NICHITA 86

NICHITA STĂNESCU – 86

(31 martie 1933 – 13 decembrie 1983)

„Numai ceea ce se repetă

are valoare,Tom.

Ceea ce e singur, ceea ce e unic

nu are valoare.

Eu am pierdut numai lucruri

fără de valoare, am pierdut

numai ceea ce am iubit”  (Scrisoare)

Cuvântul rostit de laureat

(August, 1982 - Struga)

Astăzi, aici în catedrala Sfânta Sofia, unde suntem fericiţi până la nefericire de faptul că putem să spunem, în mod adevărat şi nebâlbâit credo-ul nostru poetic, ne întoarcem şi zicem: de această dată spre faima „Coroanei de aur“ care se va vesti a fi fiind cel mai mare premiu nu decernat unui om ci unui purtător al sentimentelor lumii, ne înclinăm şi spunem: e fără precedent în istorie când o coroană laurează tâmplele unui iubitor de poezie iar nu ale unui poet.

Ca şi maestrul nostru, marele desenator Hokusai cel care semna desenele: Hokusai cel nebun după desen, aidoma lui, celui care are urechi să vadă şi ochi să audă, şi noi înşine semnăm poemele: Nichita Stănescu cel nebun după poezie.

Critica poeziei, poezia fiind socotită, după părerea noastră, ca o nouă frontieră a sufletului uman, noi nu o facem din punctul de vedere al vedetelor exprimatoare de fraze geniale, ci din punct de vedere al moaşei de ţară care, ajutând ţăranca pe câmp să nască, nu dă loc confuziei de merit între meseria moaşei şi miracolul naşterii. Noi nu credem că există poeţi ci moaşe ale poeziei şi că este o tristă confuzie aceea care s-ar putea face sperând în meritul poetului iar nu în miracolul poeziei.

De aici din catedrala Sfânta Sofia din R.S.F. Iugoslavia, din Macedonia sufletului meu se naşte strigătul nostru către umanitate, un strigăt profund care înalţă premiul macedonean ca cel mai de seamă premiu care poate fi acordat, cum ar spune marele poet român Mihail Eminescu, „Lumii ce gândea în versuri

şi scria în poezie“, sau care ar putea fi acordat lui Eminescu totuşi. De aici din această catedrală a poeziei ştiind prea bine că verbul, cuvântul este materialul poeziei, că verbul, cuvântul are originea unei ţări, iar poezia originea Omului, ne repetăm spunându-vă că frumuseţea sufletului uman este noua lui frontieră.

De bună seamă că există un limbaj anume al oricărui lucru de pe pământ. De la limbajul atomilor între ei până la limbajul copacilor între ei. Cea mai simplă formă a limbajului este valenţa.  Mulţi ne-am gândit că omul nu justifică ecologia vieţii şi că prin muncă şi prin artifex sare din regn în mit, din mit în istorie şi din istorie în politic. Iată ruptura.

Să nu uităm însă naşterea cuvântului ca fiinţă vie care este produsul cel mai sublim al omului. Tragedia cuvântului a atras după sine răzbunarea pumnului, a cuţitului şi a glonţului. Iată ruptura.

Dacă toată umanitatea ar tăcea o singură secundă din gândurile ei, arborii, munţii şi stelele s-ar spulbera. Iată ruptura.

Măreţia omului stă în ceea ce are în două feluri cuvântul: într-o tânjire spre frumos şi o tânjire spre adevăr. Iată ruptura.

Între un posibil dialog al frumosului cu adevărul vedem noua frontieră a sufletului uman, de aceea declarăm cu mâna pe inimă că omul încă există, şi că întreaga umanitate, ca niciodată în timp, îşi doreşte secundele de viaţă ca pe o avere personală, Posesiunea şi ideile de prioritate sunt nişte abstracţiuni mânjite cu sângele omului. De multă vreme gura vorbitoare nu mai seamănă cu un pahar sau cu o fântână. E vremea ca noua frontieră a sufletului uman, după atâta automăcelărire, să se întindă mai departe spre visul celor care s-au jertfit în mii de feluri, pentru mii de idealuri care pot fi rezumate într-un singur cuvânt: a fi, fiinţă, operă la care şi Macedonia, Iugoslavia şi-a rupt cu generozitate partea ei de inimă. Omul nu este un accident al naturii lucrurilor. Natura lucrurilor poate părea sălbatecă şi accidentală în faţa verbului gândit şi rostit de om A FI, FIRE. Iată ruptura.

Marin Mincu

Munci şi zile cu Nichita la Belgrad

Cînd noi doi am fost pe pajiştea din faţa 

hotelului Slavija

şi tu ca un claun ai intrat în propriul tău cub desenat 

pe iarbă de Adam cu prietenii lui jugoslavi, 

ai intrat cu emoţie să vezi dacă te primeşte în joc, dacă poţi să te transformi într-un semn, să nu mai fii om, 

să intri în propriul tău cub ca-n piramida lui Keops, 

să intri tu singur de bună voie fără să te sperii 

că nu vei mai ieşi

de ce bătrîne te-ai supărat?

Cînd mergeam pe stradă noi falnici şi eu ţi-am spus dragul meu

Falstaff, urîtule, grasule, burduhănosule, hai să ne-ntrecem pe bicicletă,

iar tu te-ai uitat galeş în oglinda unei vitrine, te-ai uitat

ca un bărbat frumos ce erai şi ţi-ai admirat profilul de grec

care a fost la Salamina, mi-ai spus cu superb orgoliu

hai să ne întrecem

de ce bătrîne nu te-ai ţinut de promisiune?

Când prietenii lui Adam ne-au făcut o surpriză cum trăgeai tu

ca un urs sîngerînd în zăbala poeziei în acea casă memorială şi-a intrat

înăuntru un urs adevărat ţinut de catenă de ţiganul ursar

cum te-ai ridicat tu cu sfială-n picioare iar el a început să joace

urseşte dansează ursul romînesc de două mii de ani dansează

cum îi curgea sângele din falca strivită dar el juca înainte

călca apăsat că se zguduia-n casă planeta cum tu plîngeai

fără să şti de ce iar ursarul ţi-a făcut plecăciune

de ce bătrîne n-ai mai aşteptat?

Cînd am fost noi trei la Gradimir s-o întâlnim pe Desanka

iar eu i-am făcut o poezie mărturisindu-i cît e de frumoasă şi tînără

şi cum ea ţi-a spus mulţumesc Nichita crezînd că poezia e făcută de tine

e ca şi cum aş fi scris-o eu ai răspun tu generos ca un leone de Siria

ce nu se temea de o panteră tandră ca mine, e ca şi cum aş fi scris-o eu, bre

ai repetat şi-ţi mulţumesc

de ce bătrîne te-ai supărat pe prietenii tăi?

Cînd am fost noi patru-n pădurea de deasupra casei lui Filip

cum era verde iarba sub frunze pătate şi te trăgea prin oase în jos oboseala

bre, eu parcă m-aş întinde puţin şi te-ai prăvălit peste frunze

ca un zeu al pădurii tras de rădăcini în adîncurile materiei invidioase

e bine, bre, aşa, e atît de plăcut că nu m-aş mai ridica ai spus rar

cum eu m-am speriat din senin să nu te fure lenea pămîntului

şi te-am tras în sus hai Nichita că ne aşteaptă lucrarea de azi

da bătrîne să mergem uitasem că mai avem treabă şi azi

de ce bătrâne te-ai lenevit de noi toţi?

Cînd mergeam noi pe furiş la vînătoare de noapte prin boscheţii

plini de sîrboaice frumoase eu bătrîne ai suspinat nu m-am iubit şi eu

c-o străină mi-e şi ruşine de mine hai

să-ngrozim Belgradul Nichita, ţi-am spus

vezi bătrîne aşa n-am avut eu noroc niciodată

ai mai scîncit lasă, lasă, bre, ţi-am strîns mîna că mîine

vom fi cei mai căutaţi trubaduri-cavaleri şi-or să plîngă

sîrboaicele-n pumni după noi cum ai rîs tu fericit ca un copil

de ce bătrîne nu ţi-ai amintit de acea noapte faustică?

Cînd ai venit tu la mine în cameră puţin speriat ascultă cum

bate inima mea mi-ai arătat în pieptul tău unde se-ntîmpla ceva planetar

cum eu cu teamă mi-am apăsat fruntea de pieptul tău puternic

şi m-am uitat la tine zîmbind nu auzi nimic m-ai întrebat

nu e nimic Nichita e doar un uruit mai puternic ca atunci cînd

motorul unui astru rămîne accelerat de-ntîmplare cum m-ai rugat

să merg la tine în cameră şi să te ţin de mînă pînă îţi trece

ţine-mă cum ai fi mama mea, bre, şi îmi trece şi ţi-a trecut

de ce bătrîne nu m-ai mai chemat?

Cînd am venit eu la tine în cameră la ora două cu Marin Sorescu

şi erau de faţă acolo Adam şi cu Flora care munceau

de dimineaţă în schimburi ca să scrie tot ce le dicta îngerul

cum te apucase o hemoragie îngrozitoare de cuvinte ce săreau

din corpul tău vii iar tu icnind de durerea unei smulgeri materiale:

era un cîmp de bătălie aburind de sînge cald şi cum tu scufundat

pîn-la gît strîngeai îngerul de jugulară ca să nu mai poată slobozi

din el nici o vorbă afară şi cum fericit mi-ai dăruit o marină regală

spunînd că numai mie nu poţi să-mi dictezi

de ce bătrîne n-ai vrut să-mi dictezi?

Cum ne-am dus noi trei la Novi-Sad să ne războim cu cuvintele

şi cum te-ai îndrăgostit tu nebun de acea actriţă tînără

ce ţi-a recitat versurile pentru că era mai vie decît

toate cuvintele şi decît faptul că noi existam acolo

şi Slavco ne întreba şi tu mi-ai spus să-ţi bag cotul în burtă

dacă ai să baţi cîmpii

de ce bătrîne nu vrei să mai baţi cîmpii?

Cînd ne-am dus noi la vila lui Filip şi el ne-a dat să mîncăm

purcel de lapte şi să bem un molan turnat de tine cu dichis

direct din damingeană că aşa bea pupăciosul de Falstaff

care ştia ce e cu putoarea asta de viaţă cum ne-a făcut

să plângem apoi o tînără studentă la teatru

declamându-ne rolul Casandrei cum ai ieşit sprijinit de umărul meu

sub ploaia călduţă de afară ca să tragem o gură de aer ai zis

să nu vadă Filip cum suntem proşti şi sentimentali

de ce bătrîne să nu mergem din nou pe la Filip?

Cînd am stat noi o jumătate de zi să-l aşteptăm pe nebunul de Adam

vorbind cu lăcomie de marele poet Ion Barbu cum te-ai dus tu

să-l întîlneşti tînăr adolescent într-o casă aristocratică unde el venea

pentru că voia să vadă o tînără pe care o iubea dar ea nu

cum ţi-a vorbit el despre poezie o zi întreagă şi cum întors din profil

atunci cînd pleca întristat că nu se arătase aceea pe care o aşteptase

ţi-a spus cu o voce de bronz „preferă Oda în metru antic”

de ce bătrâne nu mai vorbim de Ion Barbu?

Cînd eu te-am întrebat dacă nu vrei să facem o carte împreună

să vorbim despre cîte am vorbit pînă acum despre didactica frumuseţii

naturale despre cum se cască golul dinaintea cuvîntului

ca o gură de ghionoaie cerînd mereu carne carne carne

poezia se face cu carne ca orice război adevărat purtat din unghia

piciorului drept pînă în vîrful firului de păr din cap

pînă în vîrful firului de cuvînt smuls din gură cu fierul încins ai spus tu

de ce bătrîne să nu facem noi cartea?

Cînd mi-ai povestit tu cum ai aflat prima dată că ai şi sex

cum ţi-am povestit cum m-am îndrăgostit eu de o profesoară a mea

de istorie cum i-am scris o scrisoare frumoasă

şi ea trecea pe partea cealaltă a străzii atunci cînd mă vedea

te iubea şi ea dar îi era frică de puritatea din tine prostule mi-ai spus tu

cum am bătut apoi courvoisier plătit cu banii munciţi de tine

ca să sărbătorim această clipă unică

nu-i aşa că e frumos bătrîne că ne-am întîlnit nu-i aşa că merită

să ne bucurăm că suntem noi doi împreună în această secundă

că simţim că suntem, înţelegi tu, că suntem (aici ai apăsat

cu forţă cuvîntul să fie mai viu) noi doi atît de aproape

că nu ar încăpea nici o rază de laser între noi

care suntem unul acum înţelegi tu bătrîne

că noi ne-am găsit cei reali cei adevăraţi că ne căutam de multă vreme

în clipa aceasta la acest bar din hotelul slavja unde beam courvoisier

pătit cu două mii de dinari suta de grame hai să însemnăm pe perete

un semn o pată infimă făcută cu mîinile noastre puse laolaltă

şi am desenat o cruce într-un cerc cu pixul pe zid

ca să fie o urmă că noi am existat în clipa aceea

atunci a venit Adam şi ne-a certat că aruncăm banii

tu te-ai întors către mine poznaş făcându-mi cu ochiul

şi aproape amîndoi am vrut să-l îmbrăţişăm deodată

pentru că venirea lui ne oprise să plîngem ca proştii

şi îţi străluceau ochii şi poate şi mie îmi străluceau

acest lucru e sigur cel puţin din felul cum mă vedeam în ochii tăi puri

de ce bătrîne să nu ne mai privim ca atunci?

Cînd ne plimbam pe lîngă o biserică neterminată din Belgrad

ce mai avea doar temelia afară şi încolo era năpădită de plaurul verde

cum cu haz îmi povesteai că odată mic fiind cu mama ta în faţa

unui magazin te-ai oprit brusc (nu, că să-ţi cumpere acea bicicletă,

că nu te urneşti de acolo altfel, că nu am bani la mine, că lasă

că o s-o luăm mâine) ai început să dai din picioare

să strigi, lasă că discutăm noi acasă, ţi-a mai spus mama ta

şi când mai aveaţi două-trei case până s-ajungeţi, te-ai aşezat

pe marginea trotuarului nu, că eu vreau să discutăm chiar acum şi aici

de ce nu vii să mai discutăm bătrîne acum şi aici?

Cînd am scris eu o noapte întreagă despre victoriile tale

prin Macedonia, încîlcindu-mă printre noduri şi semne

ca un Hermes negat cum ai dat tu telefon la citirea textului

spunîndu-i Ştefaniei că îmi mulţumeşti şi că o să te strădui

să fii tot pe atît de genial pe cît scrisesem eu despre tine

cum i-ai spus că numărul tău de telefon este – cinci de la degetele

de la o mînă nouă semnul naşterii cinci de la cealaltă mînă

şase de la inversul naşterii şi zero zero adică

numărul perfect al poetului – dragul meu Falstaff, hai să mai rîdem

zeieşte de putoarea asta de viaţă urîtule, grasule, burduhănosule,

pupăciosule, mincinosule, arogantule, încrezutule, copilărosule, vorbăciosule

unde-ţi mai telefonez eu acum, bestie îngerească?

O călărire în zori
Lui Eminescu tânăr 

Tăcerea se izbeşte de trunchiuri, se-ncrucise,
se face depărtare, se face nisip. 
Mi-am întors către soare unicul chip,
umerii mei smulg din goană frunzişe. 
Câmpul tăindu-l, pe două potcoave
calul meu saltă din lut, fumegând. 
Ave, mă-ntorc către tine, eu. Ave! 
Soarele a izbucnit peste lume strigând.

Tobe de piatră bat, soarele creşte,
tăria cu acvile din faţa lui
se prăbuşeşte în trepte de aer, sticleşte. 
Tăcerea se face vânt albăstrui,
pintenul umbrei mi-l creşte
în coastele câmpului. 

Soarele rupe orizontul în două. 
Tăria îşi năruie sfârşetele-i carcere. 
Suliţe-albastre, fără întoarcere,
privirile mi le-azvârl, pe-amândouă,
să-l întâmpine fericite şi grave. 
Calul meu saltă pe două potcoave. 
Ave, maree-a luminilor, ave! 

Soarele saltă din lucruri, strigând
clatină muchiile surde şi grave. 
Sufletul meu îl întâmpină, ave! 
Calul meu saltă pe două potcoave. 
Coama mea blondă arde în vânt. 

„L-am cunoscut, era un uriaş cu ochii albaştri. Ochii erau albaştri pentru că era atât de înalt încât capul lui ajungea deasupra norilor şi albastrul cerului i se reflecta direct în ochi.” (Oana Pellea)

Emoţie de toamnă

A venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,

iau cuvintele şi le-nec în mare.

Şuier luna şi o răsar şi o prefac

într-o dragoste mare.

Lună în câmp 

Cu mâna stângă ţi-am întors spre mine chipul,
sub cortul adormiţilor gutui
şi de-aş putea să-mi rup din ochii tăi privirea, 
văzduhul serii mi-ar părea căprui. 

Mi s-ar părea că desluşesc, prin crenge,
zvelţi vânători, în arcuiţii lei
din goana calului, cum îşi subţie arcul.
0, tinde-ţi măna stângă catre ei

şi stinge tu conturul lor de lemn subţire
pe care ramurile i-au aprins, 
suind sub luna-n seve caii repezi 
ce-au rătăcit cu timpul, pe întins. 

Eu te privesc în ochi şi-n jur să şterg copacii
În ochii tăi cu luna mă răsfrâng
... şi ai putea, uitând, să ne striveşti în gene
dar chipul ţi-l întorn, pe braţul stâng

Necuvintele 

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

„Academia nu-i datorează nimic, iar el ei nici atât, sînd două instituţii complet separate”  (Fănuş Neagu)

Lecţia de anatomie

Nu numai că m-am spălat

dar m-am şi parfumat

când mă vor desface

să nu le fie silă de mirosul meu.

Mi-am pus cămaşa cea mai curată

şi haina cea mai călcată

când mă vor desface

să nu trebuiască

să împrumute cârpe murdare

şi nici de mâncat n-am mâncat

cum o să mănânc

ar fi o ruşine, nu-i aşa

cînd mă vor desface

să-mi găsească mâncare în burtă.

Eu aş fi plecat mai demult

dar ei ar fi putut să-mi desfacă în lipsă

cuvintele

de aceea stau şi mă spăl

şi mă parfumez

şi mă îmbrac curat

şi nu mănânc, şi nu plec.

Cântec

Amintiri nu are decât clipa de-acum.

Ce-a fost într-adevăr nu se știe.

Morții își schimbă tot timpul între ei

numele, numerele, unu, doi, trei...

Există numai ceea ce va fi,

numai întâmplările neîntâmplate,

atârnând de ramura unui copac

nenăscut, stafie pe jumătate...

Există numai trupul meu înlemnit,

ultimul, de bătrân, de piatră.

Tristețea mea aude nenăscuții câini

pe nenăscuții oameni cum îi latră.

O, numai ei vor fi într-adevăr!

Noi, locuitorii acestei secunde

suntem un vis de noapte, zvelt,

cu-o mie de picioare alergând oriunde.

Autoportret

Prin somn îmi căzuse sufletul din mine,

ca dintr-un pat umplut cu sânge.

La revedere, inimă,

în rest, vă zic,

ciolane obosite

şi carne de viţel.

În acest trup

eu niciodată n-o să mai revin

sunt sătul de tine, pielle,

de voi doi ochi zişi şi albaştri.

Mi-e scârbă şi vă zic adio,

mai am de mers.

Unde?

Unde.

Ce bine că eşti

E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,
douâ culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuită luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

Frunză verde de albastru

Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
şi-am zis pară de un măr,
minciună de adevăr,
şi-am zis pasăre de peşte,
descleştare de ce creşte,
şi secundă-am zis de oră,
curcubeu de auroră,
am zis os de un schelet,
am zis hoţ de om întreg,
şi privire-am zis de ochi
şi că-i boală ce-i deochi.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
că am zis doar un cuvânt
despre întregul pământ,
şi de bine-am zis de morţi
şi de şase-am zis la sorţi,
şi am zis unu de doi
şi zăpadă de noroi,
şi am vrut să fac cu gura
focul ce-l făcea arsura
că n-am fost trezit, că dorm
pe un cal cu şa de domn,
alergând pe-un câmp de noapte,
de la unu pân’ la şapte –
de la şapte pân’ la zece
mi-a căzut o viaţă rece,
de la frunză pân’ la umbră
mi-a căzut o viaţă dublă
ca pământul şi cu lună,
noaptea când stau împreună.
Şi-am zis verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
pe care mă ţin călare
cu capul la cingătoare,
cu călcâiul la spinare
şi cu ochiul în potcoave,
şi cu inima-n silabe
de mă duc mări, mă duc
ca toamna frunza de nuc,
ori ca iarna frunza albă
de la floarea de zăpadă…
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
potcovit pe lună plină
cu miros de la sulcină,
înhămat pe soare plin
tot cu miros de pelin,
şi ţinut de gât cu mine
tot în dragoste de tine,
că mi-a fost crescut pe umăr
de din doi în doi un număr,
tot din trei în trei o iarbă
şi din patru-n patru-o salbă,
şi din cinci în cinci un pom,
şi din şase-n şase-un om.
Frunză verde de albastru,
mă doare un cal măiastru,
văd în faţă mov şi verde,
coloarea care mă perde,
corcov văd cu veselie,
coloarea ce nu se ştie,
mai aud şi-un sunet sus
care nu a fost adus
în timpan de oameni vii,
în a fi şi a nu fi,
când îmi cade umbră lungă
pe sub ochii grei cu pungă.
Şi-am zis aripă de pene
ca să zbor cu ea prin vreme,
şi-am zis măr ca să zic sâmburi,
şi-am zis pom ca să zic scânduri,
şi-am zis nord ca să zic suduri
şi dulceaţă ca să sudui,
şi-am zis inimă la piatră
şi cântec la tot ce latră,
şi potcoavă
la octavă,
şi uscată la jilavă,
tot le-am potrivit pe dos
pe un fluieraş de os,
din osul de la picior
care-mi cântă cu fior,
şi din osul de la mână
fluierând o săptămână,
din osul de la arcadă
recea lumii acoladă
peste două oase mari
unde stau ochii polari.
Şi-am cântat din coasta mea
din vertebra ca o stea,
de-a-ncălecare pe-o şa,
pe o şa de cal măiastru,
foaie verde de albastru.

Din volumul OASE PLÂNGÂND, tipărit în 1982

în Colecţia revistei LUMINA din Panciova

Acasă

Acasa mea e într-un cuvânt

gândit de altul.

Acasa mea e într-un sărut

pe care l-am gândit

în alţi doi adolescenţi.

Acasa mea este înlăuntrul

săgeţii trase înspre zeu de geţi.

Acasa mea e gândul ce-l gândeşti

spre mine.

Acasa mea e numele ce-l am

şi mi-l rosteşti.

Acasa mea e un cuvânt

un prieten şi o curvă.

Fugind de timpul care trece,

ah, timp, bordel al vieţii mele!

Uită-te şi uită-mă

Uită-te cum trec secundele

ca o armată!

Şi piatra creşte în contiunuare

din amintirile noastre!

Uită-te cum creşte piatra

şi ce dâră de praf în urma ei

secundele noastre...

„Aş plânge”, mi-a spus Homer,

„Aş plânge de voi.

Aş plânge dar nu mai am ochi!”

Uită-te şi tu

şi uită-mă, Adame!

Belgradul de piatră

Neîntrebat

de-odată m-am născut.

Ne-întrebat,

de-odată voi muri.

Eu sunt

ce ţin minte despre mine

că sunt.

La Belgrad

„pe aiastă piatră

şezum şi plânsem”

cum zice cronicarul

Tot neîntrebat

la început

Tot neîntrebat la sfârşit.

.........................................

III

Ieri gura mea sângera.

Azi, sângerează cuvintele mele!

..............................................

VI

Mă leagăn ca un

elefant

spre cimitirul elefanţilor!

Nu gând, ci fildeş!

Ultima

lui Nichita Stănescu şi lui Bogdan Bogdanovic

Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva

dintr-o pricină rotitoare?

Tu ce crezi: s-a născut vreodată cineva

dintr-o pricină stătătoare?

Din ce cauză, a şobolanilor, şobolanii

vor să se nască şobolani?

De ce libelulele se înmulţesc în libelule?

Şi porcul, cu ignatul lui cu tot,

numai în porc?

Numai eu şi cu tine,

proştii, idioţii, lipsiţii de ideal,

unul se-nmulţeşte prin cuvinte

şi altul prin semne.

Şi, totuşi, te întreb: de ce

şoarecele de câmp

vrea să nască şi naşte şoareci de câmp?

A dracului şi putoarea asta de viaţă!

„Lumina soarelui este orbitoare, dar atât. Adevărata lumină nu este nici măcar cea a stelelor care e mult mai orbitoare pentru ochiul apropiat lor, ci lumina care nu-şi mai aduce aminte de sursa ei”

Nichita Stănescu