mării din sufletul meuA dormit și visat în grădina
din sufletul meu
A purtat crucea în spate pe golgota din sufletul meuL-ați răstignit pe crucea din sufletul meu
S-a înălțat la cerul deschis în sufletul meu
Amin.
ORB
PE MARE
32.
deschide ochii,
deschide buzele,
deschide cu palmele
inima,
este clipa în care
misterul se dezvăluie
şi poţi să afli
sintaxa ploii
şi fulgerul din
piept să-l înţelegi pe deplin.
stai în umbra unei
flăcări,
trupul tău
fierbinte s-a închis
ca un templu pe
dinăuntru, cu cheia cea mare,
roşu etern se
imprimă în pielea ta
ca o puzderie de
stele
pe peretele
interior al unei clepsidre
în care nisipul
curge invers.
ştii că migdalul va
înflori încă o dată,
am coborât
pleoapele ca să pot vedea
cum îţi împrăştie
arome protectoare
în sistemul
sanguin, în sistemul limfatic,
aşa cum focul apără
lanurile
de marile pericole
ale mlaştinii,
aşa cum ştii că
moartea te apără
de riscurile
maternităţii târzii,
de reciclarea
preasfintelor deşeuri
rătăcite-n văzduh.
33.
cum ar fi să
locuieşti într-o cursă cu obstacole?
cred că acolo s-ar
sparge dansurile
în elementele
componente,
o mişcare care stă,
care aşteaptă
următoarea mişcare,
ar fi oglinda
prin care pătrundem
dincolo şi
alergăm până la un
obstacol viitor.
cred că ar trebui
desenată şi o fereastră,
când stai cu
spatele la zid e bine
să priveşti pe o
fereastră îndepărtată
peisajul cel mai
îndepărtat,
cum se oglindeşte
el într-o apă
foarte îndepărtată,
în care înoată
peşti foarte îndepărtaţi,
pescuiţi de un
pescar cu o undiţă
foarte lungă… atât
de lungă încât nici
azi nu s-a aflat
dacă prada lui a ajuns
în iarba de pe
malul foarte îndepărtat.
e un dans ameţitor
să locuieşti
toată viaţa într-o
cursă cu obstacole.
VIRGIL CARIANOPOL
(29 martie 1908 – 6 aprilie 1984)
CU MÂINILE ÎNFIPTE-N TIMP
Sunt oameni ce plecând din lume
Și-atunci, în drum, când nu răzbat
Le lasă toate și cu teamă
Se-ntorc de unde au plecat.
Sunt alții ce pornind, de-asemeni,
Nu mai se-ntorc, dar se opresc
Nu se mai spânzură de visuri
Spre nicăieri nu mai pornesc.
Și-s alții ce-ar vroi să plece
Cutezători, spre unde-ar fi
Dar ce nehotărâți și-amână
Plecarea-n fiecare zi.
Eu nu-i admir pe-aceștia, însă
Le îngenunchi, către Olimp
Acelora ce cad spre țintă
Cu mâinile înfipte-n timp.
PREA TÂRZIU
Eram singur. Cineva de-afară
Mi-a bătut în uşă pe-nnoptat.
M-am săltat cu greu din aşternuturi,
Ca din morţi, atunci când eşti sculat.
– Hai, deschide! mi-a strigat din stradă
Glasul său de aur şi de vis.
Bâjbâind cu cheile în mâna,
Am împins zăvorul şi-am deschis.
O lumină-naltă, zâmbitoare,
A privit la chipul meu zbârcit,
Apoi lung la părul alb ca neaua,
De furtuna vieţii viscolit.
– Cine eşti! Am întrebat-o-n şoaptă,
Ai ceva cu mine? Vrei ceva?
– Eu sunt Fericirea, mi-a spus dulce,
Şi-am ajuns acum la dumneata.
Am zâmbit privind-o cu tristeţe,
Am tras grabnic uşa şi-am plecat,
A bătut ea-n urmă şi mai tare,
Dar am fost şi eu neînduplecat.
Ce puteam să fac? Venea zadarnic.
Troienit de vreme şi pustiu
Am trimis-o alături, la un tânăr.
Pentru mine prea venea târziu.
REVOLTA DIN NOIEMBRIE
Ce dacă fur?
Ce dacă sunt laş?
Ce dacă sparg soarele ca pe-un ou
Şi-i vărs gălbenuşul pe oraş?
Ce ştiu eu decât să plâng?
Ce dacă gura mea nebună
A muşcat carne din lună?
Anii mi i-am pierdut prin amintiri întunecoase,
Am jinduit toată viaţa după lucruri frumoase.
Am hoinărit cu sufletul încins în sfoară
Şi tinereţea mi-am măcinat-o ca o moară.
Din clasele pe care plângea igrasia
M-am înhăitat cu visul şi cu poezia.
Ce folos însă, că mi-am cântat tainele,
Eu căruia visul i-a furat hainele?
La ce mai sunt bun?
Ce speranţe, ce tristeţi am avut eu
Care am dat cu pietre în Dumnezeu?
Inima mea ca o văpaie
Luminează boii care fumează liniştea din paie.
Sângele meu ca o furtună
Clopoţeii stelelor îi sună.
Acum, nu mai plâng,
Gâtul trecutului nu-l mai strâng.
Arunc în urmă o gresie
Şi munţii îşi înalţă privirile;
Arunc în urmă un pieptene
Şi o pădure mă desparte de toate amintirile.
PURITATE
Hermina-i doar un pic de
viaţă,
Giuvaer ce dă scântei,
Trăieşte-n nordul cel de gheaţă
Şi-i prinsă pentru-argintul ei.
Giuvaer ce dă scântei,
Trăieşte-n nordul cel de gheaţă
Şi-i prinsă pentru-argintul ei.
Ca s-o vâneze, vânătorii
Găsesc un golf de gheaţă-n jur
Şi-i dau cu chinoroz pereţii,
Ştiind cât ţine ea la pur.
Găsesc un golf de gheaţă-n jur
Şi-i dau cu chinoroz pereţii,
Ştiind cât ţine ea la pur.
Hăitaşi cu glasul ca de
fiară,
În aerul vibrând sonor,
O-mping apoi, strălucitoare,
Până ce intră-n golful lor.
În aerul vibrând sonor,
O-mping apoi, strălucitoare,
Până ce intră-n golful lor.
Cu muşchi puternici,
temerară,
Cu gheare tari, în teci adânci,
Hermina ar putea să sară,
Să fugă dincolo de stânci.
Cu gheare tari, în teci adânci,
Hermina ar putea să sară,
Să fugă dincolo de stânci.
Decât să-şi murdărească
însă,
Cu negru, albul ei de har,
S-aşează pe zăpadă strânsă
Şi-aşteaptă moartea ca pe-un dar.
Cu negru, albul ei de har,
S-aşează pe zăpadă strânsă
Şi-aşteaptă moartea ca pe-un dar.
E datul ei, îi scrie-n
soartă,
Să dea cuvânt la veşnicii:
Mai bine să lucească moartă
Decât murdară printre vii.
Să dea cuvânt la veşnicii:
Mai bine să lucească moartă
Decât murdară printre vii.
CONSTANTA BUZEA
(29 martie 1941 – 31 august 2012)
LEAC
PENTRU ÎNGERI
Sunt
tristă, dar de tine niciodată.
Fug animalele speriate de minuni
La care nu mai ştim să ne gândim,
Miercuri şi marţi, vineri şi luni.
Săraci în zile, cine ştie, trecem
Legaţi la gît de lungi copilării
Ninşi de puterea sfintelor petreceri
A nu fi, a te naşte, a iubi.
Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?
Leac pentru îngeri, cântecul meu trist.
Fug animalele speriate de minuni
La care nu mai ştim să ne gândim,
Miercuri şi marţi, vineri şi luni.
Săraci în zile, cine ştie, trecem
Legaţi la gît de lungi copilării
Ninşi de puterea sfintelor petreceri
A nu fi, a te naşte, a iubi.
Ce-mi dai, să nu mor azi, să mai rezist?
Leac pentru îngeri, cântecul meu trist.
NUCA
VERDE
Stăm
împăcaţi rănindu-ne de toate
Şi serile vin parcă mai devreme
Te însoţesc numai pe jumătate
Pierdută jumătate în poeme.
Şi serile vin parcă mai devreme
Te însoţesc numai pe jumătate
Pierdută jumătate în poeme.
Ţesându-ne
covoare şi macate
Păienjeniş asupra unor steme
Ne-nchipuim că suntem întâmplate
Vieţi de care nimeni nu se teme.
Prea sus ne ţine steaua nepătate
Privirile ce-ar vrea să se întreme
Cu picături de nucă verde, poate,
Din nucii care cresc între blesteme.
Păienjeniş asupra unor steme
Ne-nchipuim că suntem întâmplate
Vieţi de care nimeni nu se teme.
Prea sus ne ţine steaua nepătate
Privirile ce-ar vrea să se întreme
Cu picături de nucă verde, poate,
Din nucii care cresc între blesteme.
ÎN FRUNZA MIROSIND A SCRUM
În marginea pădurii şezi,
Unde piciorul se scufundă
În muşchiul moale sub zăpezi,
În frunza mirosind a scrum,
Vecin acum sălbăticiunii
Ferindu-se de om, de drum,
Nu vei mai fi, nu vei mai fi
Senina minte liniştită
Care dă mere la copii
Păstrându-şi partea otrăvită.
ŞTIIND CE VREA ŞI CE-I
URMEAZĂ
Să-ţi fie dor de fiara fricii,
S-o prinzi de vie-ntr-o capcană,
Dar vorbele îţi ies din gură
În apărarea ei, şi mor
De mila fiarei jupuite
De mii de ori de sfânta-i blană,
Frica surâde împrejurul făpturilor
Şi-n sinea lor.
Să-ţi fie dor şi deznădejde
Ştiind ce vrea şi ce-i urmează,
Când simţurile ei ca şerpii
Aştern sub talpa ta fiori,
Din când în când îi ţine-n rază
Mişcarea duhului, enormă,
Delirul tău în căutare –
Fragmente dintr-un cer cu nori.
ŞI POEZIA
Şi poezia e un somn
Din care nu te mai trezeşti
Cu ochii largi deschişi sub mări,
Visînd la spasmele lumeşti,
Cu perle pleoapele plîngînd
Sărate buzele albeşti,
Nefericit, înspăimîntat
Printre comori piratereşti,
Păreri de rău că nu-nţelegi
Mişcarea gurilor de peşti,
În calmul monştrilor sorbit,
Măcar astfel să te fereşti,
Fără să fii de tot primit,
Nici înecat, nici viu nu eşti,
Să poţi trînti o poartă grea,
Să tragi perdele la fereşti,
Şi poezia e un somn
Din care nu te mai trezeşti.
UN PLOP
Să ai un plop în care să te sui,
Un turn al păsărilor fără pui,
Tăcut ori vesel, după cum amîi
Lumina frunzei care naşte-ntâi.
Un plop despărţitor de miazăzi,
Şi daca-l ai, să-l ai definitiv,
În umbra firii lui clădit să fii,
Precum un dor în care stai captiv.
Precum un dor în care stai captiv,
Să ai un plop, bătrân de-ar fi să fie,
Printre statui de calcar, viu naiv
Crescut în unghiul tău de nostalgie.
Să le petreci pe toate cîte sînt,
Să le aştepţi pe cele care vin,
Ca un veşmînt strălucitor de vînt,
Ca un vecin al cerului senin,
Tîrziu, cînd nu-ţi mai pasă de culori,
Să ai un plop din care să cobori.
NICHITA STANESCU
(31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)
LUNĂ ÎN CÂMP
Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup
Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup
din ochii tăi
privirea,
văzduhul serii mi-ar
părea căprui.
Mi s-ar părea că desluşesc,
prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii leidin goana calului, cum
îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre eişi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins,
suind sub luna-n seve caii repezi
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins.
Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng.
O CĂLĂRIRE ÎN ZORI
Lui Eminescu tânăr
Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.
Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.
Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.
Lui Eminescu tânăr
Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depărtare, se face nisip.
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe.
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând.
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave!
Soarele a izbucnit peste lume strigând.
Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte.
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului.
Soarele rupe orizontul în două.
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere.
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave.
Calul meu saltă pe două potcoave.
Ave, maree-a luminilor, ave!
Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave.
Sufletul meu îl întâmpină, ave!
Calul meu saltă pe două potcoave.
Coama mea blondă arde în vânt.
NECUVINTELE
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.
Comentarii
Trimiteți un comentariu