CELE MAI FRUMOASE POEZII DE TOAMNĂ

La fel şi eu

ca frunza care cade

m-agăţ cu disperare

de văzduh...

                                                                 (Lucian Mănăilescu)

CELE MAI FRUMOASE POEZII DE TOAMNĂ

Mihai Eminescu

Stau în cerdacul tău

Stau în cerdacul tău... Noaptea-i senină
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbră mă cuprind
Și vântul mișcă arborii-n grădină.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiți cu ochii în lumină.
Ai obosit, cu mâna ta cea fină
În val de aur părul despletind.

L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici și sufli-n lumânare...

Deasupră-mi stele tremură prin ramuri
În întuneric ochii mei rămân,
Ș-alături luna bate trist în geamuri.

Tudor Arghezi

NICIODATĂ TOAMNA...

Niciodată toamna nu fu mai frumoasă

Sufletului nostru bucuros de moarte.

Palid aşternut e şesul cu mătasă.

Norilor copacii le urzesc brocarte.

Casele-adunate, ca nişte urcioare

Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,

Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,

Din mocirla cărui aur am băut.

Păsările negre suie în apus,

Ca frunza bolnavă-a carpenului sur

Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus,

Foile-n azur.

Cine vrea să plângă, cine să jelească

Vie să asculte-ndemnul ne-nţeles,

Şi cu ochii-n facla plopilor cerească

Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.

George Bacovia

VALS DE TOAMNĂ…

La geamuri, toamna cântă funerar

Un vals îndoliat, şi monoton...

– Hai să valsăm, iubito, prin salon,

După al toamnei bocet mortuar.

Auzi, cum muzica răsună clar

În parcul falnic, antic, şi solemn,-

Din instrumente jalnice, de lemn,

La geamuri, toamna cântă funerar.

Acum, suspină valsul, şi mai rar,

O, lasă-mă acum să te cuprind...

– Hai, să valsăm, iubito, hohotind,

După al toamnei bocet mortuar.

Lucian Blaga

VENIŢI DUPĂ MINE, TOVARĂŞI! 

Veniţi lângă mine, tovarăşi! E toamnă,
se coace
pelinul în boabe de struguri
şi-n guşe de viperi veninul.

C-un chiot vreau astăzi să-nchin
în cinstea sălbaticei mele minuni, care pleacă
lăsându-mă singur,
cu plânsul,
cu voi,
şi cu toamna.

Veniţi mai aproape! - Şi cel care are
urechi de-auzit să audă:
durerile nu sunt adânci decât atuncea când râd.
Să râdă deci astăzi în mine
amarul
şi-n hohote mari să-şi arunce pocalul în nori!

Veniţi lângă mine, tovarăşi, să bem!
Ha, ha! Ce licăreşte-aşa straniu pe cer?
E cornul de lună?
Nu, nu! E un ciob dintr-o cupă de aur,
ce-am spart-o de boltă
cu braţul de fier.

Sunt beat şi as vrea să dărâm tot ce-i vis,
ce e templu şi-altar!

Veniţi lângă mine, tovarăşi! Că mâne-o să mor,
dar vă las moştenire
superbul meu craniu, din care să beţi
pelin
când vi-e dor de viaţă,
şi-otravă
când vreţi să-mi urmaţi! - Veniţi după mine, tovarăşi!

Nichita Stănescu

EMOŢIE DE TOAMNĂ

A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Mă tem că n-am să te mai văd, uneori,

că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori,

că ai să te ascunzi într-un ochi străin,

şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin.

Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac,

iau cuvintele şi le-nec în mare.

Şuier luna şi o răsar şi o prefac

într-o dragoste mare.

Vasile Voiculescu

TOAMNA

Jos, pe tărâmul unde cad vorbele ucise

Şi unde-abia străbate doar gândul dus ca vântul,

Azi, cotropit de umbra ce-i svârle-ntreg pământul,

Stă raiul amintirii cu porţile deschise.

Grădinile-amintirii se scutură de roade

Şi pajiştile-amare îngălbenesc de poame;

Uitarea îşi trimite arar, când li-este foame,

Furnicele ei negre şi viespile-i iscoade.

Miroase pretutindeni a mucegai şi-a miere.

O fructă ciugulită de pasărea durerii

Mai spânzură scheletic de vreascul ros al Verii:

Din hârca ei sămânţa rânjeşte în tăcere.

Aluneci ici pe cărnuri de fructe-nsângerate

Dar nu le vezi din iarba ce le-a cuprins, dospite;

Ici calci pe pulpa dulce a poamelor strivite…

Şi duci pe tălpi mireasmă de amintiri uitate.

Din tot ce-a fost grădina pierdut-acum în zare

Plângi crengile uscate ce le-a surpat furtuna.

Şi-n toamna ta săraca, plecând, nu iei nici una

Din roadele-amintirii muşcate de uitare.

Geo Bogza

ORION

Nici o corabie nu s-a întors vreodată

Din mările sudului sau de la capricorn
Atât de pură şi elegantă fregată,
Cum se întoarce toamna Orion.

Peste păduri înverzite n-a strălucit nicicând
Lumina lui albă. Nici pe pajişti de fân.
Oceane şi munţi îl văd primăvara plecând
Şi cerul nu-şi mai află multă vreme stăpân.

Octombrie urcă din nou peste grădini
Înaltele-i catarge cu vârfuri de platină
Şi toată iarna, apoi, corabia de lumină
Deasupra lumii uimite se clatină.

Rege al constelaţiilor din septentrion
Mereu lunecând peste lumi îngheţate
Aşa străbate noaptea marele Orion,
Corabie legănată în eternitate.

Radu Stanca

FRUNZELE

(ELEGIE DE TOAMNĂ)

Nu mă-ntreba nimic în noaptea asta,

Nici cât e ceasul, nici ce gânduri am.

Mai bine lasă-mă să-nchid fereastra,

Să nu văd frunzele cum cad din ram...

Fă focul și preumblă-te prin casă

Fără să spui nimic, niciun cuvânt...

Vreau să mă simt la tine ca acasă,

Să nu simt frunzele cum zboară-n vânt...

Învăluită-n straie de culcare

Așază-mi-te-alăturea c-un ghem,

Și deapănă mereu, fără-ncetare,

Să n-aud frunzele, sub pași, cum gem...

Ferește-mă în preajma ta, de vasta

Urgie-a toamnei care bântuie...

Și nu mă întreba în noaptea asta

De ce mă înspăimântă frunzele...

Magda Isanos

VIS VEGETAL

Aş vrea să fiu copac şi-aş vrea să cresc

lângă fereastra ta, te-aş auzi

şi-n voie te-aş privi întreaga zi.

M-aş apuca şi iarna să-nfloresc,

ca să te bucuri.Păsările cele

mai mândre-ar face cuib pe creanga mea,

şi nopţile mi-ar da cercei de stele,

pe care, ca pe frunze, ţi le-aş da.

Prin geamul larg deschis, de-atâtea ori

m-aş apleca uşoară, să-ţi sărut

când părul ce pe frunte ţi-a căzut,

când buzele, cu buze moi de flori.

Spre toamnă m-aş juca, zvârlindu-ţi mere

şi foi de aur roşu prin odaie,

cu-a ramurilor tânără putere

ţi-aş apăra obloanele de ploaie.

Şi, cine ştie, poate că într-o seară

de primăvară, când va fi şi lună,

făcându-mă femeie să fiu iară.

Atuncea, sprijinindu-mi de pervaz

genunchiul ud de frunze şi pământ,

cu părul încă doldora de vânt,

cu rouă şi cu lună pe obraz,

eu ţi-aş sări în casă, şi senină

(uitând de-atâta vreme să vorbesc),

cu câte-un cuib în fiecare mână

întinsă, aş începe să zâmbesc.

Petre Stoica

MOMENT DIN COPILĂRIE

Mânjiţi pe obraji cu boabe de bozii

ne căţărăm pe grilajul ruginit

de unde privim

sărbătoarea din curte -

pe masă aşezată printre dalii înalte

pahare şi sticle cu dop de cocean

înconjură gramofonul pictat

cu îngeri zburând peste cai,

şi discul se răsuceşte repede repede

în aerul toamnei plutesc funigei,

porumbeii venind şi plecând

sunt explozii albastre,

din pâlnia de foc a gramofonului

cresc poveşti despre valurile Dunării

şi nouă acum ni se pare

că oamenii din curte sunt veseli

fără să ştim că sumedenie de gânduri

cu pietre ascuţite

le bat într-una în tâmple

cineva se gândeşte la soţia bolnavă în pat

cineva se gândeşte la inundaţia de anul trecut

cineva se gândeşte la viile distruse de filoxeră

şi discul se răsuceşte repede repede

aerul e plin cu pleavă, cu viespii ce coboară şi sug din perele

strivite în prag şi cad apoi în apă verzuie din jgheab

şi discul se răsuceşte repede repede

iar noi privim fermecaţi ;

când paşi se aud venind spre noi

fugim şi ne ascundem în şanţ,

ne spunem că odată şi noi vom fi mari

şi atunci vom cumpăra gramofoane cu pâlnie de aur

şi ascultăm cât vrem

poveşti minunate...

Romulus Vulpescu

UPANIŞAD SAU TRATAT DESPRE ECHIVALENŢE

Frunzele în ramuri? Prizoniere.

Libere să freamăte? Părere.

Liberă e frunza doar spre toamnă;

Libertatea clipei o condamnă

La căderea liberă, pe drumul

Consumat înspre pământ și túmul.

De iluzii, veșted se desparte

Liberă o clipă,-n zbor: în moarte.

Virgil Carianopol

AMINTIRE

Învățătoarea mea din clasa-ntâia
De mult de-aici din lume a plecat.
S-a dus să-nvețe-n lumea cealaltă
Copii ajunși la vârsta de-nvățat.

Era o fetișcană numai soare,
Venea la școală tot în pas zorit,
Iar în recreații sta întotdeauna
Cu fel de fel de cărți la tăinuit.

S-a-mbolnăvit odată într-o toamnă
Și-ntregul an s-a chinuit în pat.
Într-un târziu, ne-a spus domnul director
Sa n-o mai așteptăm, că s-a mutat.

Tu, timp, n-o mai lăsa acum furtunii,
N-o mai lăsa prin vânturi și prin ploi.
Destul s-a chinuit săraca
Până s-ajungă de la ea la noi.

Ai grijă, pune-un înger să păzească
Dacă mănâncă seara sau de nu,
Și n-o lăsa să-și cheltuiască banii
Numai pe cărți, mai cumpără-i și tu.

Fii bun și blând, o cât de mult n-ar vrea,
N-o mai lăsa la margine să stea!
Era neînvinsă, iubitoare, bună,
Găsește-i loc pe undeva prin lună.

Gheorghe Istrate

OASE DE FLUTURI

sânt timbre ale morţii mici volante

ei ară timpul zilei şi-l reduc

vărsând în flori - calicii delirante -

suspinul mătăsos de eunuc

ei trec pedepsitor prin rana noastră

îngălbenind în gerul prematur –

şi ninge-adeseori prin ora vastă

cu oasele lor albe de azur...

patrule sânt bătătorind lumină

în depărtarea surdă dintre zei,

mici dezertori prin cerul de rugină

cu lanţurile morţii dupa ei

cruci fragede foşnind în zbor timid

ferestre moi prin amintiri secate -

polenul lor bolborosind în vid

pe-un sâmbure plutind în bunătate

i-am aşteptat, odaia a vuit

de lipsa lor - dar ceasurile sparte

cu faţa s-au întors în infinit

ca nişte soli în ţările cu moarte.

Adrian Păunescu

CÂND FILOZOFI BAT NUCII

Şi, vai, din toate-acestea ce ne rămâne nouă

Doar ciorna unui tandru ceritificat de-amor

Din patru părţi spre tine, ca şi spre mine, plouă

Şi paşii noştri-n noapte mai stăruie şi mor.

Distanţa se măreşte, devine aberantă.

Fugim în zări contrare şi rudele ne-ascund,

Schiori ce se aruncă orbeşte-n câte-o pantă

Ne-îndepărtăm de viaţă, pământul nu-i rotund.

Şi, vai, din toate-acestea ce ne rămâne nouă

Dobânzi pe toată viaţa şi rate am făcut

Plătind nefericirea cinstit şi pe dindouă

Cu toată fericirea  luată cu-mprumut.

Se prăbuşesc frunzişuri făcându-şi semnul crucii,

Halucinante umbre pe noi au coborât,

E toamnă şi comisii de filozofi bat nucii...

Ce ne rămâne nouă decât un gust şi-atât?

Constanţa Buzea

ÎN FRUNZA MIROSIND A SCRUM

În marginea pădurii şezi,

Unde piciorul se scufundă

În muşchiul moale sub zăpezi,

În frunza mirosind a scrum,

Vecin acum sălbăticiunii

Ferindu-se de om, de drum,

Nu vei mai fi, nu vei mai fi

Senina minte liniştită

Care dă mere la copii

Păstrându-şi partea otrăvită.

Al. O. Teodoreanu

LIED 

Toamna a trecut
Peste parcul mut.
Tainicule dor,
În zadar te-alint!
Trandafirii mor,
Visurile mint.

Toamna fuge-acum,
Învelită-n fum.
Unde-i, de argint,
Glasul ei sonor?
Trandafirii mint,
Visurile mor.

Toamna mi te ia,
Vis stingher, cu ea.
Lacrimă de dor,
Strop de mărgărint,
Trandafirii mor,
Visurile mint.

Matei Vişniec

O ZI CĂLDUROASĂ DE TOAMNĂ

Într-o zi călduroasă de toamnă

cînd nimeni nu se mai aştepta

soarele a explodat dintr-o dată

s-a risipit în spaţiu

s-a pulverizat

noi, pămîntenii, mai aveam cîteva secunde

de trăit

să ne rugăm, au strigat unii

să-l omorîm pe înţelepul oraşului

au strigat alţii

cîţiva şi-au umplut în grabă paharele cu alcool

cei mai mulţi şi-au aprins cîte o ţigară

ucigaşul şi-a scos bisturiul

şi l-a înfipt în uşă

un şofer de taxi lovea înnebunit cu picioarele

în portiera maşinii

uite că s-a întîmplat, murmura cineva

umblînd desculţ pe stradă

zău, e absurd, spuse unul dintre chelneri

în timp ce-mi făcea nota de plată

George Ţărnea

LUDMILA

Te-am iubit, Ludmila, când eram mai mic
Oferindu-ţi zilnic flori presate-n plic
Te-am iubit în taină cu tot visul meu
Agăţat de sfoara unui şubred zmeu

Când săream pe ciotul cailor de var
Te-am iubit, Ludmila, lângă samovar
Tu-mi cântai romanţe pe maidanul surd
Eu ciopleam supliciul unui zmeu absurd

Şi prin toată vara plopilor cu boz
Inventând iubirea te trăgeam de cozi

Ce mai faci, Ludmila, în ce ploi te scalzi
Şi-n ce iarbă luneci cu genunchii calzi
Flori de măr presate, oarbe flori de crin
Mai păstrez şi astăzi într-un colţ de scrin

Şi mai fug de-acasă când îmi vine chef
Să alerg prin ţara ierbii de sidef
Dar mă-ntorc statornic lângă-acelaşi ceai
Plin de gust de toamnă cum doar tu făceai

Împletind aiurea flori de mucava
Te-am iubit, Ludmila, foarte mult cândva.

Nichita Danilov

ANOTIMP

Această tristeţe sacră a norilor

zugrăvită pe fereastră.

Acest sfîrşit de secol

împroşcat pe pereţi!

Ca o apă grea se scurge pe străzi seara...

...Cine ne-a deschis în frunte aceste ferestre,

cine ne-a zidit în piept

aceste scunde uşi?

Prin mine umblu ca printr-un anotimp bolnav.

Glasul mamei îl aud prin zidul întunecat:

De ce ai venit aici,

pentru ce te-ai întors?

Pleacă, ieşi cît mai ai timp.

Glasul fratelui îl aud stins, ca prin apă:

Ieşi cît mai repede din această lumină

şi lasă-mă singur

să respir în umbra mea...

Feţele cui se păstrează aici,

în această putredă lumină de seară?

O mie de capete retezate

aşteaptă ce anotimp?

Braţele cui vor fi semănate pe cîmp,

dinţii cui vor răsări din iarbă?

Prin mine trec ca printr-un ciudat anotimp.

Cu ţeasta lui Yorick în mîini, mă întreb:

Dacă am secerat,

unde şi ce am secerat?

Şi dacă adun, cînd şi pe cine adun?

Radu Anton Roman

*              

                                                          

Busuioc pe colţul mesei tale

mirosind a toamnă şi a brad.

Tu ca o zăpadă, eşti făptura

care va pleca în nordul florii

unde cerul e-mbăiat cu miere

picurând albine moi, de jad.

Drumu-acesta lung te va răpune

Eu am să aştept sub o cetate

alb şi îngheţat în ape albe

unde mrenele de lapte sângerează.

Am să bântui singur printre ziduri

ca un vânt de gheaţă peste sate

Dac-ai să te-ntorci, ţinutul florii

se va umple de o toamnă sură

Te voi întreba unde ţi-e trupul,

pleoapa ta ca o zăpadă pură.

Voi şopti încet să te apropii.

Carnea mea, gemând, va îndura

noaptea, sărutându-mă pe gură.

Mariana Ionescu

(Vicenţia Vara)

BEŢI  VINUL  ACESTA

Miroase a dulce carne de om,

strigă smeul scuturându-şi solzii lui groşi

la trei poştii depărtare de casă,

miroase a dulce carne de om,

urlă foamea zmeului pofticioasă.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

nu mâncaţi mărul toamnei fiindcă el

miroase a dulce carne de om mai ales

când pieliţa-i verde a sorbit cu lăcomie

căldura mâinii albe care l-a cules.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

nu beţi apa aceasta rece şi clară,

miroase a dulce carne de om fiindcă

într-o târzie şi vicleană primăvară

râul va fi îmbrăţişat cu veşnicie

fragede trupuri de copii.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

mai bine beţi vinul acesta care

e sângele meu înspumat,

beţi vinul acesta ce inundă viaţa

rostogolită între noi,

grăbiţi-vă, trageţi mai iute sorţii şi

beţi vinul sângelui fierbinte când

se limpezeşte în marginea nopţii.

Dar eu vă spun vouă, prieteni dragi –

dacă schimbaţi în pământ dulce

văpaia visului, cuvintele şi viaţa,

gustaţi vinul sălciu din sângele meu fiindcă

doar astfel veţi sorbi cu lăcomie setea în care

se spală de tristeţe dimineaţa.

Rodian Drăgoi

FEMEIA MEA E TARE BOLNAVĂ

noapte senină de toamnă

luna mătură frunzele

căzute în ogradă

și singurătatea mă roade

ca un bocanc de soldat

știu că acum mama îşi împachetează

plânsul într-un ziar

și se gândește cu durere la mine

mi se face groaznic de somn

femeia mea e tare bolnavă

intru în casă încet încet

să nu trezesc moartea ghemuită

sub preşul de la intrare

Arcadie Suceveanu

SCRISOARE TRIMISĂ PRINTR-UN PESCĂRUȘ

Sunt trist ca o romanță veche-n care
Toamna a fost strivită de-un tramvai,
Iubito, și mi-s palmele amare -
Două gravuri cu linii scurte, vai.

Pe-aici tăcerea văruiește plopii,
Stelele-și lasă icrele-n strâmtori,
Singurătatea lung foșnind din rochii
Mă vrea amantul ei; iar uneori

În mine parcă înnoptează marea.
Mă surpă lent o zbatere și-un dor,
De simt albind pe gânduri toată sarea
Ce lustruiește peștii în Bosfor.

Nopți albe ca o iederă lividă
Îmi cresc pe piept; sub valuri reci de frig
Te simt în mine ca pe-o Atlantidă,
Ca pe-o planetă vie și te strig,

Dar parcă nu m-auzi! M-auzi tu oare?
Storc zările și-aștept un semn să-mi dai,
Căci sunt mai trist ca o romanță-n care
Toamna a fost strivită de-un tramvai.

Carolina Ilinca

SE DUCE VARA

Se duce vara. Şi n-o pot reţine.

Cum s-o reţin, când nu te pot pe tine

Opri, cu toate că te-ncui în mine.

Se duce vara. Florile se lasă

Ca într-o delăsare somnoroasă

Şi cum arată, nici nu le mai pasă.

Se duce vara. Păsările ţipă,

În loc să gângurească sub aripă.

Ce-a fost a fost. De-acum se desfiripă

Şi vraja, şi langoarea şi dulceaţa.

De-acum se-nhaită ploile cu ceaţa.

Se duce vara. Tinereţea. Viaţa.

Dorin Tudoran

ELEGIE

mărie vara ce-a trecut

m-a tot rănit m-a tot vîndut

şi toamna toamna care trece

spre akheron mă va petrece

nu ştiu pămîntul de sub pleoape

cît m-o aşterne de aproape

nici steaua-njunghiată-n prund

de m-o răni tot mai rotund

el ochiul alb de var pătrunde

sub iarba împletită-n funde

m-acoperă pe piept o apă

sub ea aud cum steaua crapă

mărie lanţul de pămînt

a înflorit pe fruntea-mi toată

şi trupul jefuit în şoaptă

se tot răreşte dus de vînt

Dana Ene

CÂNTEC FINAL

aş putea să-ncap într-o gutuie,
auriu să ningă dinspre sfinți
şi gustându-i coaja amăruie
îngerii să strângă ceru-n dinți.

ochii mei căprui într-o castană
aş putea să îi închid cu dor,
cântecul să-l dau de bună seamă
marelui, bătrânului condor.

într-un măr să îi ofer seminței
alt lăcaş - memoria părtaşă
rugilor, iertării, biruinței...
inima s-o-nchid într-o măceaşă.

peste timp, când nu voi mai putea
în al vieții rost să mă divid,
o să trec prin Univers nu stea,
nu un punct, nu o idee... Vid!

Gela Enea

ÎNCHIDE OCHII, MARIA

cunoștințele noastre despre tenebre
au devenit manifeste romantice,
le spulberă vântul pe străzi...
oamenii-și oferă libertatea de-a lua câte unul acasă,
fără să-l înțeleagă, Maria;
sunt vremuri grele, vremuri de criză, vremuri
în care murim de poezie ca dintr-o boală,
visul se naște conspirativ,
când noaptea face sex în grup și nu-i pasă al cui e bastardul;
înghite diminețile ca pe niște prune uscate,
Maria,
îi place gustul toamnei, electricitatea din sâmburi a lumii;
dacă vei simți un ropot de mitralieră în piept,
să-ți desfaci atentă cămașa,
vom da dragostei noastre ultima șansă,
se va întoarce visul cu polenul altor vise pe aripi,
îl vei crește la sân, Maria
și va avea un nume,
doar noi să-l știm.

Geo Galetaru

AŞTEPTARE

Curând se va duce şi septembrie

Nu e bine să lăsăm nimic în urmă

Umbra încă adulmecă norii

Aceste bastioane ale sufletului dezlănţuit

Cândva la temelia flăcării

Ca o beţie rece pe câmpia atroce

Mamă

Tălpile mele vindecă iarna de singurătate

Un felinar lucid ca o absenţă

Curând se va duce şi septembrie

Hainele miros deja a trădare târzie

Îngerul stă cuminte în colţ şi aşteaptă

Ion Roşioru

Pantum

Sub corcoduşi deja miroase a seri de toamnă cu poveşti.

Din liniştea patriarhală dat nu mi-a fost să gust nicicând.

Mă suspectez că am în mine latente gene haiduceşti.

M-au complexat dintodeauna un suflet slab şi-un trup plăpând.

Din liniştea patriarhală dat nu mi-a fost să gust nicicând.

N-am încercat măcar o dată să-mi sting trăirile livreşti.

M-au complexat dintotdeauna un suflet slab şi-un trup plăpând

Mulat perfect în vorba sacră din pragul casei părinteşti.

N-am încercat măcar o dată să-mi sting trăirile livreşti.

Nu mi-am pătat la moară cinstea sărind în faţă peste rând.

Mulat perfect în vorba sacră din pragul casei părinteşti,

Omului Negru-n clar de lună un colţ de umbră n-o să-i vând.

Nu mi-am pătat la moară cinstea sărind în faţă peste rând.

Îţi simt în orice clipă-n ceafă ochii cu care mă pândeşti.

Omului Negru-n clar de lună un colţ de umbră n-o să-i vând.

Sub corcoduşi deja miroase a seri de toamnă cu poveşti!

Valeria Manta Tăicuţu

MIRARE DE TOAMNĂ

guri tinere de lup ţin lumina

aproape de sânge şi zgomot

vezi? solii pădurii zac sfârtecaţi

în râuri de purpură şi aur,

foşnitorul râu al morţii, care

va lega vara de iarnă şi ierburile

de imaginea lor intrată-n pământ;

urlă lupii cei tineri în sângele

nostru, în arterele ciuruite de perfuzii

ce zbucium târziu, ce mirare

de toamnă îşi caută-n scorburi

izbăvire şi somn?

Nistor Tănăsescu

INVENTATORUL TRISTEŢII

… mi se dă să beau sânge de iepure

eu mai aştept şi altceva de la o toamnă o

telegramă o scrisoare în flăcări

cineva se pregăteşte să inventeze tristeţea

seara un rug în faţa casei mele, poştaşul:

„Vino la culesul viilor. Vino”

Lucian Mănăilescu

NOIEMBRIE

Noapte,

visători anonimi înhămaţi

la umbra sclipitoare a gloriei

şi uneori

mari focuri de artificii

invocând o sărbătoare străină...

Trec păsări prin apa

ameninţătoare a văzduhului...

Din întuneric maimuţa

galbenă a toamnei

aruncă în mine cu frunze!

Selecţie texte şi fotografii: Lucian Mănăilescu