REMEMBER - MARIN MINCU

REMEMBER

Marin Mincu

 (28 august 1944 -  4 decembrie 2009)

Doctor în filologie la Universitatea din București, 1971, cu teza „Opera literară a lui Ion Barbu”.

Colaborator la toate revistele literare importante din ţară şi la revistele italiene: Alfabeta (Milano), La fiera letteraria (Roma), Strumenti critici (Torino), Uomo e cultura (Palermo), Il cavallo di Troia (Roma), Inventario (Firenze), L’Indice (Torino), Il Ponte (Firenze), La nuova Rivista Europea (Milano, unde a făcut parte din Colegiul european de redacție) etc.

A obţinut mai multe premii internaţionale, dintre care amintim: Premio Internazionale Eugenio Montale (Roma - 1989); Premio letterario Carlo Betocchi (Città di Piombino - 1993); Premiul Herder (Viena - 1996); Premio Nazionale di Narrativa (Bergamo, pentru romanul Il diario di Ovidio, editura Bompiani - 1998)

POEME

MUNCI ŞI ZILE CU NICHITA LA BELGRAD

Cînd noi doi am fost pe pajiştea din faţa hotelului Slavija

şi tu ca un claun ai intrat în propriul tău cub desenat pe iarbă de Adam cu prietenii lui jugoslavi, ai intrat cu emoţie

să vezi dacă te primeşte în joc, dacă poţi să te transformi într-un semn, să nu mai fii om, să intri în propriul tău cub

ca-n piramida lui Keops, să intri tu singur de bună voie

fără să te sperii că nu vei mai ieşi

de ce bătrîne te-ai supărat?

Cînd mergeam pe stradă noi falnici şi eu ţi-am spus dragul meu

Falstaff, urîtule, grasule, burduhănosule, hai să ne-ntrecem pe bicicletă,

iar tu te-ai uitat galeş în oglinda unei vitrine, te-ai uitat

ca un bărbat frumos ce erai şi ţi-ai admirat profilul de grec

care a fost la Salamina, mi-ai spus cu superb orgoliu

hai să ne întrecem

de ce bătrîne nu te-ai ţinut de promisiune?

Când prietenii lui Adam ne-au făcut o surpriză cum trăgeai tu

ca un urs sîngerînd în zăbala poeziei în acea casă memorială şi-a intrat

înăuntru un urs adevărat ţinut de catenă de ţiganul ursar

cum te-ai ridicat tu cu sfială-n picioare iar el a început să joace

urseşte dansează ursul romînesc de două mii de ani dansează

cum îi curgea sângele din falca strivită dar el juca înainte

călca apăsat că se zguduia-n casă planeta cum tu plîngeai

fără să şti de ce iar ursarul ţi-a făcut plecăciune

de ce bătrîne n-ai mai aşteptat?

Cînd am fost noi trei la Gradimir s-o întâlnim pe Desanka

iar eu i-am făcut o poezie mărturisindu-i cît e de frumoasă şi tînără

şi cum ea ţi-a spus mulţumesc Nichita crezînd că poezia e făcută de tine

e ca şi cum aş fi scris-o eu ai răspun tu generos ca un leone de Siria

ce nu se temea de o panteră tandră ca mine, e ca şi cum aş fi scris-o eu, bre

ai repetat şi-ţi mulţumesc

de ce bătrîne te-ai supărat pe prietenii tăi?

Cînd am fost noi patru-n pădurea de deasupra casei lui Filip

cum era verde iarba sub frunze pătate şi te trăgea prin oase în jos oboseala

bre, eu parcă m-aş întinde puţin şi te-ai prăvălit peste frunze

ca un zeu al pădurii tras de rădăcini în adîncurile materiei invidioase

e bine, bre, aşa, e atît de plăcut că nu m-aş mai ridica ai spus rar

cum eu m-am speriat din senin să nu te fure lenea pămîntului

şi te-am tras în sus hai Nichita că ne aşteaptă lucrarea de azi

da bătrîne să mergem uitasem că mai avem treabă şi azi

de ce bătrâne te-ai lenevit de noi toţi?

Cînd mergeam noi pe furiş la vînătoare de noapte prin boscheţii

plini de sîrboaice frumoase eu bătrîne ai suspinat nu m-am iubit şi eu

c-o străină mi-e şi ruşine de mine hai

să-ngrozim Belgradul Nichita, ţi-am spus

vezi bătrîne aşa n-am avut eu noroc niciodată

ai mai scîncit lasă, lasă, bre, ţi-am strîns mîna că mîine

vom fi cei mai căutaţi trubaduri-cavaleri şi-or să plîngă

sîrboaicele-n pumni după noi cum ai rîs tu fericit ca un copil

de ce bătrîne nu ţi-ai amintit de acea noapte faustică?

Cînd ai venit tu la mine în cameră puţin speriat ascultă cum

bate inima mea mi-ai arătat în pieptul tău unde se-ntîmpla ceva planetar

cum eu cu teamă mi-am apăsat fruntea de pieptul tău puternic

şi m-am uitat la tine zîmbind nu auzi nimic m-ai întrebat

nu e nimic Nichita e doar un uruit mai puternic ca atunci cînd

motorul unui astru rămîne accelerat de-ntîmplare cum m-ai rugat

să merg la tine în cameră şi să te ţin de mînă pînă îţi trece

ţine-mă cum ai fi mama mea, bre, şi îmi trece şi ţi-a trecut

de ce bătrîne nu m-ai mai chemat?

Cînd am venit eu la tine în cameră la ora două cu Marin Sorescu

şi erau de faţă acolo Adam şi cu Flora care munceau

de dimineaţă în schimburi ca să scrie tot ce le dicta îngerul

cum te apucase o hemoragie îngrozitoare de cuvinte ce săreau

din corpul tău vii iar tu icnind de durerea unei smulgeri materiale:

era un cîmp de bătălie aburind de sînge cald şi cum tu scufundat

pîn-la gît strîngeai îngerul de jugulară ca să nu mai poată slobozi

din el nici o vorbă afară şi cum fericit mi-ai dăruit o marină regală

spunînd că numai mie nu poţi să-mi dictezi

de ce bătrîne n-ai vrut să-mi dictezi?

Cum ne-am dus noi trei la Novi-Sad să ne războim cu cuvintele

şi cum te-ai îndrăgostit tu nebun de acea actriţă tînără

ce ţi-a recitat versurile pentru că era mai vie decît

toate cuvintele şi decît faptul că noi existam acolo

şi Slavco ne întreba şi tu mi-ai spus să-ţi bag cotul în burtă

dacă ai să baţi cîmpii

de ce bătrîne nu vrei să mai baţi cîmpii?

Cînd ne-am dus noi la vila lui Filip şi el ne-a dat să mîncăm

purcel de lapte şi să bem un molan turnat de tine cu dichis

direct din damingeană că aşa bea pupăciosul de Falstaff

care ştia ce e cu putoarea asta de viaţă cum ne-a făcut

să plângem apoi o tînără studentă la teatru

declamându-ne rolul Casandrei cum ai ieşit sprijinit de umărul meu

sub ploaia călduţă de afară ca să tragem o gură de aer ai zis

să nu vadă Filip cum suntem proşti şi sentimentali

de ce bătrîne să nu mergem din nou pe la Filip?

Cînd am stat noi o jumătate de zi să-l aşteptăm pe nebunul de Adam

vorbind cu lăcomie de marele poet Ion Barbu cum te-ai dus tu

să-l întîlneşti tînăr adolescent într-o casă aristocratică unde el venea

pentru că voia să vadă o tînără pe care o iubea dar ea nu

cum ţi-a vorbit el despre poezie o zi întreagă şi cum întors din profil

atunci cînd pleca întristat că nu se arătase aceea pe care o aşteptase

ţi-a spus cu o voce de bronz „preferă Oda în metru antic”

de ce bătrâne nu mai vorbim de Ion Barbu?

Cînd eu te-am întrebat dacă nu vrei să facem o carte împreună

să vorbim despre cîte am vorbit pînă acum despre didactica frumuseţii

naturale despre cum se cască golul dinaintea cuvîntului

ca o gură de ghionoaie cerînd mereu carne carne carne

poezia se face cu carne ca orice război adevărat purtat din unghia

piciorului drept pînă în vîrful firului de păr din cap

pînă în vîrful firului de cuvînt smuls din gură cu fierul încins ai spus tu

de ce bătrîne să nu facem noi cartea?

Cînd mi-ai povestit tu cum ai aflat prima dată că ai şi sex

cum ţi-am povestit cum m-am îndrăgostit eu de o profesoară a mea

de istorie cum i-am scris o scrisoare frumoasă

şi ea trecea pe partea cealaltă a străzii atunci cînd mă vedea

te iubea şi ea dar îi era frică de puritatea din tine prostule mi-ai spus tu

cum am bătut apoi courvoisier plătit cu banii munciţi de tine

ca să sărbătorim această clipă unică

nu-i aşa că e frumos bătrîne că ne-am întîlnit nu-i aşa că merită

să ne bucurăm că suntem noi doi împreună în această secundă

că simţim că suntem, înţelegi tu, că suntem (aici ai apăsat

cu forţă cuvîntul să fie mai viu) noi doi atît de aproape

că nu ar încăpea nici o rază de laser între noi

care suntem unul acum înţelegi tu bătrîne

că noi ne-am găsit cei reali cei adevăraţi că ne căutam de multă vreme

în clipa aceasta la acest bar din hotelul slavja unde beam courvoisier

pătit cu două mii de dinari suta de grame hai să însemnăm pe perete

un semn o pată infimă făcută cu mîinile noastre puse laolaltă

şi am desenat o cruce într-un cerc cu pixul pe zid

ca să fie o urmă că noi am existat în clipa aceea

atunci a venit Adam şi ne-a certat că aruncăm banii

tu te-ai întors către mine poznaş făcându-mi cu ochiul

şi aproape amîndoi am vrut să-l îmbrăţişăm deodată

pentru că venirea lui ne oprise să plîngem ca proştii

şi îţi străluceau ochii şi poate şi mie îmi străluceau

acest lucru e sigur cel puţin din felul cum mă vedeam în ochii tăi puri

de ce bătrîne să nu ne mai privim ca atunci?

Cînd ne plimbam pe lîngă o biserică neterminată din Belgrad

ce mai avea doar temelia afară şi încolo era năpădită de plaurul verde

cum cu haz îmi povesteai că odată mic fiind cu mama ta în faţa

unui magazin te-ai oprit brusc (nu, că să-ţi cumpere acea bicicletă,

că nu te urneşti de acolo altfel, că nu am bani la mine, că lasă

că o s-o luăm mâine) ai început să dai din picioare

să strigi, lasă că discutăm noi acasă, ţi-a mai spus mama ta

şi când mai aveaţi două-trei case până s-ajungeţi, te-ai aşezat

pe marginea trotuarului nu, că eu vreau să discutăm chiar acum şi aici

de ce nu vii să mai discutăm bătrîne acum şi aici?

Cînd am scris eu o noapte întreagă despre victoriile tale

prin Macedonia, încîlcindu-mă printre noduri şi semne

ca un Hermes negat cum ai dat tu telefon la citirea textului

spunîndu-i Ştefaniei că îmi mulţumeşti şi că o să te strădui

să fii tot pe atît de genial pe cît scrisesem eu despre tine

cum i-ai spus că numărul tău de telefon este – cinci de la degetele

de la o mînă nouă semnul naşterii cinci de la cealaltă mînă

şase de la inversul naşterii şi zero zero adică

numărul perfect al poetului – dragul meu Falstaff, hai să mai rîdem

zeieşte de putoarea asta de viaţă urîtule, grasule, burduhănosule,

pupăciosule, mincinosule, arogantule, încrezutule, copilărosule, vorbăciosule

unde-ţi mai telefonez eu acum, bestie îngerească?

PROBĂ CU VIAȚA 

încercuit de mii de cărți orgolioase
mă retrag păianjen domestic în gradul zero
al camerei de lucru

din fiecare colț obscur
realul mă pândește perfid cu ochi
tentaculari de caracatiță

de fac un pas către râu
apa (nevinovata apă) mă trage-n adânc
să mă înece

de calc pe pajiștea verde
iarba (nevinovata iarbă) mă-ncolăcește tandră
să mă sufoce

de mă refugiez în lectură
furnicile textului mă sărută mortal
cu cerneala lor

asaltata de primejdii multiple
mă apuc să scriu dar pe măsură ce bat la mașină
observ cum viața dispare

O STARE PERMANENTĂ 

marin mincu e în așteptare
un ochi crispat demolează cu furie
structura chimică a obiectelor
repune elementele în libertate

între goluri și plinuri
așa numitele pliuri interstițiale
mâna lui se strecoară vioaie
veveriță de fum între două crengi

între crengile realului
din abundență frunze vorbe bălării
în răsfăț dezmăț de forme informe
falnica practică semnificantă

a descoperi limba poeziei
mâna apăsată pe trăgaciul mașinii de scris
să împuști acel vers așteptat
singurul vers care doare

marin mincu stă aplecat
între formele stării de real
cea mai malignă dintre stări pe care
n-o vindecă nici un spital

GREIERUL DE ACASĂ

1.

Am adormit pe furiș

cu capul pe căpătâiul feciorelnic

întins în patul de lemn

scobit în mod secret

precum arborele lui Ulisse;

ca un bou de povară-am adormit

o jumătate de rotație planetară

învelindu-mă cu aerul din copilărie,

cu aerul magnetic al camerei mele

de adolescent imberb citind

toată noaptea romane de 15 lei, doxuri,

cu aerul viu conservat în abajurul cu ciucuri

ce a ieșit și-n fotografia aceea

făcută special pentru prietena mea

din Germania cu care corespondam în clasa a zecea

(ea era o bună canoistă

venea des aici în competiții sportive -

nu mi-a plăcut însă

nu e genul meu i-am spus lui Irmi

care mă ajuta să-i scriu în nemțește

mai bine nu-i mai scriu

și nu i-am mai scris)

2.

ce faci sau ce mai învârți?

m-a întrebat un greier ascuns

într-un colț al scrinului

știut doar de mine: un poznaș ce nu mă lăsa niciodată

să dorm

nici când eram aproape prieteni:

(oricum cel mai bun confident)

de ce te-ai întors?

ca să-i văd pe bătrâni

(i-am răspuns dormind

mai departe ca un taur centaur)

nu, tu minți, ai venit pentru tine

ai venit numai pentru tine

altfel de ce ai dormi așa

de ce ai fi așa de lacom să dormi

nu vezi că sforăi de se zguduie casa

nimeni nu se mișcă de teamă

să nu trezească „băiatu'”;

tu ai venit numai pentru tine

3.

am venit să sap via să curăț pomii de omizi să...

nu, tu minți, ai venit pentru tine

ai venit numai pentru tine

nu vezi că stai în vie toată ziua

te zgâiești la frunzele verzi

le strivești și le bei clorofila

te uiți la strugurii copți

le numeri boabele cu o prefăcută naivitate

le storci mustul și te ungi cu el pe corp

ca și dionysos

tu ai venit să înveți cum sunt frunzele

cum sunt strugurii

cum e via pentru că uitaseși

nu vezi că te uiți la omizi toată ziua;

le întorci pe o parte pe alta

le cauți ochii lor mici

le numeri perișorii negri de pe burtă

le omori și le dai la găini

apoi te bucuri că îți aduci aminte...

4.

am venit să repar gardul cel vechi

să repar acoperișul de la camera de la stradă, să...

nu, tu minți, ai venit pentru tine,

ai venit numai pentru tine

nu vezi că te uiți prin spărtură dincolo

te uiți și nu te mai saturi de uitat

te uiți ca-ntr-o altă țară

ca-ntr-o altă planetă

ca-ntr-o altă viziune interioară,

hai, recunoaște,

tu uitaseși cum arat-o spărtură

cum arat-o casă...

5.

am venit să sap grădina

să pun semințe-n pământ să...

nu, tu minți, ai venit pentru tine

ai venit numai pentru tine

nu vezi că stai și te uiți la sămânță

ca la o monadă leibniziană

la felul cum e făcută sămânța

cum sunt cotiledoanele

și cum e alcătuirea ei dinăuntru

te uiți așa pentru că uitaseși

la ce servește sămânța

de ce se seamănă ea în pământ

6.

am venit să vărui casa

să vopsesc uși ferestre să...

nu, tu minți, ai venit pentru tine

ai venit numai pentru tine

nu vezi că te uiți la casă

ca și când n-ai ști

din ce gen face parte

și de ce trebuie văruită

de ce mai trebuie ea văruită

dacă nu știi de ce gen e

de mai trebuiesc vopsite ferestrele

dacă nu știi de ce se uită ele-n afară

de ce mai trebuiesc vopsite ușile

dacă nu știi să le-nchizi

și nici să le deschizi...

7.

am venit să-i văd pe bătrâni repet

(de ce nu m-o fi slăbind deloc

această lighioană cicălitoare

că doar nu l-am tratat niciodată fără consideraţie

ba chiar aș afirma

că am fost un adevărat domn

în ceea ce-l privește

nu am băgat niciodată dezinsecția

și nici nu l-am înscris în cartea de imobil

ca să plătească chirie

dar pe cine nu lași să moară

nu te lasă să trăiești)

nu, tu minți, ai venit pentru tine

ai venit numai pentru tine măgarule

nu vezui că ei plâng aprig de câte ori

te văd pe tine

ei plâng și tu nu poți să faci nimic

ca să-i oprești

nu poți să le spui

ca să-i convingi

cuvântul tău e gol

pentru urechile lor astupate

gesturile tale sunt mincinoase

pentru ochii și privirea lor

vorba ta este falsă

pentru singurătatea și durerea lor

nu le mai ajunge

vocea ta acum

nu le ajung

gesturile tale de acum

nu le ajunge

nici ființa ta de acum

ei te vor așa cum te știau

dar tu nu mai ai timp

ai auzit?

nu mai ai timp

să fii așa cum te știau ei

așa cum te cunoșteau ei

așa cum...

8.

ba am timp că de-aia am venit

și d-aia dorm fiindcă am timp

și nu m-am schimbat și...

nu, tu minți, n-ai timp prostule

și dormi fiindcă numai acolo în somn

tu te visezi că te-ai întors

cu adevărat acasă

că bătrânii sunt fericiți că te-ai întors

că totul e bine

că nu te-ai schimbat deloc

că...

9.

ia mai taci dracului din gură

pocitanie neagră și imposibilă

că acu' te strivesc cu o palmă

mai bine lasă-mă să dorm

nu vezi că am treabă

și că nimeni nu mă deranjează

în afară de tine...

cri-cri-cri-cri-cri-cri

(îmi răspunse greierul meu de acasă)