Sărbători pascale

SĂRBĂTORILE PASCALE

LUMINA SFÂNTĂ A ORTODOCŞILOR

Cea mai grozavă minune din zilele noastre, cu cea mai mare vechime în istoria creştinătăţii, se întâmplă la Mormântul Sfânt de la Ierusalim. An de an, de Paştele Or-todox, focul divin se coboară din cer şi aprinde candelele din biserica în care sunt adă-postite Golgota (micul deal pe care a fost răstignit Iisus) şi „mormântul cel nefolosit“, unde a fost aşezat trupul mort al lui Iisus, aşa cum scrie în Evanghelie.

 Sfânta Lumină se aprinde pe Mormânt între orele 12³⁰-13³⁰, în timpul Vecer-niei Mari. Sfântul Mormânt este controlat încă din noaptea Vinerii Mari, după prohod, de către poliţişti civili necreştini: un arab, un turc şi un reprezentant din partea statului Israel. Apoi se sting toate luminile şi se sigiliează uşa cu două peceţi mari, benzi de pânză albă cu sigilii din miere şi ceară. Gardienii ramân de pază la uşa Mormântului până când se aprinde Sfânta Lumină

MIRACOLUL DE LA IERUSALIM

Răposatul Patriarh al Ierusalimului, Diodorus I (actualul patriarh, cel de al 141-lea, este, din 22 noiembrie 2005, Teofil al III-lea, care l-a succedat pe Irineu I) spunea despre sfânta misiune de a intra în Mormânt: „Câteodată aştept câteva minute, dar, în mod obişnuit, minunea se întâmplă imediat după ce am spus rugăciunile. Din mijlocul pietrei pe care a fost culcat Iisus se revarsă o lumină nedefinită, cu o tentă albăstrie, dar culoarea se poate schimba şi poate lua multe nuanţe. Nu poate fi descrisă în cu-vinte omeneşti. Lumina răsare din piatră ca ceaţa care se ridică deasupra unui lac, piatra pare fi acoperită de un nor, dar este lumină. Lumina se comportă diferit în fie-care an. Uneori acoperă doar piatra, alteori luminează tot Mormântul, aşa încât oa-menii de afară văd Mormântul plin de lumină”.

Miracolul nu se limitează doar la ceea ce se întâmplă în interiorul Mormân-tului. Mulţi credincioşi declară că lumânările pe care le ţin în mână se aprind de la sine. Flacăra albastră poate fi văzută deplasându-se în diferite locuri prin Biserică. Este în-soţită de un vuiet. Se manifestă sub forma unor sclipiri alb-albăstrii, ca şi cum milioane de aparate foto ar clipi în acelaşi timp. 

Katya Kelaro

PRUNCUL PĂSTORILOR

Tatăl mamei a fost păstor... diminețile, îl priveam cum îşi sufleca mânecile că-măşii şi curăța ceaunul de mămăligă iar când fierbea lapte, simțeam cum casa şi satul se topesc în Calea Lactee. La sfârşitul iernii, când fătau oile, învelea mieluții într-o bundiță veche şi-i aducea în casă, la cald. Aveau blănița brumărie precum crestele munților ori tâmplele înțelepților, aveau o privire mirată şi dinți de lapte zâmbitori, se împrieteneau cu brațele ce-i aduceau la căldură. Bunicul ştia să-şi meşterească tilişcă ori fluier din orice lemn căruia îi scotea măduva să intre sunetul. Ştia să împletească bi-ce, din fâşii de piele legate de un lemn sculptat cu briceagul. Stele, crengi de brad, şerpi, romburi găseam cel mai des.

Bunicul vorbea cu stelele să-i găsească umbră şi iarbă grasă pentru mioare şi să-l țină departe de şerpi. Rombul era simbolul drumului pe dealuri şi al întoarcerii acasă. Iarna, bunica punea pufi de melană colorată între ochiurile ferestrei, flori de beteală şi scrobea draperiile şi perdeaua. Cocea turte pe plită, mere în rolă, un ceaun de jumări pus apoi în chiupuri. Rombul era simbolul fagurelui, dulcețind viața şi cărările neumblate.

Când ieşeam noaptea în curte, ochii oilor străluceau desferecând întunericul, precum licuricii. Erau cuminți şi întrebători, şi clăteau apele nopții cu murmur de ta-lancă. Timpul se deşira precum hainele vechi din care bunica făcea cordele şi le bătea în staulul războiului de țesut, să acopere lutul. Copacii şedeau în două tabere, unii cu gulere scrobite de marchiz, zugrăvit pentru o pungă cu galbeni de vreun maestru din şcoala flamandă, alții şedeau ţepoşi ca nişte mături de zahăr. Gâştele din ocol păreau lebede care n-au mers la şcoală, frigul voia să intre cu orice preț în casă dar bunica îi poruncea să steie în verandă, punea după sobă două oghialuri de lână şi ne dădea lapte de pasăre cu zahăr şi gălbănuş molcom.

Eram mieluții de decembre, țârâiam ca puii de greieruşă ori cufeturile aurii de pui, ascultam poveşti la lumina lămpii şi pe bunica cum poruncea blând bunicului să taie la primăvară ori dudul ori gutuiul, căci dudul iubea omizile, iar gutuiul, mofturos şi alergic la omizi, dădea ultimatum în fiece vară. Bunicul nu se îndura de pomi, iubea murele zgăibărate ale dudului, benchiul lor mucalit peste hainele albe ale orăşenilor, iubea tăria gutuilor şi le lăsa în pace.

Bunicul, ca orice păstor, omenea cu var toți pomii din livadă, se mai sfădea cu gândacii de colorado, construia din bețe de răsărită corturi pentru toate semințiile pământului...fiecare trib cu cloşca lui...găinile, rațele, curcile, gâştile moțate leşeşti, cu ciocul lor cârn şi pistruiat. Abia treceai printre taberele lor de campanie si daca reuşeai sa deschizi poarta spre grădină păşeai atent, cerându-ți scuze că ai călcat o grupă de grădiniță din flori de dovleac, ieşită la plimbare, te fereai de pădurea de lăncii ale po-rumbului, de care se agățau curpenii de castraveți ori florile roşii ale fasolelor pestrițe. Totul era comestibil. Înghesuit şi aruncat cu drag, să rodească. Doar buruienile aveau părul scurt şi şalele vinete. Uneori, printre ochiurile gardului, dădea binețe o floare de conduraş. 

Iisus a știut de ce a ales să se nască printre păstori…erau singurii care L-ar fi luat în brațe ca pe-un miel brumăriu să-l încălzească lângă foc, și s-ar fi descălțat la intrarea în sufletul altor oameni, cu mult bun simț, timid aproape, îngânând stelele și apele cu un tulnic, cu sufletul pus ca un cort peste dealuri să nu plouă. Păstorii de pre-tutindeni și din orice veac poartă un prunc sfânt în coșul pieptului, deasupra valurilor istoriei, îl țin acolo în sarica lor mițoasă ca pe un staroste căruia îi dau zeciuială din rodul staulului de necuvântătoare, stau de pază, sihăstriți și atemporali și copilandri

POEZII DE PAŞTE

Costache Ioanid

ŞTERGARUL

La cina cea de Paşte, în camera de sus,

înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Isus.

Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină

pe azimile calde, pe mielul... fără vină...

Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.

Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,

un rob sau o copila, ca, dup-a vremii lege,

cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,

să le aline talpa de colbul de pe drum.

Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,

se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?

Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare

când vasele cu apă, când praful pe picioare.

Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:

– N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?

– Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

– Dar tu? Tu cel mai tânăr? - Eu stau lângă Stăpân...

– Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.

– Chiar eu?... Sunt cel din urmă la Domnul între ei?

– Dar tu ce ţii doar punga? - Eu am făcut de-ajuns.

Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns...

– Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?

– Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială...

– Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu...?

Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.

Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,

S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer

Şi-nfăşurând ştergarul, S-a aplecat uşor

să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.

Şi-acum - a câta oară? - Se-aşază iar Isus

să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:

– N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?...

Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?...

Frumos va fi odată acolo sus în Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.

Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?

E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!

Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?

Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,

batiste-n care lacrimi în taină se preling,

sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,

sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,

sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,

bolnavi care aşteaptă-un salvator semnal.

Se cere osteneală şi jertfă uneori.

Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.

Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,

cât mătura şi acul şi rufa de spălat,

cât cratiţa, toporul şi roata la fântână.

ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.

Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,

să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;

să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.

– Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?

– Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.

– Chiar eu?... Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân...

– Chiar eu?... Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.

– Chiar eu? – Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.

Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,

iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,

încet - a câta oară? - Se-apleacă iar Isus

şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.

Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,

Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.

La jugul fără slavă Isus iar Se înjugă,

El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.

Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-a ei ţărână!

Isus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!

Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!

Isus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!...

Vasile Voiculescu

PREGĂTIRI DE CINĂ

Venise primăvara şi stepele gorgane

Cu tort de flori alese îşi peticeau Chilimul…

Şi doldora de mărfuri, de bani şi caravane

Se pregătea de Paşte întreg Ierusalimul.

Pe uliţe un zbieret de miei fără-ncetare

Şi aburi calzi de azimi veneau din curţi vecine;

Copii, fugiţi din joacă, cerşeau, scâncind, mâncare

Şi se-agăţau de poala grăbitei gospodine.

Isus, din foişorul cu şiţă înverzită

Privea deşarta caznă şi robotul zadarnic…

O silă uriaşă şi-o milă nesfârşită,

Ca umbra şi lumina, luptau în el amarnic.

Chesat şi aprig Iuda se târguia la poartă

Oprind din drum casapii cu mieii de vânzare;

Ioan pleca la apă cu vasele de toartă,

Iar Petru da cuţitul pe gresii şi amnare.

Cu multă greutate găsiră precupeţul

Ce s-a-nvoit să intre cu mielul în ogradă

Şi dup-o grea tocmeală, peşin plătindu-i preţul,

L-au înşfăcat şi veseli i l-au adus să-l vadă.

Era un miel molatic cu laţele plăviţe,

Mirositor a lapte - şi-l toropise somnul,

Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe,

Şi presimţind scăparea, a behăit spre Domnul.

Atunci duios şi paşnic, ca un păstor de munte,

Isus îl luă în braţe cu-adâncă sfâşiere,

Îl sărută cu sete pe bot, pe ochi şi frunte,

Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghere.

Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară,

Îi scoaseră cordeaua, smulgându-i clopoţelul,

Doar Iuda-nţepenise, holbat, năuc pe scară

Privind sărutul tainic ce osândise mielul.

CINA CEA DE TAINĂ

Băteai domol şi norii silnici cercau zadarnic să te-ascundă

Când ţi-am deschis, în noaptea aceea, cămara-mi sufletului scundă.

De cum intraşi, târând lumina de lunga-ţi haină atârnată,

Chilerul mi-a părut mai muced, poiata mai întunecată.

Şi-n duhnitorul întuneric pândind prin colţul înfoiat,

Eu însu-mi n-aveam loc, bicisnic, ci stam pe brânci şi-ncovoiat.

Dar ridicaşi din tindă mâna uşor spre-a binecuvânta,

Şi iată, se bolti tavanul,-nălţându-se deasupra ta.

Te-am cunoscut, deşi veniseşi un tainic oaspe nechemat,

Şi-am priceput că-ţi este sete şi încă, Doamne, n-ai cinat.

„M-am abătut să fac la tine, de-ngădui, cina cea de taină…

Chiverniseşte pentru Paşte şi puneţi grabnic altă haină,

Adună rudele şi soţii cu slugile, la sărbătoare,

Şi toarnă apă caldă-n vase, să-i spăl frăţeşte pe picioare“.

„Stăpâne, ţi-am răspuns, şi glasul în gât mi se făcuse ghem,

În tot pământul n-am pe nimeni să vie-atunci când îl chem.

Sărac şi fără de prieteni mă ocolesc de mult drumeţii,

Căci n-am nici azimă, nici sare pe masa goală a vieţii.

Priveşte, ca-n pustietate-i: Doar eu în faţa ta mă scol

Şi nu-i o dramură de pâine să-ţi pun nainte pe pristol“…

… Atunci spre inima-mi crescută puternic slobozi braţul drept,

Ca dintr-o lacră nencuiată mi-ai scos-o repede din piept,

Ai rupt-o, lesne ca pe-o roadă ce coaptă spânzură de ram,

Şi n-am simţit nici o durere, aşa de bucuros eram.

Apoi, frângând-o bucăţele, cum nu avea la cină soţii,

M-ai dus tăcut la o răscruce şi-am împărţit-o-n zori la toţi.

Alexandru Vlahuţă

SONET

,,Din nou coboară-Te-ntre noi, Iisuse,

Căci iarăşi turma Ta e rătăcită

Şi iar se-ntinde noaptea cea cumplită

A vechii uri, de Tine-atunci răpuse.

De-abia se mai zăreşte ca prin sită,

A mântuirii stea. Dar cât de sus e!

Se îndepărtează parcă... Cine spuse

Căci stingerea ni-i singura ursită?

O, vino, Iubitorule de oameni,

În sufletul bătrânei lumi să sameni

Din nou credinţa cea nemuritoare...

Cunoaşte-L vom? Pleca-vom fruntea oare

Când întinzându-Şi mâinile amândouă

Asupră-ne, va zice: „Pace vouă!“?

Ion Mureşan

ÎNVIERE

Brusc s-a-nserat. În sfeşnic lumânarea,

pocnind, se-aprinse singură, din nou.

Trei zile L-am vegheat sub răsuflarea

de somn ce-n somn e somnului ecou.

Şi între pleoape strâns ţineam mormântul:

roşie stâncă spartă-n sur dreptunghi.

Romanii-ntre măslini dormeau urându-L,

stând ghemuiţi, cu capul pe genunchi.

La vremea cântului de miruire,

ne-am pus cenuşă-n păr şi-am plâns amar:

„O, suflete, durere-i peste fire

când părăseşti al trupului hotar!“

Nici semne nu au fost, fiindcă durerea

topeşte semnele ce vin de sus.

Dar parcă-parcă s-a-nteţit tăcerea

ce izvora din groapa lui Iisus,

iar stânca a prins apoi să vălurească,

uşor, ca apa râului în munte,

şi-un trup de abur a-nceput să crească

din piatră, ca ieşindu-ne din frunte

furnici de foc peste furnici de rouă.

Şi El a fost, n-am umbră de-ndoială:

venind spre noi a zis doar „Pace vouă!“

Iar cerul tremura, ca o petală.

Arcadie Suceveanu

MIEL PASCAL

Oricât mi-ai pune miere peste rană,

Eu, Doamne, a mă vindeca nu pot

De boala timpului, şi mor de tot,

Şi mă subţii ca frigul din icoană.

Apa în care m-ai lăsat să-not

E tot mai neagră, mai nepământeană;

Şi ploi de foc m-alungă, ca pe Lot,

Şi parcă-aud şi îngerul cu goarnă.

Şi nici un semn nu-i dinspre veşnicie,

Timpul se surpă-n mine ca un mal,

Moartea se-aude fluierând în vie.

Sângele meu e blândul miel pascal

Păscând în zori prin crângul ideal

Şi care, vai, nu ştie, nici nu ştie...

Virgil Diaconu

COROANĂ

Copilăria mea dintre două biserici…

Ea, strecurata printre bătăile de clopot,

ca să-i prindă pe sfinţi chiar în clipa

în care coboară din icoane pe pământ.

O copilărie plină de sfinţi,

o biserică din care, scăpată,

lumina o ia la fugă pe străzi.

Copilăria! O noapte de Paşte,

în care Învierea se împarte tuturor.

Tuturor morţilor şi tuturor viilor…

Învierea!

Copilăria mea dintre două biserici.

Calc pe urmele ei cu prinţesa

de mână. Cu lumina de mână.

Sturzul cântă un lied,

care trebuie să fie sufletul lui Iov,

după ce şi-a pierdut fiii.

Chiar şi toamna trece

prin sufletul meu cu toate cuiburile.

Cu toate vrăbiile pe care Domnul

le îngroapă în ramuri

ca să încolţească la primăvară.

Copilăria, neînvinsa copilărie!

Care cu sabia ei de lemn

scurtează de cap balaurii nopţii.

Care mă ia şi-acum de mână prin crâng:

sunt fluturele, sunt toate culorile

care bat din aripi spre tine.

Sunt albina care bate cu aripa ei

la poarta narciselor.

Copilăria! Care se ascunde seara

în braţele mele.

Care ţipă în somn. Pesemne

coroana de spini i se arată în vis,

coroana de spini începe să se vadă…

Spin cu spin – să se vadă.

Copilăria, care până la Apocalipsă

mai are atât de puţin.

Singurătatea mea urcă în Lună.

Nici nu mai ştiu pe unde

mi-am lăsat, aseară, gândurile.

Să fie ele merele din capul copacului?

Însângeratele mere?

Nici sufletul nu mai ştiu

pe unde l-am pierdut.

Să-l fi uitat la greieri?

Să fie el cântecul sturzului,

după ce şi-a pierdut fiii?

Copilăria, neînvinsa copilărie!

O flacără cu mâinile goale,

în luptă cu întunericul. Cu spinii.

Şi cum taie unul câte unul

capetele întunericului,

ea mă scoate în fiecare dimineaţă

victorios din hăţişurile nopţii.

Din hăţişurile coroanei de spini.

Copilăria, neînvinsa copilărie!

Adrian Păunescu

PSALM DE PAŞTI

Ce bine mi-e a-ţi recunoaşte

Ştergarul alb de in la porţi,

Te-ai pregătit şi tu de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Pe mal de râu mai cântă broaşte

Şi râul cântă-n contraforţi,

Reînviem şi noi de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

A re-nvia, a te mai naşte

E darul crudei tale sorţi,

Să ne privim în ochi de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Asinul ce pe pietre paşte

Te reînvaţă să suporţi,

Şi ani pustii, şi Zi de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Şi vom muri, şi ne vom naşte,

Şi plini de sorţi, şi fără sorţi,

Dar vom avea o Zi de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Mă poţi vedea, te pot cunoaşte,

Cum mă comport, cum te comporţi,

Când prin lumina grea de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Creştine, ca să poţi renaşte,

Deschide crucii orice porţi,

Rectitoreşte-te de Paşte,

Hristos a înviat din morţi.

Ion Miloş

CERUL DE SUB IERBURI

Există un cer sub ierburi

Acolo vin gândurile dimineaţa

Să bea rouă

Se aude o taină

E muzica

Pe care doar cei învinşi

O ştiu cânta

Când vântul devine mai tare

Decât vorbele

În ce să cred

Dacă nu în morţii care învie

Şi-n omul care merge pe ape

Ciupitu Iulian

Evanghelie I

Femeie

ca evanghelia trupului tău curat

ţine legat în piele fiul promis.

Sînt semne

se arată semnele vai

naşte-l naşte-l odată

dar de data asta naşte-l în rai.

Mihai Codreanu

RĂSTIGNIRE

Tu, Cel deasupra judecăţii mele,

De care însă sufletul mi-l leg,

Mă iartă că nu pot să te-nţeleg

Şi-ţi cer lumină cu-ntrebări rebele:

De ce-ai zvârlit în gol noroi de stele

Şi-n noapte golul l-ai zvârlit întreg,

Absurd şi mut, de nu ştiu să dezleg

Enigma ta ascunsă-n toate cele?

Iar dacă sunt la fel cu chipul Tău,

De ce sunt mic şi mărginit şi rău,

Când Tu eşti bun, nemărginit de mare?

Şi dacă toate-s după cum voieşti,

De ce-mi pui crucea minţii în spinare

Şi pe-ndoiala mea mă răstigneşti?

Costel Simedrea

MĂRTURISIRE

Când negura se lasă peste viu

Ca un păcat pe mințile uituce,

Eu nu la dreapta Ta aș vrea să fiu

Ci spate-n spate, pe aceiași cruce.

Prin palme să ne treacă-același cui

Chiar dacă vom privi spre zări opuse

Și mă întreb dacă e drept, ori nu-i,

Pe crucea Ta să fiu și eu, Iisuse.

Dar Tu păcatul mi l-ai luat, povară,

Și atunci, la chin, aș vrea să-Ți fiu părtaș!

Să simt și eu cum este să te doară

Sulița-nfiptă-n coaste, de-un sutaș...

Iar când vom fi străpunși de-același fier,

Când cu aceeași lacrimă vom plânge,

Voi înțelege că mai pot să sper:

Pe lemnul crucii am fost frați de sânge.

Și o să-mi aperi zilele cărunte,

Preamilostive frate. Și, blajin,

Tu n-o să lași ca eu să port pe frunte

Nici măcar umbra unui singur spin.

De-aceea îți spun azi, la ceas târziu,

Când nu știu pașii încotro m-or duce:

- Eu nu la dreapta Ta am vrut să fiu,

Ci lângă Tine, pe aceeași cruce...

Valeriu Stancu

ÎNVIERE

S-a-ntrupat cel fără de păcat
Ca să spele lumea de păcate
Şi coroana morţii a purtat
Peste bolta frunţii înspinate

În adînc de iad s-a pogorît
Spre tării de ceruri să ne suie
Din lumina Duhului Preasfînt
Raze-i trec prin urmele de cuie

Răstignit-au Fiul Preaiubit
Cărturarii, fariseii, zbirii...
El, de lemnul crucii ţintuit,
Ne-a-nturnat pe calea mîntuirii

Poate-am fi rămas ai nimănui
(Pelerini pe care drumu-i frînge)
Dacă-n colbul ars de talpa Lui
N-ar luci şi picături de sînge

Învierea Lui ne-a fost popas
În vîrtejul evilor himerici...
Doar speranţa azi a mai rămas
Să-i zidească umbra în biserici!

Florentina Loredana Dalian

***

E noapte și-mi pare...

E noapte cu stele, o lună deșartă,
Pășesc printre ramuri de finic și măslin,
Aș vrea să trec dincolo, nu-i nicio poartă
Și-n aer se vântură săgeți cu venin.

În lume, e-aproape de primăvară,
Se schimbă pământul, iar florile cresc,
În gură, am gust de trădare amară.
E noapte; și-n gânduri cuvinte-amuțesc.

În grădină, măslinii par adormiți,
De parcă și ei așteaptă minunea,
Cu frunze tăcute ascultă smeriți
Un glas ce-și înalță la cer rugăciunea.

Tristeți mă apasă, eu nu le-nțeleg,
Mă scutură friguri, e aerul greu,
Pare că cerul se cutremură-ntreg.
E noapte. Și-mi pare că Iuda sunt eu.

Lică Pavel

Mioriţa

Din cavaluri când doinesc ciobanii

Se adună-n hora morţii anii,

Gâjâite cântece de soc

Le aduc la stână nenoroc.

Jeluirea-n turme a pătruns

Mioriţa plânge pe ascuns

Iar ciobanii se crucesc la stele

Când zăresc o nuntă printre ele.

Brazi şi păltinaşi vorbesc în şoaptă,

Prevestind o-ngrozitoare faptă

Vântul poartă vestea-n depărtări:

Trei cavaluri trec în lumânări.

Şi din flăcări cântecul renaşte

Despre trei ciobani în prag de Paşte;

Unul bucuria o aduce

Răstignit de-ortacii lui pe cruce!