RĂSFOIRI - REVISTE LITERARE

RĂSFOIRI

(Lumea revistelor literare)

CAFENEAUA LITERĂ

Nr. 5 (195), anul XVI, mai 2019  

• Adrian Dinu Rachieru, continuând opera sa de „areheologia” literară, printre meandrele uitării co-lective, aduce în discuţie şi Fenomenul Labiş:

„Poetul dispărut la 21 de ani - notează eseistul -, fără a fi avut, astfel, «șansa» disidenței și timpul ci-zelării, nu înseamnă doar «o trecere». Legenda labi-șiană conservă această vibrație pură, temperamentul de luptător, sacrificiul și inocența și, în ultimă instan-ță, răspunde chiar nevoii noastre de mituri. Fiind vor-ba despre o operă întreruptă (cu brutalitate, de un destin nemilos), broderia speculativă exploatează toc-mai legenda; nu pare posibilă o lectură desprinsă de tragismul sfârșitului, cu iz mioritic (observa Mircea Tomuș) și o aură mitic-tragică. Ce se salvează din acestă operă, fatal inegală, cu relief accidentat, va ho-tărî timpul, adică noile generații de cititori care se vor apropia de Labiș. Fiindcă poetul, iute clasat drept un ideolog obedient, are dreptul la o relectură, într-un context al recepției calme, reașezând valorile, descoperindu-i, poate, lirica erotică prebărbătească (cf. Valeriu Cristea) sau semnificația inversă a atâtor texte dinamitarde.”

• Valeria Manta Tăicuţu notează (La întrcere cu întunericul) despre autorul volumului Din oraşul de fier, apărut în 2018, la Ad. TIPARG  din Piteşti: „Virgil Dia-conu, optzecist fără pretenții de legitimare generaționistă, aparține mai degrabă se-lectului club de poeți mesianici, în care-i putem regăsi pe Eminescu, dar și pe Goga și pe Coșbuc, pe lângă autori aproape uitați astăzi, care însă au crezut că poetul trebuie să fie un glas al cetății, un garant al dăinuirii și al echilibrului ei.”

• Un poem de mare întindere (Sfântul) semnează poetul Adrian Alui Gheor-ghe. Iată, câteva fulguiri din ninsoare poemului: „în mall-uri. Claxoane. Greve. Bani. Războaie. Gunoaie./ Muzici de carton. Morți. Marfă. Bani. Marfă. Beton./ Ţipete. Icneli. Şoapte. Marfă. Bani. Moarte./ Apocalipsa./  Marote. Bani. Revoluții. Şoc. Marfă. Mall. Arme./ Pace. Bani. (...)  ... l-au batjocorit, l-au umilit, l-au zbrîncit, l-au hulit,/ l-au clevetit, l-au trîntit, l-au ciupit, l-au chinuit,/ l-au lovit, l-au ridiculizat, l-au aruncat, l-au crestat,/ l-au împins, l-au întins, l-au bătut,/ l-au împuns în coaste,/ în pîntece,/ în piept,//l-au strîns de gît.// L-au omorît.// ... Onorată instanță, am fost în legitimă apărare/ individul avea o inimă așa de mare/ încît, îmbrățișîndu-mă,/ riscam să fiu omorît prin sufocare.”

ALGORITM LITERAR

Nr. 1 (56), anul X, 2019

• Un poem frumos, ca o icoană din copilărie, scrie Ion Barb, directorul publicaţiei hunedorene: „casa parintească seamănă cu o femeie/ ce s-a îm-brăcat de timpuriu/ în haine cernite stăpânii/ s-au mutat pe rând intr-o toamna/ la capătul aleii la nu-mărul 35 bis/ într-o singură cameră fără ferestre/ și-au împrumutat numele de familie/ și chipurile pen-tru o vreme copiilor/ nu le-a mai rămas decât som-nul fără dimineți/ și deșteptarea în ziua de apoi/ ca-sa părintească încă mai așteaptă/ un semn din par-tea celor plecați/ copiii se întorc o singură data pe an/ de sâmbăta morților/ duc un buchet de flori la capătul aleii/ trec prin casă fără să o vadă/ să audă cum i se macină pereții/ cum sapă moliile tunele în lemn/ ca remușcările într-o inimă/ ar putea foarte bine ca ei să treacă/ prin pereții subțiri pe care au mâzgâlit/ când au fost de-o șchioapă/ de-ar trece tot n-ar auzi cum trec/ de fiecare dată iau câte un suvenir/ în anul trecut au luat icoanele/ și mașina de cusut credeau că-i un singer/ le-au înghesuit grăbiți pe bancheta din spate/ când pleacă afișează întotdeauna un aer trist/ mai privesc o ultimă dată curtea cu ochii uscați/ precum cerul de toamnă trag portiera mașinii/ și lasă încet ambreiajul rămâne o dâră de fum/ casa părintească privește prin ferestrele deschise/ printre cei doi castani bătrâni în urma lor/ ca o măicuță pregătită de vecernie/ n-are cui să-și plângă tristețile/ așteaptă cuminte visând că va construi cineva/ în lumea aceasta un azil pentru casele părinților” (casa parinteasca pleaca la azil)

TRIBUNA

Nr. 395 (16 - 28 februarie 2019)

• Marcel Mureşeanu rămâne nostalgicul incurabil al semnelor vremii şi vre-murilor: ***„Sunt renul care trage la sanie printr-o zăpadă care va veni”; *** „În iarna ce trecu am tras clopoțelul de la poarta mănăstirii Melk din Austria. Aştept încă. Răspunsul trebuie să străbată câteva veacuri. Între timp, imaginația mi-a luat-o razna şi strig către creneluri: «Melc, melc, codobelc…»”; *** „Lumea asta a noastră a devenit un urs polar care nu mai are unde hiberna. Ea atacă tomberoanele îngerilor.” (Spitalul de sub Dealuri)

ACTUALITATEA LITERARĂ

Nr. 90, anul X - martie 2019

• Comentând romanul doamnei Magda Ursache (Bursa de iluzii, ediţia a doua, Eikon, 2018) Remus V. Georgioni o prezintă pe autoare într-un „portret” suges-tiv, oferindu-i cititorului punctele de reper necesare pen-tru înţelegerea ropmanului: „În fibra ei cea mai adânc-autentică, scriitoarea Magda Ursache este un redutabil şi viril pamfletar. Fiica avocatului Alexandru Marinescu de la Buzău a rămas cu acest reflex, al  dreptăţii/ exerciţiu-lui justiţiar, încă din copilărie, vremea când i s-au pus în mână cărţi bune şi formatoare.

Absolvind liceul Hasdeu (înnobilat de savantul româno-american George Emil Palade - dar şi de alte personalităţi naţionale precum C. I. Parhon sau Con-stantin Giurăscu - cât şi de mari ziarişti interbelici: Pam-fil Şeicaru; de mari poeţi, Ion Caraion), viitoarea literată, de nivel naţional şi dânsa, a simţit pe propria piele toate inconvenientele iepocii.

Stabilirea în târgul Ieşilor nu fuse întâmplătoare, fiindcă acolo a absolvit (cum laude) Filologia, la faimoasa alicuza, Universitatea care ucide (titlul debutului său romanesc).

Desigur că de acest capriciu al Destinului se leagă şi întâlnirea astrală cu Pro-fesorul Petru Ursache - o legătură pe viaţă şi pe veşnicie, soţul scriitoarei fiindu-i nu doar tovarăş de viaţă şi confident absolut, ci chiar bun colaborator în proiecte literare. Dar cei 13 ani de viaţă pierduţi - viaţă-viaţă, nu doar viaţă literară, în sensul că a rămas şi fără serviciu şi fără drept de semnătură - au marcat-o pentru toatdeauna! Din cauza unei «sminteli de tipar» s-a pierdut o carieră de critic de întâmpinare (fusese redactor responsabil de Poezie la vechea Cronica); dar tot prin ea, noi toţi am câştigat unul dintre cei mai redutabili eseişti şi pamfletari ai momentului.”

• Nicolae Silade se joacă de-a cerul albastru, în poemul în proză) trei rân-dunici: „deasupra ușii vecinului și-au făcut cuib trei rândunici (...) mie îmi place să spun că primăvara ele mi-au adus-o deși tot ele mă privesc ciudat când plec când mă întorc de la muncă și chiar și eu le privesc mirat întrebându-mă din ce trăiesc ele care nu au conturi în bancă nici salariu nici pensie nici ajutor de șomaj cum zboară ele peste granița cu sârbii cu ungurii cu bulgarii fără ci fără pașaport fii liniștit îmi spun fii liniștit că domnul dumnezeul tău le hrănește domnul dumnezeul tău le are în pază ele încă trăiesc în paradisul din care ai fost alungat paradisul e mereu cu ele și aici și în țările calde și-n țara neprihănită spre care se-ndreaptă sufletul omului o fiul omului îmi spun multe mai ai de văzut de înțeles de mirat în lumea asta migratoare spre o altă lume până când sufletul ca o rândunică își ia zborul spre înaltul cerului”

• Dan Perşa este unul din prozatorii de forţă ai momentului şi, am pariat cândva, ascultându-l, că va scrie Cartea, pe care o visează cu sufletul. Proza scurtă publicată în Actualitatea literară (Călătoria) este încă o dovadă în acest sens:

„De tare departe venea, de multă vreme umbla. Şi mult i-ar fi plăcut să poată privi înapoi şi să vadă... zorile acelei istorii, ca să ştie: ea vine de la Domnul, aşa cum a crezut, sau este aşa cum cred orăşenii, o întâmplare... S-au adunat nişte atomi... s-a născut o moleculă... o celulă şi viaţa a pornit la drum prin hârtoapele istoriei, fără nici o noimă în ea. Când mori, putrezeşti şi doar atât... Dar n-a fost el suflet în văzduh după ce a murit? N-avea dovada că Dumnezeu a făcut lumea şi viaţa? Ba o avea, dar la oraş te îndoieşti. Oraşul îţi aduce îndoiala în minte. Şi nu-ţi mai crezi sufletul. De ce este Cerul împrejmuit de-un zid de taine?”

ACTUALITATEA LITERARĂ

Nr. 91, anul X - aprilie 2019

• O pledoarie pentru Cuvânt din editorialul lui Nicolae Silade (Despre înviere sau visul unei nopţi de primăvară): „În Evanghelia după Toma se spune: «Cel care caută, nu trebuie să înceteze să caute, până ce găseşte şi când va găsi, el va fi înmărmu-rit şi când va fi înmărmurit, el va fi uimit şi el va domni asupra Totului».

Prin urmare, hai să ne întrebăm: suntem cuvinte (verba volant, scripta manent) sau Cuvântul? Eu așa văd învierea, ca pe o întrupare a Cuvântului. Pentru că tot ce e pământesc are legătură doar cu vorbele, cuvintele, pe când ceea ce este dumnezeiesc e legat de Cuvânt.”

• Radu Ciobanu, aplecându-se asupra volumului Muşcătura timpului, semnat de Sânziana Batişte începe cu un comentariu nu tocmai măgulitor pentru critica lite-rară şi revistele actuale: „Îmi comand online sau primesc de la autori cărți neîndoielnic remarcabile, mă bucur de frumusețea, eleganța, sagacitatea lor și le caut ecoul - spre a-mi verifica impresiile - în cele câteva reviste din prima linie a frontului literar, pe care le frecventez constant. De cele mai multe ori nu le regăsesc nici măcar anunțate, necum comentate. Explicația e că autorii nu fac parte din ierarhiile oficiale, care se confi-gurează în confreriile de la centru, cum nici din cercul, altfel firesc, dar nu chiar rareori exclusivist, al respectivelor reviste. Cu alte cuvinte, acești autori au statut de outsideri. Iar definiția outsiderului literar e similară cu cea a outsiderului din economie: «Între-prindere dintr-o anumită ramură a economiei, care nu face parte din monopolul sau monopolurile dominante din ramura respectivă» (dexonline). În viața literară, echiva-lentele monopolurilor sunt confreriile de care aminteam, pe care cu ani în urmă, Alex Ștefănescu le-a numit, bine inspirat, sindicate ale succesului. Ești recunoscut ca făcând parte dintr-un astfel de sindicat, e în regulă: contezi și, ca atare, vei fi vizibil. Nu faci parte, să fii sănătos. Cum mi-a spus cândva regretatul Banu Rădulescu, vorbă cu două înțelesuri: «Putem să tot scriem noi mult și bine... » Adevărul e că vina pentru mar-ginalizarea lor o poartă de multe ori și situarea geografică a autorilor - care critic serios se va apleca asupra cărții unui scriitor din Brad sau Someș Odorhei?! - iar, pe de altă parte, autorii înșiși care n-au vocația socializării și nici darul ubicuității, nu cultivă solidarizări generaționiste, sunt refractari la relații, altfel zis nu-și cunosc interesul și nici persoane rentabile nu sunt.”

ACTUALITATEA LITERARĂ

Nr. 92, anul X - mai 2019

• „Ca orice poet de bună condiţie, bun simţ - şi bune intenţii - Leo Butnaru deplânge oralitatea insipidă, prozaismul generalizat şi insistenţa obositoare a poeţilor fără vocaţie. Poetica artificioasă şi lipsită de fantezie a curentului autenticist (minima-list-şi-biografist) actual. A dispărut din poezie misterul, vraja, magia de altădată. Lu-mea s-a săturat de lună şi stele, luceferi şi muzici astrale (muzica sferelor) şi vrea altceva… Poetul vorbeşte de-o perturbare a limbii, o învălmăşeală de nedescris, pro-vocată de intruziuni exterioare, cum ar fi poetica străzii, «jurnalismul steril», o vor-bărie indusă de mijloacele mass media.

Dar ar trebui să mergem puţin mai adânc - sau să ne întoarcem în timp - de-celând cauzele fenomenului: cum am ajuns aici şi cine de fapt dă «tonul la cântec»? Nu cumva noi, poeţii, suntem cei care am deformat noţiunea de poezie, târând după noi gustul public?...

Cauza poeziei (aşa cum o vede Leo Butnaru şi alţi poeţi cu talent şi bun simţ artistic) e oricum pierdută. Poezia de azi urmează trendul lumii/societăţii de consum şi nu poate exprima decât relativismul, necredinţa, vacuumul existenţial din jur (vorba Poetului: „Lumea-i cum este şi ca dânsa suntem noi”). Nu prozaismul sau oralitatea sunt metehnele principale ale poeziei actuale, ci lipsa de cultură poetică, laxitatea intelectuală, deruta generalizată. Aşa că nu putem decât să ne întrebăm poetic: Cine mai ştie/ ce este AZI/ poezie? (Remus V. Georgioni  - Ce să mai vorbim...)

• Radu Ciobanu (Desnădejdea răpusă) scrie, despre ultima carte publicată de Ana Blandiana: „Variațiuni pe o temă dată se cheamă dialogul domniei sale cu Ne-văzutul și cu sine însăși, pe teribila temă care tuturor ne este sau ne va fi dată, dar pu-țini intuim calea care ne-ar putea înălța din profunzimea deznădejdii. Ceea ce e posibil doar cu condiția preexistenței iubirii în viziunea dantescă, absolută, acea iubire care mișcă «soarele și celelalte stele», ducând la împlinirea celor două individualități într-o singură entitate, incompatibilă cu despărțirea. (...) poezia d-sale se rostește întotdeauna într-o cheie profund emoțională, fără a-și pierde seninătatea, grație unei acute, funciare sensibilități, vegheată în permanență de o luciditate care o ține departe de patetizările lăcrimoase sau misticoide. «Nu știu să mă rog/ Pentru că nu știu să cer/ Și nici să laud», mărturisește perdanta în concret, care reușește să-și dobândească, în schimb, singură, doar cu ajutorul celui plecat, certitudinea nedespărțirii în Nevăzut: (...) «Au rămas, altfel zis, o singură făptură, în care văzutul și nevăzutul existenței fac o unică entitate din care nevăzutul nu e perceptibil pentru cei din afară: Unde e Domnul?, mă întrebau la piață băbuțele când eram fără tine, băbuțele de la care cumpărai frunze de mărar, pătrunjel și, când aveau, leuștean. N-ar trebui să vă lase singură».

Dar ea nu era, de fapt, singură nici atunci, cum nu e nici acum, când cealaltă parte a ființei sale a trecut hotarul tărâmului acela pe care, încercând să-l gândim, ... confundăm/ Taina cu neantul.  Confuzie care, odată depășită, duce la convingerea că Abia cu moartea începe totul. Doar că nu știm ce.

Și revenind de unde am plecat, încrederea în prezența Tainelor, printre care și cea a nedespărțirii, își are o singură sursă și resursă: iubirea, așa cum e definită de Ana Blandiana într-o formulare care rămâne, la urma urmelor, centrul incandescent în jurul căruia gravitează toate variațiunile acestei cărți a deznădejdii răpuse: «Ce e iubirea, dacă nu imposibilitatea de a fi despărțite două ființe care nu ele au hotărât să fie îm-preună? [...] totul a fost decis până la moarte. Dar acest ultim cuvânt e doar o con-venție, ca orice frontieră» [sbl. RC].

ARGEŞ

Anul XIX (LIV), Nr. 2 (440), Februarie 2019

• Diana Trandafir semnează un delicat „poem filigran”, încrustat în aureola târ-ziului din sufletele noastre: „a plouat toată noaptea/ sunt păsări de tablă deasupra gunoaielor/ roşul cărămizilor este/ la fel ca şi ieri (comme il faut)/ şi aminteşte/ de o funcţie cerebrală absentă/ când sună poştaşul/ bătranele nu se mai grăbesc să des-chidă/ ca nu cumva să intre zgribulită/ vreo mierlă” (păsări de tablă)

• Adrian Alui Gheorghe incită cititorii la o călătorie prin „India lui Ovidiu Iancu”:  „Despre India aveam impresiile livrate de Mircea Eliade, de Vasile Andru, de E. M. Forster, de pasiunea romancei Narghita pentru lumea aceea «de la capătul lumii», de filmele indiene care ne-au dinamizat adolescența (Articolul 420, Vaga-bondul) sau ne-au impresionat pungile lacrimale (O floare și doi grădinari, Lanțul amintirilor etc.).

Citind însă cartea lui Ovidiu Ivancu, Vremea musonului: patru ani în India (Editura Eikon, 2014), faci un pas în lături, părăsind peisajul mental idealizant. O spune autorul, care a avut șansa de a sta 4 ani în India, lector de limbă și cultură ro-mană la Delhi University: «O vreme mi-a fost teamă să vorbesc deschis despre ce cred în legătură cu India. Imaginea livrată în afară e atât de substanţial diferită de ceea ce constat eu, zi de zi, în New Delhi, încât mult timp am crezut că, undeva, mai există o altă Indie la care eu nu am acces. Poate că există; probabil că există tot atâtea Indii câţi ochi privesc către ţara aceasta».

Ceea ce vede europeanul este deconcertant: «magazinele sunt biete chioşcuri infecte, oamenii mănancă în stradă, muştele se aşează pe mâncare şi pe farfuriile de hârtie, văd în jurul meu indieni care îşi folosesc mâinile şi ingurgitează de parcă ăsta ar fi ultimul gest pe care îl fac în calitate de muritori. După ce termină de mâncat, aruncă totul în stradă, râgâie şi se scarpină în părţile intime». Recunosc, am văzut scene ase-mănătoare eu însumi în Egipt, la Cairo mai ales. Bun, asta e India. Dar, după un stagiu acolo, românul se întoarce la București, pentru scurt timp. Și ce vede:  «... aceleaşi realităţi infecte, trăite în aceleaşi locuri: Aeroportul Henri Coandă şi Gara de Nord. Şoferii de taxi bucureşteni, de departe specia cea mai bizară şi vulgară de taximetrişti pe care am întâlnit-o până acum, în România sau aiurea… Apoi, Gara de Nord, cu cer-şetorii ei şi micii interlopi, pe lângă care trece nepăsător, la intervale neregulate, câte un poliţist. Trenul care vine de la Constanţa are, desigur, 200 de minute întârziere». Numai «vacile sfinte» lipsesc din peisaj! Nu degeaba se spune că suntem popoare indo-europene, nu e așa?”

ARGEŞ

Anul XIX (LIV), Nr. 5 (443), martie 2019

• Liviu Ioan Stoiciu (Un tablou răsturnat al vieţii literare de la noi) co-mentează indiferenţa „literaturii române” faţă de valorile pe care le pierde, apelând la două exemple mai mult decât sugestive: „De necrezut: Cel mai recent roman al lui Eugen Ovidiu Chirovici, The Book of Mirrors (Cartea Oglinzilor), reprezentat de agentul literar Marilia Savvides, se dovedește a fi o adevărată lovitură editorială in-ternațională. Drepturile au fost deja vândute în peste douăzeci de țări, printre care Marea Britanie (Penguin Random House, Century), SUA (Simon and Schuster), Ger-mania (Random House, Goldmann), Franța (Les Escales), Italia (Longanesi), Spania (Penguin Random House, Literatura), Olanda, Suedia, Norvegia, Danemarca, Finlan-da, Brazilia și așa mai departe.

„Cartea Oglinzilor” a apărut și în românește, bineînțeles, nu-mi amintesc să fi fost băgată în seamă cu adevărat de critica literară (autorul Eugen Ovidiu Chiro-vici, stabilit din 2012 în Anglia, e ignorat în Romania, nu e cuprins în nici o ierarhie literară, mă tem că nici măcar în confreria scriitorilor români SF; succesul lui ar fi trebuit să meargă pe filieră masonică, literatura română actuală e plină de masoni, in-clusiv critici). Țineți-vă bine, romanul pomenit „a fost vândut în 400.000 de exemplare în 39 de limbi, iar numărul continuă să crească. (...)

Mihai Gane, în Spania, este cunoscut ca Miguel Gane. Tânărul poet a ajuns subiectul unui reportaj pentru Euronews, unde este descris ca o „senzație literară”. În 2017, a fost nominalizat la Premiul Național de Poezie din Spania și a fost la un pas de a primi premiul pentru cea mai buna  carte de poezie din 2017.

Atenție, Mihai Gane a publicat două volume de poezii în limba spaniolă, care au avut vânzări... amețitoare: 60.000 de exemplare! «Prima sa carte a fost tipărită până acum în 17 ediții, iar volumele sale s-au aflat, săptămâni la rand, în topul vânzărilor», scrie Euronews. Cum e posibil? Ce poezie de succes o fi scriind acest poet de 25 de ani (douămiizeciștii ar trebui să fie invidioși pe succesul lui furibund din Spania)?

În România, bineînțeles, n-a auzit nimeni de el. Spune Mihai Gane pentru Zia-rul Românesc: «Cercurile literare din Romania sunt atât de elitiste, încât un tânăr de 25 de ani li s-ar părea un ignorant»... Stop! Aici o fi buba în Romania cu tirajele simbolice pentru cărțile originale (de poezie sau de proză) și cu absența cumpărătorilor (a cititorilor), faptul că avem cercuri literare atât de elitiste, încât... încât...

• Mircea Bârsilă (Poezia lui Lucian Vasiliu) scrie despre convertirea poetului ieşean la ludicul recuperator al fiinţei: „Modernitatea făţişă şi tensiunea discursului li-ric din primele volume au cedat locul unei poezii în care se mizează, cu o disimulată inocenţă, pe voluptatea jocului cu valenţe retro şi pe recuperarea frumoasei simplităţi a rostirii, sub semnul unei impecabile ştiinţe a organizării efectelor lirice: «Pleci şi mă laşi/ cu heruvii din Iaşi -/ sat tulburat de spahii,/ clopotniţă/ in care doar morţii sunt vii» (De pe un umăr pe altul”, în Lucianograme). Poezia sa ludică are farmec, iar ironia se sublimează în subtile aluzii la stilul poeziei cu substrat sentimental. În con-cepția sa, poezia are nevoie de ironie, așa cum limba are nevoie de poezie pentru propria sa dezvoltare și îmbogățire.

• Poetul azer Salim Babullaoglu, în traducerea lui Nicolae Spătaru, este pre-zent în pagini cu un poem „oriental” (vezi Omar Khayyam):  „Toarnă, tinere amic,/ Nu te agita, toarnă pur și simplu/ și nu te uita la mine ca la o statuie./ Dacă-ai ști câte fa-țete are vremelnicia!/ Ia paharul ăsta cu mai multe fațete/ și toarnă;/ o să beau/ o să beau pe nerăsuflate, într-o clipă,/ pentru că, ea, clipa este veșnicia;/ o să beau pentru veșnicie, într-o clipă,/ numai așa voi putea șubrezi vremelnicia,/ nu voi bea pentru via-ță, o să beau pentru soartă,/ o să beau acest pahar pană la fund/ și, trezit din adancul propriului subconștient/ mă voi uita la lume, la tine/ mă voi uita la mine cu privirea mea obosită,/ numai în acest fel,/ numai o privire obosită poate povesti,/ poate să spu-nă/ și poate să arate cum omul, odată,/ a înghițit vremelnicia/ înghite,/ se pocăiește;/ nu trebuie să te pocăiești cu voce tare,/ apucă,/ apucați-l de gat pe taximetistul ăsta beat/ care ne duce spre nicăieri.” (Pentru tânărul meu amic)

MONITORUL DE POEZIE

• Revista condusă de Ionuţ Calotă are meritul de a promova, în peisajul lite-rar actual, o poezie „etichetată” nu după „numele” autorilor ci după criteriul valo-ric, cât mai obiectiv posibil. E un drum riscant, dar, în egală măsură, unul ce pro-pune perspective lirice, dacă nu chiar certi-tudini. Am selectat, din numerele 2, 3 şi 4 ale revistei câteva exemplificări, credem noi, edificatoare: • „e cald în fo-tografia asta,/ e vară, vezi?/ ieșisem puțin din cadru,/ cât să renunț la sandale/ (tu aveai palmele desculțe pe pielea mea/ și am vrut să fiu complet dezbrăcată),/ dar mi se mai vede totuși jumătate din fericire/ în stânga pozei./ uite, uite, aici îmi șopteai prin-tre buze/ ca și când ai fi vrut să îți gust/ prostiile alea delicioase de ciocolată/ care mă făceau să râd rostogolit pe nisip./ și acum se aude dragostea trecând/ din gura ta în a mea./ hai să intrăm înapoi în vară,/ avem loc în fotografie/ și pentru câteva ninsori/ dacă împingem puțin de margini./ vino,/ deja sunt acolo,/ îmi dau sandalele jos/ și e vineri pe toată plaja.” (Corina Dașoveanu – fără titlu); • „am aruncat nimicurile din garaj/ dimineață m-am trezit cu dureri de oase/ parcă s-ar fi prăbușit peste mine/ toate zidurile pe care ne iscăleam/ am jefuit secundele ceasurilor/ până când ne-am tran-sformat în umbrele/ unei iubiri/ în zona industrială a orasului nostru/ dormitează ca-mioane extenuate/ miroase a motorină și încă nu s-a-nseninat/ mi-a mai rămas puțină lumină/ într-o oglindă retrovizoare”  (Carmen Secere – fără titlu); • „Anul acesta, po-rumbeii/ Și păsările zboară iar pe cer/ Şi chiar/ Mai sus decât el/ E linişte, doar caii sălbatici din Mongolia/ Aceste lacrimi albastre care cad/ În partea sărăcită a stepelor/ De acum, când trupele sovietice s-au retras,/ Tăcerea este ca noaptea/ în Ulan Bator” (1991 - poetul mongol Hadaa Sendoo); • „Cei care/ ascultă vântul pe cărările nopții/ cei care ucid cu ambele mâini/ și sărută rana unui copac înflorit/ de-aici începe ne-putința/ de-aici se vede păianjenu/ negru al verii/ îmbătrânim trecând atâtea punți/ ca-ntr-un vis în care cad păsări de pe crengi” (Geo Galetaru – fără titlu); • „hipnotizat/ de stelele oarbe/ paznicul farului/ se aruncă în mare/ și înoată/ prin văzduhul acela/ li-chid/ până când/ se izbește de moarte/ ca de un zid” (George Mihalcea - chemarea stelelor oarbe); • „sunt perfectă/ am statura potrivită să-mi/ aranjez bretonul în gea-murile/ celor mai înalte clădir/ uneori/ mi-e teamă doar să nu/ scufund oraşul când/ îmi vine pofta/ să plâng” (Simona Toma – fără titlu)

SPAŢII CULTURALE

Nr. 63, 2019

• În „Editorial” (Scriitorii vs. puterea politică) Valeria Manta Tăicuţu fixează într-un insectar fluturii gloriel literare, ce se „învârt” în jurul lămpilor tentaţiei: „...am trecut, ca țară, prin perioade în care literatura conta, ceea ce înseam-nă nu numai că era citită, ci și că avea un rol în dezvoltarea societății. De aceea și tipologia scrii-torilor era complexă, mergând, ca în comedii și drame, de la junele prim la bufon, slugă, prost fu-dul, curtezană, demagog etc., dar și de la naivul/ inocentul tras pe sfoară la țapul ispășitor și, foarte rar, de la muritor la martirul transformat în zeu. Literatul român ilustrează toate ipostazele nece-sare supraviețuirii, fiindcă istoria lui nu este alt-ceva decât o încercare - tragică uneori, alteori co-mică sau blamabilă pentru lipsa de onestitate, - de a rezista sub vremi, de a intra în nemurire, de a avea deci și bani, și glorie, și toate celelalte (ale trupului și ale sufletului). Și am avut scriitori buni și scriitori slabi (caracuda de pe la cenaclurile cu ștaif), boieri-scriitori, scriitori înregimentați politic, în stare să umple stadioane și rafturi întregi în biblioteci, scriitori care-au murit de foame și scriitori care s-au crezut eroi salvatori, sfârșind la canal, la stuf sau prin închisori, scriitori-miniștri (repede ajutați să se compromită și să cadă în dizgrație publică), dar rareori am avut scriitori care să aibă măcar o optime din averea celui mai mărunt funcționar plătit din bani publici să mute o hârtie între cele două camere ale parlamentului.”

• Leo Butnaru, în rubrica „Din poezia lumii” propune, în traducerea sa, spre lectură un poem al poetului, prozatorului, eseistului, criticului literar și muzical, pro-fesorul universitar Krzysztof D. SZATRAWSKI: „la drum fără scop și fără motiv/ go-nim pe lângă lume/ de după geam, iar lumea pe lângă no/ însă mai rămâne timp, go-nesc câmpurile înflorite/ programul nu se încheie, eterna revenire/ și fiece floare de câmp întoarce căpșorul/ și iată că deja pădurile surii se afundă în noapte de iarnă/ zăpadă albă, brazi argintii, hârtia gălbenește/ stalactitele lichenilor privesc urmele din jur/ tu îți amintești, totul poate fi distrus și împrăștiat/ ca niște boabe pe care le fură păsările/ ca luminile orașelor din depărtare/ mii de mere se rostogolesc prin noapte/ și totdeauna cineva plânge, altcineva râde/ pretutindeni aflându-se ceva nu prea mare/ între astea două - ceva și mai mic/ sub fiece fir de iarbă/ ceva se naște și moare/ din oarece blestem/ graba ne presează sentimentele/ cineva privește de la o parte,/ alt-cineva rămâne în urmă/ cineva nu s-a spălat pe mâini, altcineva e cu conștiința pătată/ totdeauna rămâne o iubire oarecare sau o tristețe/ iar între ele deloc spațiu gol/ chiar dacă asta ar sugera-spaima/ marea noastră prietenă” (La drum)

• Trei „preotese” ale templului muzelor completează, cu sensibilitate, conţinu-tul liric al revistei: Silvia Ioana Sofineti – „pleci ochii/ simți umilința tăind vertebrele/ nu ești bisericos, dar parcă îți vine/ să te îndoi a mătanie în fața copacului/ care curajos își arată frunzele/ iar tu nu vrei să le scoți pe ale tale la iveală./ cântă, îți spun ele/ dansează, ecoul răspunde./ rămâi mut/ nu îndrăznești să te miști ca nu cumva/ gestul tău să pară automat/ în afara contextului./ închide ochii și lasă vântul/ să-ți mângâie frunzele/ și zboară și tu înlăuntrul tău./ la un moment dat/ vei pluti și în afară. (pios fiind, deci static); Simona Cristina BUTNARU – „Obsesia cernelii mă apasă/ - trebuie să scriu - urme de gânduri pe hârtie,/ amalgam de litere în tonuri/ de albastru/ nu contează ce spun/ prezentul îmi aparține,/ martori îmi sunt genunchii închinați când-va a rugă.” (fără titlu); Victoria Milescu – „Ca să mă recunoşti/ voi ţine în mână un trandafir/ sau o garoafă/ ea te înfricoşează mai puţin/ mă voi farda riscând sub ploaie/ în jurul gâtului, înnod o eşarfă - semn/ al eleganţei - cum am auzit,/ un alb inofensiv/ voi schiţa un zâmbet/ aşa cum fac popoarele civilizate/ apoi voi hohoti cu poftă/ când te vei arăta la cap de pod/ făcând un semn cu mâna/ ca în tinereţe/ doar eu te voi vedea/ ceilalţi trecători n-au cum să înţeleagă/ de ce râd strident, vor zice/ cu voce tare sau în gând:/ încă o nebună pe drum. (Semn de recunoaştere)

ATENEU

Nr. 595, anul 56 (serie nouă), martie 2019

• Dan Perşa notează, pe marginea cărţii lui Alexandru-Ovidiu Vintilă (Poetici ale sinelui), apărută în 2017, la Editura „Eikon”: „Alexandru-Ovidiu Vintilă a aşezat sub lupa analizei avangarda românească sub toate aspectele ei şi cu toţi poeţii ce au servit-o, într-un fel sau altul, de-a lungul vremii (...) Alexandru Ovidiu Vintilă face parte dintre acei critici şi istorici literari prin care publicul cititor îşi recapătă încre-derea în critica literară ca act de înaltă ţinută intelectuală”

• Elena Ciobanu (Lumi anglo-saxone - Feliile eului meu) reia eseul apărut iniţial  în octombrie 2017, tot în revista „Ateneu”. despre primul volum cuprinzând scrisorile  Sylviei Plath din perioada copilăriei, adolescenţei şi primei tinereţi, dar şi a disputelor stârnite de această apariţie editorială cu textele necenzurate: „...biografii şi cercetătorii nu au cum să fie decât extaziaţi de accesul la cele 1400 de pagini ale to-mului. Dincolo de cercul iniţiaţilor, această cantitate este însă intimidantă, asta cu atât mai mult cu cât textele în sine nu aduc nimic nou fundamental în discuţie (...). Nu putem pune problema dacă absolut tot ce a spus un scriitor merită reprodus, adică dacă toate cuvintele sale trebuie tratate ca fiind sacre, mai ales atunci când nu influenţează cu nimic funcţia-autor, vorba lui Foucault. Cazul Sylviei Plath este însă special. Criticii şi biografii lansându-se ei înşişi cu patimă, este de înţeles refuzul Casei Plath, repre-zentată actualmente de Frieda Hughes, fiica poetei, de a acorda copyright cu prea mul-tă uşurinţă. Principul de bază pe care l-au adoptat pare a fi acela că doar o cantitate exhaustivă poate garanta calitatea. Dar asta ne face să ne întoarcem de unde am plecat. nici prezentul volum nu cuprinde tot, mai sunt scrisori pe care deţinătorii lor nu le-au dat publicităţii sau care sunt obiectul unui litigiu în justiţie...”

Iată, aşadar, ce bogată a ajuns, după ce s-a sinucis de sărăcie şi disperare, marea poetă!

• Nora Iuga lasă o „amprentă” delicată şi în revista „Ateneu”, în urma prezenţei domniei sala la Bacău, la sfârşitul anului trecut:

„Nora Iuga – scrie Dan Petruşcă -  are obsesia «cărţii totale», o operă în care graniţele dintre genurile literare se volatilizează (...) Modernitatea şi postmodernitatea merg împreună, iar «democraizarea» limbajului e încântătoare, savuroasă, dar nicio-dată frivolă şi, în nici un caz, vulgară. Nora Iuga e  contemporană cu tot ce se întâmplă în prezentul lumii, însă, în acelaşi timp, este «alături de drum», nu-i plac unele schimo-noseli ale poeziei actuale, suferind de minimalism sau castrare, ea fiind convinsă că într-o operă trebuie adunate «toate aluviunile» sufletului...”

În interviul realizat cu poeta de Ioan Dănilă , aceasta mărturiseşte: „... Este o literatură vorbită şi de aici vine şi naturaleţea scrisului meu. La asta contribuie şi totala singurătate în care mă aflu la ora actuală, deşi sunt un om care socializez... Însă eu în viaţa de zi cu zi, având şi vârsta pe care o am, m-am izolat foarte tare de lume şi-mi iubesc această singurătate”

• Un document de istorie  (nu doar literară) îl reprezintă scrisoarea pe care regretata poetă Elisabeta Isanos (8 iulie 1941 – 10 ianuarie 2018), fiica lui Eusebiu Camilar şi a Magdei Isanos i-a adresat-o scriitorului şi profesorului Constantin Călin, imediat după „revoluţia” din 1989. Scrisoarea, aşa cum spune universitarul băcăuan: „e o relatare cu valoare de document, care redă, sub forma unor însemnări diaristice, at-mosfera (...) legată de evenimentul istoric ce ne-a marcat dramatic tot restul vieţii”:

„De când sînt, n-am trăit astfel de zile şi nopţi. Acum, după ce au trecut, nu prea ştiu ce să spun. I-am auzit pe unii, la televizor, lăudându-se că sunt «curaţi». Mă întreb: oare, în afară de coopiii mici, mai poate susţine cineva asemenea lucruri? «Pur» nu mai este nimeni (...) Acum, după ce a trecut valul, am găsit, pentru ce s-a întâmplat cu noi, un termen care mi se pare chiar nostim. a fost o telerevoluţie (...)

Afară se trage în continuare, deşi, aici cel puţin, tirul nu mai este atât de pu-ternic. Mai mult rafale izolate. Am observat, la televizor, că spicherii îşi caută cuvin-tele, uneori se încurcă, pentru că există, acum, cuvinte compromise, sintagme întregi care nu se mai pot pronunţa. Cuvintele au fost şi ele mânjite. Spicherii caută acum să le spele ori să le înlocuiască.

De asemenea, văd, tot la televizor, prea multe cruci: prea mulţi sfinţi, aşa deo-dată. Nouă, religia ne-a intrat în măduva oaselor, n-o expuneam în public. Pentru ce s-a întâmplat tot ce s-a întâmplat? Ca să schimbăm nişte sloganuri cu altele? Ca s-o facă Păunescu pe martirul? (...)

Reiau imaginea zilelor de 21 şi 22 decembrie. Nu pentru că aş căuta neapărat imagini, dar simt nevoia să mă limpezesc. Nu ştiu cum să spun mai bine, să nu greşesc. «Marea» e singura care mă poate ajuta. Acelaşi vuiet, aceeaşi mişcare coninuă, pe loc, mişcare nesfârşită care-ţi dă ameţeli şi chiar greaţă. O fi tocită imaginea asta, dar n-am alta. Şi mai e încă ceva: şi marea, văzută de la o anumită distanţă, e frumoasă, impresionantă, are un parfum al ei, dar, când te apropii, poţi să descoperi ape tulburi, peşti în descompunere, un miros greu. De foarte aproape, Piaţa Universităţii şi bule-vardul duhneau atunci ca un imens pişoar, miile acelea de oameni nu s-au mişcat de acolo nici măcar pentru anumite treburi, se mulţumeau să meargă mai la-ntuneric. (...)

Acum se perindă pe la televizor figuri pe care nici nu le cunosc (...)

Dragii mei, lămuriţi-mă şi pe mine ce se întâmplă. N-o să mai avem loc de ei, în propria noastră ţară? Eu am sperat că va fi altfel, dacă javrele se duc de râpă.”

Dar, vai, nu javrele sau dus de râpă, aşa cum spera poeta - de râpă s-a dus ţara!